Mari familii românești - Boierii Otetelișeni

Artă la conac

Pe Valea Oltețului, în sudul județului Vâlcea, exis­tă un domeniu uriaș și verde, tăiat de iazuri și de copaci, a căror umbră a văzut multă istorie. Alături, un lac de 12 hectare străjuiește îmbietor. Vechiul domeniu boieresc e la nici 40 de kilometri de Craiova, în apropiere de Bălcești. În inima domeniului se află o culă boie­rească, ridicată acum mai bine de trei sute de ani. Domeniul și cula au fost ale puternicilor boieri Otetelișeni, cei care au pus multe pietre de hotar în cultura Țării Românești și a României. Otete­lișenii au finanțat pictura și pic­torii încă din vechime, un Ote­telișanu a scos prima gazetă din Țara Românească, iar altul a fost directorul Teatrului Național în 1845 și a încurajat primul reper­toriu în limba română, cu trupa lui Costache Caragiale. Dar poate cel mai cunoscut dintre ei este Petrache Poenaru, inventatorul stilou­lui. Astăzi, Valentin Ionescu, un urmaș al familiei, vrea să refacă vechea glorie și tradiție de mecenat cultural a înaintașilor săi. A început metodic. Mai întâi a restaurat vechea culă. Și a făcut-o ca la carte, redându-i complet și fidel strălucirea de odinioară. Azi, conacul Otetelișanu se ridică mândru, așa cum puține cule istorice din sudul județului Vâlcea mai arată, cele mai multe fiind niște frumuseți lăsate în uitare și ruină. Cu grația zidurilor lui scânteietoare și albe, conacul este o bijuterie magnifică, strălucind între pajiștile verzi. Nu departe se află conacul mic și foișorul, care rotunjesc farmecul ansamblului boie­resc.
Îndată ce a reclădit conacul, Valentin Ionescu a început să reclădească și tradiția culturală a locului. A început să facă tabere de artă de toate felurile, invitând de câțiva ani, cu obstinație și eleganță, artiști români și străini. Prinși în fascinația locului ca într-o călătorie în Paradisul artelor, invitații lucrează aici parcă mai cu har, făcând să crească an de an faima conacului Otetelișanu.

Comorile țărănești

Mi-am dorit mult să stau de vorbă cu d-l Valentin Ionescu, stăpânul Domeniului Otetelișanu, și cel de la care a pornit toată această schimbare culturală de la conac. O inițiativă extrem de rară printre oamenii români de afaceri, preocupați de orice altceva decât să sprijine arta și pe artiști. La Fun­dația Otetelișanu, cu sediul în cartierul Domenii din București, Valentin Io­nes­cu m-a primit, cu profilul său boieresc și dandy, stând între picturile artiștilor realizate la conac, îmbrăcat, parcă, într-o cămașă de liniște și feri­cire. Alături de el se afla și pictorul parizian Christian Paraschiv, a cărui inimă bate însă în România. Trebuia să intre și el la un moment dat în acest dialog, căci Christian Paraschiv s-a implicat intens, mai ales în aducerea la conac a artiștilor străini, care au rămas apoi captivi farmecului României.

- Cum v-ați hotărât să dedicați artelor conacul Otetelișanu? - a fost, de la sine, prima întrebare pentru d-l Valentin Ionescu.

- Totul a urmat un traseu direct. Restaurarea conacului a început în 2001 și s-a terminat după zece ani. Probabil, este printre puținele monu­mente restaurate la standard. Oricum, în 2009, conacul a primit pentru restaurare Premiul Ordinului arhi­tec­ților. Ei au apreciat că e cam singura culă corect restaurată. Totul l-am făcut numai prin forțe proprii și cu eforturi destul de mari, de asta a și durat zece ani. Și când l-am terminat, s-a pus pro­blema să fac în continuare ceva cu conacul. Ar fi fost varianta egoistă, în care să stau acolo cu familia mea și cu prietenii mei. Pu­team, deci, să-l scot din circuitul nor­mal, să-l închid pentru public, și gata. Dar am vrut să-i dau un rost, o desti­nație publică. Căci, până la urmă, cona­cul Otetelișanu stă de 350-360 de ani în picioare și trebuie să înțelegi, la un mo­ment dat, că nu e conacul tău, ci că tu ești al conacului. O vreme! Un chiriaș, cât trăiești. Așa că nu poți să ți-l apropii așa de mult cât ai vrea, chiar dacă îl stă­pânești. Iar eu i-am ales o destinație culturală. Nici nu mi-a trecut prin cap, vreo­dată, să-l transform în pensiune sau hotel! Așa că am încercat să adun acolo oameni de valoare, să creăm un pol cultural. Cu oameni din varii zone ale artei, care, venind la conac, să fie stimulați să creeze. Iar locul de acolo e chiar stimulant. Și aici am multe mărturii. Există un "genius loci", un spirit al locului, într-un fel. Așa am început aceste rezidențe.

