Mari familii româneşti - Boierii Otetelişeni

Artă la conac

Pe Valea Olteţului, în sudul judeţului Vâlcea, exis­tă un domeniu uriaş şi verde, tăiat de iazuri şi de copaci, a căror umbră a văzut multă istorie. Alături, un lac de 12 hectare străjuieşte îmbietor. Vechiul domeniu boieresc e la nici 40 de kilometri de Craiova, în apropiere de Bălceşti. În inima domeniului se află o culă boie­rească, ridicată acum mai bine de trei sute de ani. Domeniul şi cula au fost ale puternicilor boieri Otetelişeni, cei care au pus multe pietre de hotar în cultura Ţării Româneşti şi a României. Otete­lişenii au finanţat pictura şi pic­torii încă din vechime, un Ote­telişanu a scos prima gazetă din Ţara Românească, iar altul a fost directorul Teatrului Naţional în 1845 şi a încurajat primul reper­toriu în limba română, cu trupa lui Costache Caragiale. Dar poate cel mai cunoscut dintre ei este Petrache Poenaru, inventatorul stilou­lui. Astăzi, Valentin Ionescu, un urmaş al familiei, vrea să refacă vechea glorie şi tradiţie de mecenat cultural a înaintaşilor săi. A început metodic. Mai întâi a restaurat vechea culă. Şi a făcut-o ca la carte, redându-i complet şi fidel strălucirea de odinioară. Azi, conacul Otetelişanu se ridică mândru, aşa cum puţine cule istorice din sudul judeţului Vâlcea mai arată, cele mai multe fiind nişte frumuseţi lăsate în uitare şi ruină. Cu graţia zidurilor lui scânteietoare şi albe, conacul este o bijuterie magnifică, strălucind între pajiştile verzi. Nu departe se află conacul mic şi foişorul, care rotunjesc farmecul ansamblului boie­resc.
Îndată ce a reclădit conacul, Valentin Ionescu a început să reclădească şi tradiţia culturală a locului. A început să facă tabere de artă de toate felurile, invitând de câţiva ani, cu obstinaţie şi eleganţă, artişti români şi străini. Prinşi în fascinaţia locului ca într-o călătorie în Paradisul artelor, invitaţii lucrează aici parcă mai cu har, făcând să crească an de an faima conacului Otetelişanu.

Comorile ţărăneşti

Mi-am dorit mult să stau de vorbă cu d-l Valentin Ionescu, stăpânul Domeniului Otetelişanu, şi cel de la care a pornit toată această schimbare culturală de la conac. O iniţiativă extrem de rară printre oamenii români de afaceri, preocupaţi de orice altceva decât să sprijine arta şi pe artişti. La Fun­daţia Otetelişanu, cu sediul în cartierul Domenii din Bucureşti, Valentin Io­nes­cu m-a primit, cu profilul său boieresc şi dandy, stând între picturile artiştilor realizate la conac, îmbrăcat, parcă, într-o cămaşă de linişte şi feri­cire. Alături de el se afla şi pictorul parizian Christian Paraschiv, a cărui inimă bate însă în România. Trebuia să intre şi el la un moment dat în acest dialog, căci Christian Paraschiv s-a implicat intens, mai ales în aducerea la conac a artiştilor străini, care au rămas apoi captivi farmecului României.

- Cum v-aţi hotărât să dedicaţi artelor conacul Otetelişanu? - a fost, de la sine, prima întrebare pentru d-l Valentin Ionescu.

