Aș fi vrut să scriu, cum o fac în fiecare an, despre Premiul Nobel pentru Literatură. Dar despre laureata 2015, jurnalista și scriitoarea din Belarus Svetlana Alexievici, nu știu decât datele sumare publicate deja în toată presa și nici nu am citit cele două cărți traduse la noi, "Războiul nu are chip de femeie" (Ed. Militară, 1989) și "Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor" (Ed. Corint, 2015) (voi citi reeditările cu banderolă ce nu vor întârzia să apară la târgul de luna viitoare, "Gaudeamus"). Că valoarea literară a unor opere a devenit un criteriu secundar în acordarea celui mai mare premiu pentru literatură era evident mai demult. Pentru membrii juriului se pare că prevalează biografia autorului, persecuțiile politice la care a fost supus de regimul din țara lui, statistica pe state, sexe și genuri literare din istoria recentă a Nobelului. În plus, anul acesta mi s-a mai părut ceva ciudat. Dată fiind secretoșenia tradițională (de 112 ani!) a Academiei Suedeze cu privire la lista scurtă a finaliștilor, cum se face că în 2015, la casele de pariuri literare, Svetlana Alexievici era cea mai bine cotată, la mare distanță de scriitori cu opere consistente și mult apreciate în lume, precum Umberto Eco, Amos Oz, Ismail Kadare, Philip Roth, Peter Nádas, Salman Rushdie, Alessandro Baricco ș.a.? Să fi început să se scurgă informații și din etanșul juriu? Nu m-ar mira.
Din colțul meu de pagină vă recomand azi o minune de carte semnată de un scriitor portughez aflat de peste două decenii pe lista candidaților cu șanse la Premiul Nobel, fiindcă António Lobo Antunes e autorul a 30 de cărți ce configurează un univers și un stil personal. O bună parte dintre ele au fost traduse la noi și le-am citit (admiratorii din România l-au putut vedea și asculta live, căci a fost invitat la două festivaluri literare, în 2003, când i s-a înmânat Premiul Ovidius la Neptun, și anul trecut, la Cluj). În vârstă de 73 de ani, scriitorul e de formație medic psihiatru, profesie la care a renunțat în favoarea literaturii, după ce romanul lui de debut din 1979, "Memorie de elefant", l-a făcut celebru peste noapte în Portugalia și Brazilia. Azi, după alte 20 de romane, traduse și premiate în multe țări, e un fel de erou național în patria lui, adorat de unii și detestat de alții, cum se întâmplă cu marile personalități artistice printre concetățeni (și cei doi candidați români la Nobelul literar, Mircea Cărtărescu și Norman Manea, au parte acasă de același tratament). Deși a scris despre realități portugheze mai vechi sau mai noi, talentul lui Lobo Antunes de a transpune emoția în limbaj, de a traduce epic amărăciunea condiției umane îl fac înțeles universal. S-a spus despre el că e un explorator al sufletelor cu antene ieșite din comun, cu o concepție literară originală și de aceea i se prezice an de an Nobelul, pe care l-a ratat în 1998 în favoarea compatriotului său Jose Saramago. Că îl merită sunt sigură. O dovedește și "Inima inimii", o selecție foarte bine tradusă și îngrijită de poetul Dinu Flămând din cele 5 volume de "cronici", scrise inițial pentru reviste, dar care nu sunt ceea ce numim îndeobște publicistică, ci au legătură mai curând cu arta lui narativă. Sunt proze scurte scrise în același stil eficient ca și romanele, cu o acuratețe a exprimării debarasată de tot ce încarcă fraza - metafore directe sau indirecte, adjective, adverbe. Asta dă scriiturii capacitatea de a înșfăca direct cititorul și a-l face prizonierul lecturii. Prozele scrise la persoana I ne introduc în scene trăite, din copilăria, adolescența și maturitatea autorului, sunt frânturi comice (autoderiziunea e aici la ea acasă), grotești, nostalgice, dramatice, tragice din existența lui. Subiectele cronicilor sunt variate, ca și mulțimea de personaje schițate și de idei ilustrate epic despre lumea sec. XX și XXI. Iubiri în variate nuanțe, moartea unor ființe dragi, singurătatea senectuții, surditatea ereditară de care suferă, fotbalul, politica, febra comercială a sărbătorilor, relațiile cu copiii, cu divinitatea, cu tehnologia în progres accelerat și multe altele ți se prezintă ca la teatru, vii, se suprapun peste propriile tale trăiri, care le recunosc și resuscitează emoții, jubilații, tristeți sfâșietoare. Citiți "Inima inimii" și o să vedeți ce mare scriitor este António Lobo Antunes, care nu a luat nici anul acesta Nobelul pentru Literatură.