Dan Adrian Bălănescu, 41 de ani, este ambasador profesionist, unul dintre cei cu care noua diplomație românească a ieșit în lume cu mai puține complexe. Om al cărților, scriitor, autor al unui volum de povestiri ("O călătorie pe Lună"), al unei antologii umoristice cu ambasadori ("Ambasada Veselă") și al unui roman ("Smintiții"), piteșteanul Bălănescu și-a construit cariera în mod clasic, studiind relațiile economice internaționale, cu specializările aferente. A avut șansa de a funcționa ca șef de misiune diplomatică, mai întâi la Praga, unde a acumulat o bogată experiență central europeană. Pe de altă parte, acreditarea ca ambasador în Lituania și Letonia i-a oferit ocazia de a pune în practică învățătura din manuale, deoarece, la venirea sa la Vilnius, în 2012, relațiile politice, culturale și economice ale Țărilor Baltice cu țara noastră se aflau la un nivel relativ scăzut. Pornită, și în toamna aceasta, în căutare de urme vechi, românești, "Formula AS" a beneficiat, prin grupul ei de reporteri, de sfaturile extrem de importante ale ambasadorului Dan Bălănescu, bun cunoscător al istoriei, culturii și tradițiilor Țărilor Baltice. Orientat cu predilecție în zona aceasta interviul pe care îl publicăm nu are tentă politică, ci mai degrabă socială și culturală. Un câștig, sperăm, pentru cititorii revistei. Menționăm că declarațiile de mai jos sunt făcute în nume personal și nu angajează în vreun fel MAE.
"Mulți tineri lituanieni mă roagă să vorbesc românește; le plac muzicalitatea, tăria vocalelor, asemănarea cu italiana"
- Spre surprinderea noastră, găsim aici, în ținuturile nordice, o numeroasă diaspora românească. Din cine este formată și prin ce se deosebește de marile comunități de români din țările sudice ale Europei?
- Principalul specific al comunității românești din Vilnius, Riga și din alte orașe baltice, este originea marii majorități a acesteia: Republica Moldova. În fapt, această așa-zisă diasporă s-a numit, pe timpul URSS, o "diasporă a iubirii", deoarece, în cadrul mișcărilor de populație de pe teritoriul fostului imperiu, erau încurajate căsătoriile mixte. Veneau băieții la armată sau la universitate la Leningrad (Sankt Petersburg) sau direct la Vilnius, și se îndrăgosteau de localnice. Același lucru se întâmpla cu moldovencele. De regulă, tinerele familii se stabileau în Letonia și Lituania, chiar și băieții rămâneau la soții, se "măritau". Lituaniencele au un puternic atașament pentru "acasă", sunt destul de rare cazurile când ele își părăsesc țara. Vorbeam cu ambasadoarea Franței, care îmi spunea, în glumă, că lituaniencele le fură bărbații. Zeci de francezi vin aici prin căsătorie în fiecare an, după modelul românilor din R. Moldova. De altfel, basarabenii se consideră români, în timp ce nouă ne spun "români-români". La sărbători, participăm și noi, și colegii de la Chișinău, Ziua Limbii Române, de pildă, fiind deopotrivă un mare eveniment pentru toți. 31 august este ziua în care, după modelul lituanian, se dă un test de limba română la sediul Asociației Dacia, la care participă inclusiv ambasadorul Moldovei. Ținând cont că România are atâția fii și fiice răspândiți peste tot în lume, am putea prelua și noi modelul baltic. Avem internet, putem trimite testele oriunde, participanți interesați sunt destui, mai ales copii, am putea să cinstim printr-un examen limba strămoșească. Sunt în discuții cu conducerea Universității Vilnius, care ar fi dispusă să sprijine înființarea unui lectorat de limbă română, o inițiativă apreciată de studenți. Dacă am putea aduce în felul acesta un profesor de limbă română aici, el ar putea preda și copiilor din familii de români basarabeni. Mulți tineri lituanieni mă roagă, la diverse ocazii, să vorbesc românește; le plac muzicalitatea, tăria vocalelor, apropierea de italiană.
- În acest context, vă întreb: dincolo de politețea arătată diplomatului, cum sunteți văzut dvs., ca român, în cele două țări baltice?
