N-aş fi crezut niciodată că în Suedia bătută de ploi şi de vânturi, acolo unde elanii coboară seara până aproape de gospodăriile oamenilor, există o casă aşezată cuminte, lângă pădure, unde mă voi simţi mai bine ca la mine în ţară. De îndată ce-i treci pragul, vegheat din umbră de icoana Sfântului Andrei, locul se preface ca-n poveşti, lăsând la vedere toate minunăţiile dragi românilor: icoane şi ştergare transilvănene, costume populare şi pături ţărăneşti, lăzi de zestre şi strachini de lut. O comoară românească strânsă cu răbdare de Preasfinţitul Episcop Macarie, la reşedinţa episcopală de lângă Stockholm, învăluită în nesfârşite ore de rugăciune, pentru ca sufletele românilor care pribegesc prin nord să nu se simtă prea departe de ţară. Destinul lui de pelerin dăruit lui Hristos l-a purtat din nordul Transilvaniei, unde şi-a făcut ucenicia ca secretar al neuitatului Bartolomeu Anania, spre nordul Marii Britanii, unde a pus bazele primei parohii ortodoxe române, ca acum să le fie ocrotitor românilor risipiţi în Europa de Nord. În cei şapte ani de misiune pe pământ scandinav, Preasfinţitul a devenit îngerul lor păzitor. Prin rugăciunile sale, prin credinţa în Hristos şi blândeţea cu care s-a apropiat de fiecare creştin, i-a readus pe români în biserică, le-a întărit speranţa şi bucuria de a trăi. Călătoria mea din această toamnă pe pământ suedez şi vorbele de recunoştinţă ale românilor întâlniţi acolo m-au încurajat să îi caut prezenţa.
Catedrala din pădure
- Preasfinţia voastră, sunteţi deja de şapte ani pe pământ scandinav. Vă mai amintiţi primul an de străinătate?
- Cum să nu? Am început aici de la firul ierbii. "Vulpile au vizuini, iar păsările cerului cuiburi", însă eu, nevrednicul arhiereu, asemenea Mântuitorului Iisus Hristos, nu aveam nici unde să-mi plec capul. În primele mele zile aici, mi-am închiriat un apartament în Stockholm, însă chiria era mare, nu o puteam susţine. Am reuşit apoi să mă mut la 80 de km distanţă, unde un bun român din comunitate mi-a oferit casa dânsului de vacanţă, pe care o folosea vara. A venit însă peste noi iarna şi a fost una din cele mai geroase ierni scandinave. N-am îndurat niciodată un frig atâta de crâncen, nici măcar acasă, în copilărie şi în adolescenţă, la poalele Munţilor Ţibleş. A fost o încercare grea. Casa fiind mică, nu mi-am putut amenaja un paraclis în interior, însă am dezafectat mica magazie de lemne din curtea casei, pe care am înnobilat-o cu icoane şi sfânt prestol. Aceasta a fost prima mea Catedrală în care am săvârşit Liturghia şi cele şapte Laude, înconjurat de fraţii preoţi şi credincioşi care veneau din oraş la slujbele de noapte.
- Când încercările sunt mari, şi credinţa e mai fierbinte.
- Aşa este, cu cât era gerul mai crâncen, cu atâta ne alinam încălzindu-ne prin rugăciune fierbinte. Mă rugam atunci lui Iisus să-mi dea putere să pot împlini lucrarea misionară la care am fost chemat. În clipele acelea geroase de iarnă polară, îmi venea în minte copilăria mea din Bistriţa-Năsăud, din satul meu de la poalele Ţibleşului, când încălţam opincuţele sau bocancii îmblăniţi la Crăciun şi mergeam la colindat. Era atât de cald la picioare, dar mai ales la inimă! În această primă iarnă foarte geroasă şi întunecoasă (iernile polare sunt nişte nopţi nesfârşite), fiind postul Crăciunului, m-am simţit ca un colindător plecat de acasă, dintr-un colţ de Rai transilvan, în friguroasa şi dureroasa străinătate. Am plecat la colindat. Şi la prima prăznuire a Crăciunului, în mesajul meu pastoral, adresat preoţilor şi credincioşilor răspândiţi de-a lungul şi de-a latul Scandinaviei, i-am îndemnat pe toţi să umble ca fii ai luminii, cum rostea Sfântul Apostol Pavel, să poarte felinarul cu lumina lui Hristos, aşa cum scandinavii cu care convieţuim aprind la fereastră un felinar, de îndată ce se apropie iarna. E o tradiţie îndepărtată, menită să-i ajute pe drumeţii aflaţi în trecere să biruiască întunericul, iar pe cei plecaţi pe mare, să se întoarcă acasă cu bine.