- Totul a urmat un traseu direct. Restaurarea conacului a început în 2001 şi s-a terminat după zece ani. Probabil, este printre puţinele monu­mente restaurate la standard. Oricum, în 2009, conacul a primit pentru restaurare Premiul Ordinului arhi­tec­ţilor. Ei au apreciat că e cam singura culă corect restaurată. Totul l-am făcut numai prin forţe proprii şi cu eforturi destul de mari, de asta a şi durat zece ani. Şi când l-am terminat, s-a pus pro­blema să fac în continuare ceva cu conacul. Ar fi fost varianta egoistă, în care să stau acolo cu familia mea şi cu prietenii mei. Pu­team, deci, să-l scot din circuitul nor­mal, să-l închid pentru public, şi gata. Dar am vrut să-i dau un rost, o desti­naţie publică. Căci, până la urmă, cona­cul Otetelişanu stă de 350-360 de ani în picioare şi trebuie să înţelegi, la un mo­ment dat, că nu e conacul tău, ci că tu eşti al conacului. O vreme! Un chiriaş, cât trăieşti. Aşa că nu poţi să ţi-l apropii aşa de mult cât ai vrea, chiar dacă îl stă­pâneşti. Iar eu i-am ales o destinaţie culturală. Nici nu mi-a trecut prin cap, vreo­dată, să-l transform în pensiune sau hotel! Aşa că am încercat să adun acolo oameni de valoare, să creăm un pol cultural. Cu oameni din varii zone ale artei, care, venind la conac, să fie stimulaţi să creeze. Iar locul de acolo e chiar stimulant. Şi aici am multe mărturii. Există un "genius loci", un spirit al locului, într-un fel. Aşa am început aceste rezidenţe.

- Ce v-a încurajat să faceţi tabere şi să aduceţi artişti la conac?

- La începutul anilor '90, eu am fost jurnalist. În acea perioadă, am stat în preajma artiştilor şi a oamenilor de cultură şi am rămas fascinat de ei. Ne­maivorbind de tradiţia, de moştenirea pe care o duc mai departe a familiei Ote­­telişanu, care a fost im­­plicată în acte de mare cultură, în Ţara Româ­neas­că şi în Regat, de la bun început. Iordache şi Ni­colae Otetelişanu, stă­pâ­nitori ai conacului, au fost dintre primii iluminişti din ţara asta. Şi la fel Iancu Otetelişanu şi Petrache Poe­naru, care s-a născut chiar la conac. Aşa că in­spi­raţia asta, de a aduce arta la conac, mi-a venit din ve­chime şi din adâncuri, n-am făcut eu mare lucru. Şi am pornit la drum. Şi tot pe cheltuială proprie, încet, încet, am asamblat diverse rezidenţe.

- Ce rezidenţe aţi găzduit la conac, din ce do­menii?

- Uite, aş începe cu una care nu a fost o rezidenţă de artă, dar a fost o experienţă palpitantă: tabăra de etnografie din 2014. În tabăra asta am adus studenţi din Bucureşti, de la Sociologie şi Antropologie, cu doi dintre asistenţii sau profesorii lor. I-am împărţit în echipe şi i-am trimis pe teren, ca să caute şi să recu­pereze unelte vechi şi frumoase, ţărăneşti. Şi vreau să spun că au fost nişte întâmplări fabuloase, căci dacă te duci şi stai să scotoceşti prin sate, găseşti co­mori. Lucruri de care oamenii se dispensează. Le gă­seşti în fundul curţii şi au o valoare foarte mare. Iar studenţii nici n-au fost prea departe, s-au dus pe lângă Beneşti, o arie de 10-15 kilometri în jur. Şi au găsit lăzi de zestre, războaie de ţesut, ceramică, ii splen­dide. Şi asta numai în cinci zile, cât a durat tabăra. Comori uriaşe!

- Ce alte întâmplări culturale au mai fost la conac?