- Din acest punct de vedere, aș putea să spun că am fost privilegiat. Întâi în Cehia, unde românii se bucură de simpatie atât pentru eliberarea unei părți din Cehoslovacia, în 1944-1945, cât și pentru atitudinea României din 1968, când a refuzat să participe la invazia Pragăi. Această simpatie populară s-a revărsat, desigur, și asupra mea. Apoi, am venit o țară mai departe, am traversat Polonia, și iată-mă în Lituania și Letonia, unde, din nou, românii sunt văzuți foarte bine. Este un fel de solidaritate peste timp, și ei, și noi am suferit, în secolul trecut, de aceleași vicisitudini ale istoriei, am avut problema comunismului, problema ocupației, ei, mult mai dur decât noi... Ne cunosc dinainte de 1989, ne apreciază produsele, mobila, vinul, textilele, confecțiile. Și astăzi mai sunt lituanieni care se laudă cu mobila românească achiziționată de la Moscova. Din punct de vedere cultural, mă gândesc la ecoul peste timp lăsat de Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu, căsătorită cu un nobil lituaniano-polonez și stabilită în celebrul conac de la Ilzenberg, construit în urmă cu 500 de ani; acolo, frumoasa româncă își încânta musafirii cu interpretările ei strălucite la pian. Ce-aș mai putea spune? Suntem aliați în NATO, suntem parte a aceleiași Uniuni Europene, avem relații puternice cu partenerii americani.
"Ziua Unității Baltice a fost sărbătorită pe muzică și dans românesc"
- N-am văzut vinuri românești în supermarketuri, dar am văzut Logan-uri și Duster-uri pe stradă. Ce proiecte comerciale și economice româno-baltice sunt astăzi în atenția ambasadei?
- Situația este asemănătoare în cele două țări, pentru că ele sunt oarecum surori și prin limbă, și prin istorie. Estonia, deși este o țară tot de lângă Marea Baltică, face parte din familia fino-ugrică, estonienii sunt înrudiți cu finlandezii și ungurii. Vorbind de relațiile României cu aceste țări, aș vrea să mă refer întâi la cele culturale. Anul trecut, spre exemplu, am avut un turneu al Corului Madrigal care, deși nu mai este dirijat de marele Marin Constantin, continuă să fie un fenomen muzical fără egal. S-a impus la Festivalul Mondial al Corurilor de la Riga, capitala culturală a Europei din 2014, și a susținut concerte și în Lituania. Recent, am organizat turneele Ansamblului Transilvania din Maramureș și Ansamblului Folcloric Bârzava din Reșița. Dansurile și cântecele bănățene au plăcut atât de mult sutelor de spectatori și oficiali de rang înalt, încât Ziua Unității Baltice a fost sărbătorită, la 19 septembrie, pe muzică și dans românesc. La spectacolul care a avut loc în orașul Rokiskis a asistat un public numeros, în frunte cu Loreta Grauzinien?, președintele Parlamentului Lituaniei, Inra Mrniece, președintele Parlamentului Letoniei și Antanas Vagonis, primarul orașului. În aceeași zi, ansamblul a susținut un spectacol și la conacul Ilzenberg, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la construcție. În domeniul economic, aș vrea să menționez că, în 2013, am organizat primul forum româno-leton din istorie, iar în septembrie, acest an, s-a ținut un nou forum economic la București, organizat împreună cu consulatul onorific al României din orașul Klaipeda. Poate că nu este un interes atât de mare în rândul firmelor românești pentru regiunea baltică. Probabil, din cauza distanțelor mari și a dimensiunii mici a pieței (3 milioane de lituanieni și 2 milioane de letoni), dar noi ne străduim să-i convingem pe oamenii de afaceri că există și aici oportunități și un mediu investițional de încredere. Mai ales produsele agricole românești ar avea desfacerea asigurată, deoarece aici nu se cultivă decât grâu, secară și rădăcinoase. Nu sunt vii, nu sunt pomi fructiferi de vară (cireși, vișini, caiși, piersici, pruni), nu sunt orezării și nici plante tehnice suficiente. Anotimpurile calde sunt scurte, zilele cu lumină naturală, la fel.
"Dacă cehii au avut «Revoluția de catifea», lituanienii au avut «Revoluția cântătoare» (Singing Revolution)"
- Se spune că ai un deosebit succes, ca ambasador, atunci când îți place poporul pe lângă care ești acreditat. Vă plac lituanienii/letonii, domnule Dan Bălănescu?