În căutarea oilor pierdute
În timpul slujbei
- Şi aţi bătut, literalmente, la uşile românilor?
- Am bătut la uşile lor şi la uşile inimilor lor. Mi-am pus în desaga de misionar sfintele vase şi odăjdiile şi am ieşit în căutarea oilor pierdute ale casei româneşti. Românii m-au primit cu destulă neîncredere la început, mai cu seamă că diaspora scandinavă era foarte divizată şi răvăşită. Le-am propovăduit Evanghelia şi am împărtăşit cât am putut dragostea lui Hristos şi blândeţea Sa. I-am căutat telefonic sau prin e-mail şi i-am chemat la comuniune euharistică. Aici nu e ca în ţară, să tragi clopotul şi să aştepţi enoriaşii să treacă pragul bisericii. Treci tu pragul înaintea lor, duci biserica în casă şi casa în biserică. Şi aşa, încet, încet, s-au creat comunităţi de credincioşi, apoi le-am trimis preoţi tineri şi destoinici.
- Aţi creat o comunitate de români foarte ataşată de biserică. S-a întâmplat să-i cunosc pe o parte din ei şi m-a impresionat bucuria cu care se implică în treburile bisericeşti.
- Fără aceşti oameni minunaţi care m-au ajutat să însufleţim misiunea ortodoxă de aici, totul ar fi fost mult mai greu. Sunt români cuminţi şi buni la suflet, care au emigrat în ultimii zece ani, şi care nu s-au desprins cu totul de casa părintească, de locurile în care au crescut şi s-au format. Am început primele slujiri euharistice în locaşuri închiriate. În Danemarca şi Norvegia nu era nicio parohie românească. Am constituit comunităţi cu preoţi tineri şi credincioşi jertfelnici. Multe s-au împlinit prin bănuţul văduvei. De pildă, acum şapte ani, când mi-am început slujirea misionară, am auzit că în sudul Suediei, la Sölvesborg, locuiesc câţiva români. I-am vizitat, iar printre ei am întâlnit şi o văduvă foarte credincioasă şi truditoare, dar săracă. Mi-a pus în palme un plic cu o sumă foarte mare de bani. Ştiind cât de săracă e, am întrebat-o: "Doamnă Aglaia, de unde aveţi aceşti bani?". Îi obţinuse din vânzarea unei case, care îi fusese lăsată prin testament de un suedez de care a avut grijă în ultimele sale luni de viaţă. "Preasfinţite, vi-i încredinţez pentru a ridica o biserică aici, în acest oraş în care locuiesc." A dat pentru Biserică, asemenea văduvei din Evanghelie, tot ceea ce avea. Dar banii oferiţi de doamna Aglaia erau prea puţini pentru o biserică în Suedia, unde toate sunt extrem de costisitoare, şi nu aveam aici un preot permanent. Am cumpărat o suprafaţă de pământ de la primăria oraşului, apoi am primit lemnul în dar de la Părintele Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, din codrii Bucovinei, am chemat la slujire un preot tânăr şi râvnitor din ţară şi, iată că, după cinci ani de rugăciuni şi osteneli, acum câteva zile, am târnosit această bisericuţă de lemn, dedicată Sfinţilor Martiri Năsăudeni. Dumnezeu a lucrat în Sölvesborg cu văduva Aglaia, cum a lucrat odinioară, în zilele lui Ilie Proorocul, prin văduva din Sarepta Sidonului.
- E prima biserică ridicată de români pe meleagurile scandinave?
- Este prima ridicată de la iarbă verde, în stil oltenesc, cu lemn din Bucovina şi meşteri maramureşeni. Ce frumoasă lucrare! Am mai întemeiat şi alte biserici în Scandinavia, dar, în general, le-am cumpărat de la comunităţile luterane, care îşi vând lăcaşele, fiindcă şi-au pierdut enoriaşii.
- Mare tristeţe, cum de se întâmplă aşa ceva?
- Iată că se întâmplă! Cei mai mulţi suedezi nu-şi mai practică credinţa în care s-au născut, iar bisericile lor sunt vândute comunităţilor creştine. Însă mai grav e când ajung să fie transformate în hoteluri şi restaurante. Se răsucesc în morminte ctitorii lor.
În faţa casei episcopale
- Aţi devenit un sprijin sufletesc important pentru fraţii noştri români din Scandinavia. Mulţi dintre ei se şi spovedesc la Preasfinţia Voastră. Cum îi simţiţi, părinte, care sunt temerile, neajunsurile lor?