- Au fost multe tabere, tot anul 2014. Cele mai multe au fost de pictură, dar am avut şi o tabără de film documentar şi scurt metraj, care s-a repetat şi în 2015. Câteva din filmuleţele făcute la conac au ajuns la festivaluri şi au luat şi premii. Toate au fost coor­donate de domnul Copel Moscu. După cum vedeţi, chemăm doar nume de linia întâi! Dar am avut chiar şi o rezidenţă de jurnalism şi cred că o s-o repetăm, pentru că este un gen de jurnalism care se pier­de: reportajul literar, cum mai faceţi dvs. pe la "Formula AS". Nu mai există reportajul literar la noi, e foarte rar. Atunci, în 2013, a fost la conac, de la "Formula AS", Ciprian Rus. Ciprian a fost ca un fel de lector. Am avut şi ti­neri jurnalişti de la diverse pu­blicaţii online sau pe print, şi am încercat să le deschidem apetitul spre reportajul literar. Am scos şi o gazetă locală atunci, cu repor­tajele copiilor. Am nu­mit-o "Foa­ie de propagandă". Există nişte menţionări de la 1821, pe vre­mea când Petrache Poenaru a fost gră­măticul, cancelarul lui Tudor Vla­di­mirescu, că Petrache Poenaru a scos un ziar numit "Foaie de propa­gan­dă". A fost prima gazetă din Ţara Ro­mânească.

Gustul României

- Să vorbim acum despre pictori, care îşi au partea leului la conac.

- În 2014, au fost cele mai multe tabere de pictură la conac. Iar în noiembrie, a venit şi maestrul Chris­tian Paraschiv, aici de faţă, într-o tabără cu artişti foarte buni. Dar, tot anul trecut, am făcut şi o tabără de sculptură, cu un mesaj generos. Căci iată, din patrimoniul fundaţiei Otetelişanu face parte şi o pădure. Şi din pădurea aia se taie şi se fură în draci, ca în toată România. Şi o parte din lemnul furat, că mai sunt prinşi şi hoţii, din când în când, o parte din lemnul furat, aşadar, ajunge la mine, la fundaţie. Nu se înapoiază... Şi tocmai cu lemnul ăla furat am făcut o tabără de sculptură. Am vrut să transformăm hoţia în ceva bun. Şi a ieşit foarte interesant.

- Am auzit că artiştii sunt primiţi împărăteşte la conac.

- Facem şi noi ce putem. Şi chiar dacă nu tot timpul, măcar jumătate dintr-o tabără stau şi eu cu ei. Trebuie să stau. Îmi şi place. Artiştii sunt oameni inte­resanţi şi captivanţi, cu care ai ce discuta, ai ce învăţa şi ce afla. Tot ce se întâmplă la conac este un fenomen cultural dinamic, care creşte singur, de acum. Aşa s-a născut şi tabăra de pictori români şi străini. Eu şi prietenul meu, Christian Paraschiv, am pus-o la cale în noiembrie 2014. Mie mi s-a părut foarte importantă: să promovăm cultura românească în lume! Şi ICR-ul face asta, aşa cum poate. Dar mie mi s-a părut foarte important să aducem nişte artişti străini şi să-i punem aici, să-i facem să înţeleagă cum funcţionează lucrurile pe la noi, să simtă spiritul românesc, să guste din România! Să mănânce bucate româneşti, să bea şi să trăiască împreună cu noi. Alt­fel n-ai cum să-i convingi. Degeaba te duci şi le spui că-i frumos aici. Adu-i să vadă. La sfârşit, am avut bucuria să văd că artiştii străini nu se mai dădeau duşi!

Ospeţie de spiţă veche

Îl poftesc să intre în dialog şi pe Christian Paraschiv, membru al grupului Prolog, poate cel mai important pictor român stabilit în Franţa. Un artist complex, studiat azi în toate universităţile noastre de artă.

- D-le Paraschiv, aţi adus mereu artişti străini în România. Ce vă mână s-o faceţi?