- Îmi plac foarte mult și o să vă spun și de ce: îmi plac pentru că sunt patrioți, își afișează patriotismul fără ostentație, dar cu sinceritate și mândrie. Au fost ocupați și desființați ca stat; noi am schimbat un regim în 1989, dar ei, în 1991, și-au obținut independența, au renăscut ca țară. De aceea, au trecut cu vederea unele derapaje ale politicienilor, au rezistat în situații dificile, au acceptat orice privațiune în numele și pentru Lituania/Letonia. E impresionant să vezi și azi cum își asumă identitatea națională. La sărbători, dar nu numai, tinerii vin îmbrăcați în haine naționale, merg la camping sau la casele de vacanță sau în parcuri fără a surprinde pe cineva prin ținuta lor. Un lucru interesant, din care am avea și noi de învățat: își promovează mult figurile istorice, fondatorii statului. Le pun, spre exemplu, fotografiile pe mijloacele de transport în comun, adăugând câteva fraze evocatoare, lizibile de la distanță. Cum ar fi să afișezi, în locul reclamelor comerciale, portretul lui Mihai Viteazul, pe autobuzele din București, scriind dedesubt: "Mihai Viteazul, domnitorul care a înfăptuit prima unire a celor trei provincii românești, Țara Românească, Moldova și Transilvania"? La ei e ceva comun, toate tramvaiele și autobuzele sunt pavoazate cu chipurile eroilor naționali, inclusiv ale celor care trăiesc și au luptat pentru independență în 1991. La ziua națională, pe clădirea guvernului din Riga sunt afișate în permanență chipurile revoluționarilor de acum 24 de ani. Nu contează evoluția politică a respectivilor, ei au luptat pentru patrie! La fiecare început de ședință parlamentară, se cântă imnul de stat. Dar nu o înregistrare, nu un cor profesionist, ci deputații înșiși cântă. Cântă cu patos, și nu există unul care să nu știe versurile. Un alt aspect: literatura lor este dominată de sentimentul național-patriotic. Marea majoritate a poeților și prozatorilor scriu despre Lituania, fără să le impună cineva, deoarece libertatea cuvântului este sfântă. Muzicienii, artiștii plastici, regizorii de filme creează pe aceeași temă majoră: Lituania. Fiindcă, să nu uităm: dacă cehii au avut "Revoluția de catifea", lituanienii au avut "Revoluția cântătoare" (Singing Revolution). Se strângeau zeci, sute de mii și cântau cântece populare în piețe. Așa au transmis Moscovei dorința lor de independență, decizia ruperii de imperiul sovietic. De atunci, din patru în patru ani, Țările Baltice organizează, fiecare, un festival al cântecului național. Mii, zeci de mii de artiști și spectatori inundă Vilniusul, Riga sau Tallinnul, timp de două săptămâni! Zi și noapte, în festival. Cu o încheiere pe un mare stadion unde cântă, cot la cot, artiști și spectatori, îmbrăcați la fel, aceleași cântece populare străvechi.
"Mulți copaci sunt îmbrăcați în straie tricotate, sunt oblojiți ca bătrânii. E ceva normal să vezi, iarna, copaci îmbrăcați prin parcuri"
- E uluitoare relatarea dvs., domnule ambasador! Mai aveți și alte motive de prețuire pentru baltici? Am citit că nu-i întrece nimeni la capitolul protecția mediului.
- Într-adevăr, nu-i întrece nimeni atunci când vine vorba de iubirea pentru natură. Dacă în Occident, ecologia este mai mult o tendință logică, dedusă din programe și proiecte raționale, pragmatice, la baltici, ecologismul face parte din ființa națională. Ați văzut drumurile drepte, străbătând nesfârșite păduri? Fac parte din "geometria vieții" acestor popoare, sunt parte a firii lor. Nu e întâmplător că, pe gerurile cele mari, mulți copaci sunt îmbrăcați în straie tricotate, sunt oblojiți ca bătrânii. E ceva normal să vezi, iarna, copaci îmbrăcați prin parcuri sau pe liziere de pădure. Ceea ce înseamnă că mai multe persoane au petrecut săptămâni de zile tricotând sau împletind flanele și fulare pentru ei.
- Domnule ambasador, după cum v-am mărturisit, ținta noastră e să găsim urme vlahe și dacice pe țărmul Balticii. Nenumărați istorici lituanieni și letoni au scris despre traci și daci, despre prezența lor în substratul de bază al civilizației baltice. Ce părere aveți?
- Nu sunt istoric, nu am studiat tema, dar nu pot să nu observ interesul unor intelectuali pentru istoria lor îndepărtată. Cum spuneam, studenții sunt încântați să le vorbesc românește, deși nu înțeleg o iotă. Dar par a avea un simț aparte cu care percep sonoritatea cuvintelor, dulceața exprimării. Poate că este ceva în genele lor. Am auzit că un arheolog din Kernave ar fi spus că întreaga civilizație baltică vine de la Dunăre. Este o constatare senzațională, demnă de luat în seamă. Lucru interesant, lituanienii și letonii ne cer să aducem la festivaluri filmele românești vechi, "Mihai Viteazul", "Columna" și mai ales "Dacii". Toate sunt bine primite, dar "Columna" și "Dacii" sunt obligatorii... Și nu vorbesc numai de românii din Vilnius și Riga, vorbesc și de unii neromâni ai acestor orașe, care sunt atrași de orice act cultural românesc. Să fie vorba de ieșirea la suprafață a unei presupuse identități uitate?
(Urmăriți, începând de numărul viitor, seria de reportaje dedicate prezenței civilizației dacice, în nordul Europei și în Țările Baltice.)