- Încerc să fiu cât mai des prezent în mijlocul fraţilor noştri români pribegi, pentru a le arăta că slujirea arhieriei se împlineşte prin slujirea semenilor. Românii se adaptează aici foarte greu. Rămân foarte marcaţi de străinătate. Valorile pe care le aveau acasă nu le mai au aici şi asta îi tulbură. Dar nici să se întoarcă nu pot, fiindcă şi pâinea pentru copilaşii lor e importantă. Apoi, îi întristează singurătatea. Îi deprimă nopţile polare. Iarna polară nu e de subestimat, e foarte greu de trecut chiar şi pentru scandinavi, numărul sinuciderilor e foarte mare aici şi creşte în timpul anotimpului rece. Când se apropie iarna, le facem vizite dese, mai ales bătrânilor, să le ridicăm moralul. Nu există bucurie mai mare pentru un bătrân, mai ales dacă zace pe patul suferinţei, decât să-i treci pragul casei. Aşa că de fiecare dată când pot, merg împreună cu fraţii preoţi să-i cercetez pe cei care sunt în suferinţă, în singurătate şi în căutare de sine. Îi alinăm cu o vorbă, cu rugăciunea, şi-i ajutăm să-şi deschidă sufletul către Hristos, primindu-L deplin în Dulcea Cuminecătură. Mergem şi-n institutele de geriatrie. Am strâns laolaltă câţiva tineri talentaţi la muzică, care constituie Grupul coral "Credo" al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, cu care de Paşti şi de Crăciun, cântăm cântece pascale şi colinde.
- La cine se roagă cel mai des, părinte? Au evlavie mai mare la vreun sfânt sau altul?
- Noi avem aici, la Episcopie, icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Mina, pe care a realizat-o, în postire şi rugăciune, un iconar foarte iscusit, după un model vechi de la Sinai. Aş putea scoate o broşură cu toate minunile pe care le-a săvârşit Sfântul Mina aici, printre români. Dar foarte, foarte mult m-a ajutat chiar pe mine. Eram tare necăjit la început, fiindcă era nevoie de o sumă foarte mare ca să putem ridica un centru episcopal la Stockholm. Descurajat m-am dus la cineva care vieţuieşte trupeşte departe de lume, în pustnicie, şi mi-a spus: "Preasfinţite, nu fiţi mâhnit, vă încredinţez ajutorul Sfântului Mare Mucenic Mina. El e cel care adună banii de care au nevoie toţi urmaşii apostolilor pentru misiune. Este mare binefăcător." Am început să mă rog intens la Sfântul Mina, laolaltă cu păstoriţii mei, să-şi facă milă cu noi. La scurtă vreme, în chip minunat, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Guvernul României ne-au ajutat să cumpărăm acest centru episcopal, lângă Stockholm. E grabnic ajutător Sfântul Mina, fiindcă este în toată vremea cu noi. Hristos i-a încredinţat multe haruri.
Minunile din lada de zestre
"Casa românească"
- Noi încercăm ca prin biserică să le ţinem românilor trează nu doar credinţa, ci şi iubirea de neam şi de tradiţiile strămoşeşti. Îi ajutăm să-şi păstreze identitatea, oriunde s-ar afla. Vrem ca cei care ne trec pragul să se simtă acasă. Am pus la intrare icoana Sfântului Apostol Andrei, Botezătorul poporului român, şi traistele româneşti ale colindătorilor adunate din toate zonele etnografice ale României. Fiecare român şi-o regăseşte aici pe cea din zona lui, fiindcă aici sunt români din toate părţile României, chiar şi din afara graniţelor, din Banatul sârbesc, din Basarabia sau Bucovina de Nord. Deci, Episcopia Europei de Nord este o Românie în miniatură. Majoritatea pieselor etnografice păstrate în Camera Românească de aici sunt daruri de la românii din diaspora scandinavă. De pildă, domnul ambasador al Republicii Moldova de la Stockholm mi-a adus obiecte vechi din satul său natal basarabean. O cuvertură veche, de la 1900, mi-a fost oferită de o familie de români din Jonkoping, originari din Voievodina. Dar cea mai valoroasă piesă din micul meu muzeu este o ladă de zestre foarte veche, de la mine din sat, pe care o familie era gata să o strice. Cu chiu, cu vai, am reuşit să o aduc până aici.
- A fost bagajul românesc al Sfinţiei Voastre. Ce aţi pus în ea?