- Eu am nevoie permanent de o le­gătură cu România. Fără ea nu îmi pot închipui viaţa! Aşa că din 2003, de când mi-am refăcut legă­tura cu ţara, în fie­care an mă întorc aici. Iar şi iar. De aceea am adus şi mulţi artişti străini în România. După cum am mai dus şi artişti români în Franţa. Ei, şi tocmai în sensul ăsta am avut o discuţie foar­te plăcută la conac, cu Valentin, într-o seară mai frigu­roa­să: hai să aducem şi la domeniul Oteteli­şanu nişte artişti de prin alte părţi. Să lucrăm şi cu ei, să-i vedem la ţară, în România, la conac şi prin satele din jur, cu oamenii lor, care mai strâmbi, care mai drepţi, mai cu dinţi ori fără dinţi. O atmosferă normală, nu arti­ficială. Aşa că eu am făcut o listă şi am pornit. Printre puţinii artişti români invitaţi au fost pictorul Marin Gherasim şi soţia sa.

- Ce a urmat?

- Întâi de toate, pentru artiştii străini a fost sur­priza locului. Eu am venit cu ei de la Paris, şi doi-trei erau verzi, le fusese frică de avion, dar apoi am fost luaţi în primire de fundaţie, care ne-a dus cu o maşină la conac şi acolo s-a intrat în contact cu locul. Un contact care s-a făcut firesc. Şi cuvântul ăsta e greu de tradus în franceză, n-ai unul similar. Poţi să spui natural, dar "firesc" e altceva. Primul lucru pe care l-am decis pentru ei, în înţelegere cu Valentin, a fost să luăm contact cu mânca­rea. Care era foarte impor­tant, chiar dacă ei nu au înţeles de la început. Tot felul de tipuri de mâncare tradiţională, care se mă­nâncă la ţară, în România. În felul ăsta, i-am ghidat spre o realitate gustativă a satului românesc şi a cona­cului. Şi unde, la început, aveau încă o grijă occi­dentală de siluetă, în două-trei zile au uitat de ea. Se discuta numai de ora de masă. Astfel, prin bucă­tăria românească, artiştii străini şi-au apropiat locul şi un tip de a vieţui specific nouă. După aceea, încet-încet, au început să iasă, să mişune, au depăşit grani­ţele conacului, care este o proprietate mare. Şi s-au regalat acolo, au fost feri­ciţi. Şi-au făcut, de pildă, poze printre tomate, a fost o frenezie întreagă a tot soiul de realităţi noi pentru ei. Şi pe urmă ne-am pus toţi pe lucru.Am mers pe afară, de pildă, la cules de obiecte pe care le-am de­turnat în obiecte de artă. Am strâns diverse lemne la magazinele săteşti şi am găsit nişte scoabe cum nu mai văzusem din copilărie. Dar am folosit şi lână. Cristina de Santana, plasti­ciana braziliană care s-a îndrăgostit de România (ca toţi ceilalţi, de altfel) a lu­crat şi ea cu lâna asta. Am mers la un baci, care-a tuns-o de pe spatele oii, plină de frunze, şi ne-a dat-o într-un sac. Interesant la tabăra asta este că artiştii au făcut şi pictură de şevalet, dar s-a lucrat şi cu obiecte, cu poze, cu video. Şi totul a durat doar 10 zile, din păcate! Vre­me în care eu cred că artiştii străini şi ro­mâni au luat ceva şi din vigoa­rea locului. Pentru că au lucrat foarte mult. S-au sim­ţit bine la conac, sti­mulaţi şi de emulaţia pe care Va­len­tin Io­nescu ştie s-o creeze aici. Emulaţia şi un tact al ospeţiei de spi­ţă veche, ce dau locu­lui altă dimen­siune.
- Am avut şi un concert la conac în acele zile - îşi amin­teşte Valentin Iones­cu. Soţia plasticia­nului francez Thierry Cauwet este cântă­reaţă de music hall şi s-a oferit să ne cânte şansonete în beciul uriaş al conacului, sub bolţile înalte şi fru­moase. A pregătit un întreg repertoriu, într-o atmosferă ex­traordinară. A făcut repetiţii, avea "nega­tive" şi o adevărată scenografie. A fost o seară tulbu­rătoare! În beciul şi în crama conacului, a coborât pentru câteva ore o bucată de Franţa. După asta, evi­dent că şi noi ne-am simţit obligaţi să chemăm lăutarii. Voiam să înţeleagă şi francezii ce înseamnă muzică românească şi oltenească. Aşa că ne-au cântat şi ceteraşii două zile. Străinilor le-a plăcut foarte mult, chiar dacă nu înţelegeau o iotă din ce se cânta. Au intrat în ritm.