- Ce v-a încurajat să faceți tabere și să aduceți artiști la conac?

- La începutul anilor '90, eu am fost jurnalist. În acea perioadă, am stat în preajma artiștilor și a oamenilor de cultură și am rămas fascinat de ei. Ne­maivorbind de tradiția, de moștenirea pe care o duc mai departe a familiei Ote­­telișanu, care a fost im­­plicată în acte de mare cultură, în Țara Româ­neas­că și în Regat, de la bun început. Iordache și Ni­colae Otetelișanu, stă­pâ­nitori ai conacului, au fost dintre primii iluminiști din țara asta. Și la fel Iancu Otetelișanu și Petrache Poe­naru, care s-a născut chiar la conac. Așa că in­spi­rația asta, de a aduce arta la conac, mi-a venit din ve­chime și din adâncuri, n-am făcut eu mare lucru. Și am pornit la drum. Și tot pe cheltuială proprie, încet, încet, am asamblat diverse rezidențe.

- Ce rezidențe ați găzduit la conac, din ce do­menii?

- Uite, aș începe cu una care nu a fost o rezidență de artă, dar a fost o experiență palpitantă: tabăra de etnografie din 2014. În tabăra asta am adus studenți din București, de la Sociologie și Antropologie, cu doi dintre asistenții sau profesorii lor. I-am împărțit în echipe și i-am trimis pe teren, ca să caute și să recu­pereze unelte vechi și frumoase, țărănești. Și vreau să spun că au fost niște întâmplări fabuloase, căci dacă te duci și stai să scotocești prin sate, găsești co­mori. Lucruri de care oamenii se dispensează. Le gă­sești în fundul curții și au o valoare foarte mare. Iar studenții nici n-au fost prea departe, s-au dus pe lângă Benești, o arie de 10-15 kilometri în jur. Și au găsit lăzi de zestre, războaie de țesut, ceramică, ii splen­dide. Și asta numai în cinci zile, cât a durat tabăra. Comori uriașe!

- Ce alte întâmplări culturale au mai fost la conac?

- Au fost multe tabere, tot anul 2014. Cele mai multe au fost de pictură, dar am avut și o tabără de film documentar și scurt metraj, care s-a repetat și în 2015. Câteva din filmulețele făcute la conac au ajuns la festivaluri și au luat și premii. Toate au fost coor­donate de domnul Copel Moscu. După cum vedeți, chemăm doar nume de linia întâi! Dar am avut chiar și o rezidență de jurnalism și cred că o s-o repetăm, pentru că este un gen de jurnalism care se pier­de: reportajul literar, cum mai faceți dvs. pe la "Formula AS". Nu mai există reportajul literar la noi, e foarte rar. Atunci, în 2013, a fost la conac, de la "Formula AS", Ciprian Rus. Ciprian a fost ca un fel de lector. Am avut și ti­neri jurnaliști de la diverse pu­blicații online sau pe print, și am încercat să le deschidem apetitul spre reportajul literar. Am scos și o gazetă locală atunci, cu repor­tajele copiilor. Am nu­mit-o "Foa­ie de propagandă". Există niște menționări de la 1821, pe vre­mea când Petrache Poenaru a fost gră­măticul, cancelarul lui Tudor Vla­di­mirescu, că Petrache Poenaru a scos un ziar numit "Foaie de propa­gan­dă". A fost prima gazetă din Țara Ro­mânească.

Gustul României

- Să vorbim acum despre pictori, care își au partea leului la conac.

- În 2014, au fost cele mai multe tabere de pictură la conac. Iar în noiembrie, a venit și maestrul Chris­tian Paraschiv, aici de față, într-o tabără cu artiști foarte buni. Dar, tot anul trecut, am făcut și o tabără de sculptură, cu un mesaj generos. Căci iată, din patrimoniul fundației Otetelișanu face parte și o pădure. Și din pădurea aia se taie și se fură în draci, ca în toată România. Și o parte din lemnul furat, că mai sunt prinși și hoții, din când în când, o parte din lemnul furat, așadar, ajunge la mine, la fundație. Nu se înapoiază... Și tocmai cu lemnul ăla furat am făcut o tabără de sculptură. Am vrut să transformăm hoția în ceva bun. Și a ieșit foarte interesant.

- Am auzit că artiștii sunt primiți împărătește la conac.

- Facem și noi ce putem. Și chiar dacă nu tot timpul, măcar jumătate dintr-o tabără stau și eu cu ei. Trebuie să stau. Îmi și place. Artiștii sunt oameni inte­resanți și captivanți, cu care ai ce discuta, ai ce învăța și ce afla. Tot ce se întâmplă la conac este un fenomen cultural dinamic, care crește singur, de acum. Așa s-a născut și tabăra de pictori români și străini. Eu și prietenul meu, Christian Paraschiv, am pus-o la cale în noiembrie 2014. Mie mi s-a părut foarte importantă: să promovăm cultura românească în lume! Și ICR-ul face asta, așa cum poate. Dar mie mi s-a părut foarte important să aducem niște artiști străini și să-i punem aici, să-i facem să înțeleagă cum funcționează lucrurile pe la noi, să simtă spiritul românesc, să guste din România! Să mănânce bucate românești, să bea și să trăiască împreună cu noi. Alt­fel n-ai cum să-i convingi. Degeaba te duci și le spui că-i frumos aici. Adu-i să vadă. La sfârșit, am avut bucuria să văd că artiștii străini nu se mai dădeau duși!

Ospeție de spiță veche

Îl poftesc să intre în dialog și pe Christian Paraschiv, membru al grupului Prolog, poate cel mai important pictor român stabilit în Franța. Un artist complex, studiat azi în toate universitățile noastre de artă.

- D-le Paraschiv, ați adus mereu artiști străini în România. Ce vă mână s-o faceți?

- Eu am nevoie permanent de o le­gătură cu România. Fără ea nu îmi pot închipui viața! Așa că din 2003, de când mi-am refăcut legă­tura cu țara, în fie­care an mă întorc aici. Iar și iar. De aceea am adus și mulți artiști străini în România. După cum am mai dus și artiști români în Franța. Ei, și tocmai în sensul ăsta am avut o discuție foar­te plăcută la conac, cu Valentin, într-o seară mai frigu­roa­să: hai să aducem și la domeniul Oteteli­șanu niște artiști de prin alte părți. Să lucrăm și cu ei, să-i vedem la țară, în România, la conac și prin satele din jur, cu oamenii lor, care mai strâmbi, care mai drepți, mai cu dinți ori fără dinți. O atmosferă normală, nu arti­ficială. Așa că eu am făcut o listă și am pornit. Printre puținii artiști români invitați au fost pictorul Marin Gherasim și soția sa.

- Ce a urmat?

- Întâi de toate, pentru artiștii străini a fost sur­priza locului. Eu am venit cu ei de la Paris, și doi-trei erau verzi, le fusese frică de avion, dar apoi am fost luați în primire de fundație, care ne-a dus cu o mașină la conac și acolo s-a intrat în contact cu locul. Un contact care s-a făcut firesc. Și cuvântul ăsta e greu de tradus în franceză, n-ai unul similar. Poți să spui natural, dar "firesc" e altceva. Primul lucru pe care l-am decis pentru ei, în înțelegere cu Valentin, a fost să luăm contact cu mânca­rea. Care era foarte impor­tant, chiar dacă ei nu au înțeles de la început. Tot felul de tipuri de mâncare tradițională, care se mă­nâncă la țară, în România. În felul ăsta, i-am ghidat spre o realitate gustativă a satului românesc și a cona­cului. Și unde, la început, aveau încă o grijă occi­dentală de siluetă, în două-trei zile au uitat de ea. Se discuta numai de ora de masă. Astfel, prin bucă­tăria românească, artiștii străini și-au apropiat locul și un tip de a viețui specific nouă. După aceea, încet-încet, au început să iasă, să mișune, au depășit grani­țele conacului, care este o proprietate mare. Și s-au regalat acolo, au fost feri­ciți. Și-au făcut, de pildă, poze printre tomate, a fost o frenezie întreagă a tot soiul de realități noi pentru ei. Și pe urmă ne-am pus toți pe lucru. Am mers pe afară, de pildă, la cules de obiecte pe care le-am de­turnat în obiecte de artă. Am strâns diverse lemne la magazinele sătești și am găsit niște scoabe cum nu mai văzusem din copilărie. Dar am folosit și lână. Cristina de Santana, plasti­ciana braziliană care s-a îndrăgostit de România (ca toți ceilalți, de altfel) a lu­crat și ea cu lâna asta. Am mers la un baci, care-a tuns-o de pe spatele oii, plină de frunze, și ne-a dat-o într-un sac. Interesant la tabăra asta este că artiștii au făcut și pictură de șevalet, dar s-a lucrat și cu obiecte, cu poze, cu video. Și totul a durat doar 10 zile, din păcate! Vre­me în care eu cred că artiștii străini și ro­mâni au luat ceva și din vigoa­rea locului. Pentru că au lucrat foarte mult. S-au sim­țit bine la conac, sti­mulați și de emulația pe care Va­len­tin Io­nescu știe s-o creeze aici. Emulația și un tact al ospeției de spi­ță veche, ce dau locu­lui altă dimen­siune.
- Am avut și un concert la conac în acele zile - își amin­tește Valentin Iones­cu. Soția plasticia­nului francez Thierry Cauwet este cântă­reață de music hall și s-a oferit să ne cânte șansonete în beciul uriaș al conacului, sub bolțile înalte și fru­moase. A pregătit un întreg repertoriu, într-o atmosferă ex­traordinară. A făcut repetiții, avea "nega­tive" și o adevărată scenografie. A fost o seară tulbu­rătoare! În beciul și în crama conacului, a coborât pentru câteva ore o bucată de Franța. După asta, evi­dent că și noi ne-am simțit obligați să chemăm lăutarii. Voiam să înțeleagă și francezii ce înseamnă muzică românească și oltenească. Așa că ne-au cântat și ceterașii două zile. Străinilor le-a plăcut foarte mult, chiar dacă nu înțelegeau o iotă din ce se cânta. Au intrat în ritm.