- I-aţi dus pe artiştii români şi străini să vadă şi frumuseţi din afara conacului?

- I-am dus să viziteze o grămadă de locuri! Nici nu trebuie să te duci prea departe de conac, pe Valea Olteţului. Aici sunt biserici pictate, case vechi, cimi­tire interesante. I-am dus şi la Craiova, să vadă Mu­zeul de Artă, proaspăt refăcut. Aici, artiştii străini l-au des­coperit, şi au fost foarte impresionaţi, pe marele nos­tru pictor Ion Ţuculescu. Şi-au dat seama că opera lui, paralelă cu avangarda mondială a anilor '50, este o formă de răspuns foarte personală a artistului ro­mân.
- Cum s-a încheiat această aventură culturală?
- La sfârşit, am decis ca ei să stea două zile la Bu­cureşti, ca să vadă şi Capitala, să cuprindă astfel toată viaţa românească reală. În paralel, am obţinut şi o expoziţie, susţinută de ICR, care a găzduit şi verni­sajul. Aşa că obiectele create la conac au fost prezen­tate într-o sală prestigioasă bucureşteană. Iar la sfârşit, parcă nu mai vroiau să plece! La aeroport, şi-au scos batistele ca să-şi acopere lacrimile.
- Cred că am câştigat nişte ambasadori "răi" şi neplătiţi ai României - adaugă Valentin Ionescu. Care, dacă mai aud poveştile rele despre români, s-ar putea să-l ia de gât pe cel care le împrăştie. Aşa ne-au spus toţi la plecare. Şi am mai stabilit împreună că, pentru la anul, artiştii care-au fost la conac anul aces­ta să recomande alţi cinci artişti, la rândul lor. Ca un fel de club. Căci proiectul ăsta va continua. Ce mi s-a părut frumos e că primul lucru la care s-au gândit artiştii străini a fost să mai vină tot ei o dată. Încă o dovadă cât de mult le-a plăcut la conac!

- Aveţi vreo explicaţie pentru magia aceasta? De ce îi impresionează România aşa de tare pe artiştii străini? Ce secrete au conacul şi zona?

- Este un loc liniştit şi e în mijlocul României reale. Satul e acolo, aproape, cu oamenii lui, cu căru­ţe şi tot soiul de personaje insolite. Valea Olteţului, partea asta de Oltenie, e mai puţin umblată şi foarte pitorească. Nedescoperită. Dar am avut surpriza să ne întâlnim şi acolo cu un francez, care nu avea nicio legătură cu tabăra. Avea şi el, la 15 kilometri de cona­cul Otetelişanu, pensiune. Eu n-am ştiut, pur şi sim­plu m-am trezit cu un francez din Marsilia. A încre­menit când a văzut că toată curtea noastră-i plină de francezi. Ne-am împrietenit şi mi-a spus că-l atrăsese aici tocmai farmecul virgin al locului, care va face ca, încet-încet, lucrurile să se mişte. Avem aici şi niş­te bisericuţe de secol XVI, splendid pictate pe exte­rior. Iar mai sus, mai la nordul Vâlcei, deja lucrurile funcţionează. Acolo, culele de la Măldăreşti sunt mult mai cunoscute şi totdeauna au fost bine întreţi­nute, făcând parte din patrimoniu. Sunt sigur că lu­mea va începe să descopere întreaga zonă şi se va îndrăgosti de ea. Iar conacul Otetelişanu, cu artiştii şi pictorii săi de elită ce se vor perinda mereu pe aici, va da zonei o savoare înaltă şi aparte.