- I-ați dus pe artiștii români și străini să vadă și frumuseți din afara conacului?

- I-am dus să viziteze o grămadă de locuri! Nici nu trebuie să te duci prea departe de conac, pe Valea Oltețului. Aici sunt biserici pictate, case vechi, cimi­tire interesante. I-am dus și la Craiova, să vadă Mu­zeul de Artă, proaspăt refăcut. Aici, artiștii străini l-au des­coperit, și au fost foarte impresionați, pe marele nos­tru pictor Ion Țuculescu. Și-au dat seama că opera lui, paralelă cu avangarda mondială a anilor '50, este o formă de răspuns foarte personală a artistului ro­mân.
- Cum s-a încheiat această aventură culturală?
- La sfârșit, am decis ca ei să stea două zile la Bu­curești, ca să vadă și Capitala, să cuprindă astfel toată viața românească reală. În paralel, am obținut și o expoziție, susținută de ICR, care a găzduit și verni­sajul. Așa că obiectele create la conac au fost prezen­tate într-o sală prestigioasă bucureșteană. Iar la sfârșit, parcă nu mai vroiau să plece! La aeroport, și-au scos batistele ca să-și acopere lacrimile.
- Cred că am câștigat niște ambasadori "răi" și neplătiți ai României - adaugă Valentin Ionescu. Care, dacă mai aud poveștile rele despre români, s-ar putea să-l ia de gât pe cel care le împrăștie. Așa ne-au spus toți la plecare. Și am mai stabilit împreună că, pentru la anul, artiștii care-au fost la conac anul aces­ta să recomande alți cinci artiști, la rândul lor. Ca un fel de club. Căci proiectul ăsta va continua. Ce mi s-a părut frumos e că primul lucru la care s-au gândit artiștii străini a fost să mai vină tot ei o dată. Încă o dovadă cât de mult le-a plăcut la conac!

- Aveți vreo explicație pentru magia aceasta? De ce îi impresionează România așa de tare pe artiștii străini? Ce secrete au conacul și zona?

- Este un loc liniștit și e în mijlocul României reale. Satul e acolo, aproape, cu oamenii lui, cu căru­țe și tot soiul de personaje insolite. Valea Oltețului, partea asta de Oltenie, e mai puțin umblată și foarte pitorească. Nedescoperită. Dar am avut surpriza să ne întâlnim și acolo cu un francez, care nu avea nicio legătură cu tabăra. Avea și el, la 15 kilometri de cona­cul Otetelișanu, pensiune. Eu n-am știut, pur și sim­plu m-am trezit cu un francez din Marsilia. A încre­menit când a văzut că toată curtea noastră-i plină de francezi. Ne-am împrietenit și mi-a spus că-l atrăsese aici tocmai farmecul virgin al locului, care va face ca, încet-încet, lucrurile să se miște. Avem aici și niș­te bisericuțe de secol XVI, splendid pictate pe exte­rior. Iar mai sus, mai la nordul Vâlcei, deja lucrurile funcționează. Acolo, culele de la Măldărești sunt mult mai cunoscute și totdeauna au fost bine întreți­nute, făcând parte din patrimoniu. Sunt sigur că lu­mea va începe să descopere întreaga zonă și se va îndrăgosti de ea. Iar conacul Otetelișanu, cu artiștii și pictorii săi de elită ce se vor perinda mereu pe aici, va da zonei o savoare înaltă și aparte.