- Am aşezat în ea frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, aşa cum mi le-au transmis bunicii şi părinţii, şi bună-cuviinţa consătenilor mei dragi. Asta e temelia pe care am clădit tot ceea ce am clădit mai târziu, stând în preajma marilor dascăli şi ierarhi. Sunt tare legat de locul meu de naştere şi de consătenii mei. Sunt curaţi, credincioşi şi fără de vicleşug. Cuvintele mele sunt prea sărace ca să-i pot descrie aşa cum sunt. Iar părinţii mei sunt nişte oameni extraordinar de credincioşi. Sunt sigur că datorită rugăciunilor mamei şi cuminţeniei vieţii ei, Dumnezeu m-a chemat să-I slujesc. E o pildă pe care o spun deseori aici, ca să-i încurajez pe români să facă copii. Eu sunt cel de-al treilea copil, mezinul familiei, sosit neaşteptat. Mama avea o vârstă mai înaintată şi a fost sfătuită să avorteze. Dar n-a făcut asta. Dacă mama m-ar fi omorât în pântece, nu aş mai fi putut să-i aduc acum mângâiere. Or, eu nădăjduiesc să le aduc părinţilor mei bucurie neîncetat. Când am să fiu în România şi am să slujesc la poalele Ţibleşului, vă invit pe toţi să îi cunoaşteţi personal.
Casele fără poteci
- Preasfinţia Voastră, aţi venit din nord spre nord, dar nordul din care aţi plecat era cald, omenos, primitor, şi cu o credinţă extraordinar de fierbinte. N-aţi resimţit răceala asta a scandinavilor?
- M-aţi întrebat când ne-am întâlnit de ce nu sunt garduri între casele oamenilor. E adevărat că nu sunt garduri ca în România, unde fiecare gospodar are ograda lui, dar sunt garduri lăuntrice, mult mai greu de trecut. Mi s-a întâmplat, deseori, să simt reticenţa lor în faţa noastră. Chiar aici, lângă Stockholm, unde am cumpărat o casă şi am transformat-o în reşedinţă a Episcopiei, vecinii suedezi ne-au privit cu suspiciune la început. Eram îmbrăcaţi cu "uniforma" neagră, purtam barbă, le-a luat timp să înţeleagă că suntem oameni calzi şi inimoşi. S-au înierbat cărările dintre case aici, în Scandinavia. Un mare duhovnic al românilor spunea că, atunci când vor dispărea potecile dintre casele oamenilor, atunci va veni sfârşitul lumii. Vremea asta aspră i-a răcit şi pe ei. Sunt mai distanţi, mai cerebrali, mai raţionali. Se şi spune că cea mai lungă cale e cea care duce de la minte la inimă. Occidentalii au câştigat bunăstarea, dar, o dată cu ea, au pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi caută acum tot felul de surogate. E un dat fiinţial ca omul să fie în comuniune cu Dumnezeu. Foamea de Dumnezeu nu dispare niciodată. Dar ei nu mai ştiu unde să caute hrana cea adevărată. Cei care o găsesc se satură pentru totdeauna. Din păcate, numărul convertiţilor la credinţă e mult mai mic decât al celor care se declară agnostici sau atei.
- În călătoria mea la Uppsala, am avut ocazia să-l întâlnesc la biserica românească pe Matthew Glass. Un american căsătorit cu o suedeză care, graţie Bisericii Ortodoxe Române, a descoperit ce înseamnă credinţa. Mărturia lui m-a emoţionat. Mi-a spus că adâncimea pe care o simte în liturghia ortodoxă nu se poate compara cu nimic.
- E unul dintre cei care s-au apropiat de ortodoxie, de când sunt eu aici. Acum, în octombrie, se vor boteza în credinţa ortodoxă şi el, şi soţia lui, şi fetiţa. Sunt multe astfel de întâmplări frumoase. Într-o zi, m-a sunat o tânără din Maramureş, care urma să se căsătorească cu un băiat luteran, dar el nu voia să facă pasul spre ortodoxie. După câteva săptămâni, când am ajuns la Oslo, l-am întâlnit şi pe el la liturghie. La sfârşitul slujbei, l-am luat în braţele mele părinteşti, l-am strâns la piept şi cred că prin acest gest l-am câştigat pentru totdeauna. La scurt timp a trecut la credinţa ortodoxă. De Rusalii, am botezat un profesor bizantinolog danez, din Copenhaga, care s-a pregătit trei ani pentru intrarea, prin botez, în Biserica Ortodoxă. E un cercetător foarte serios, ştia despre Bizanţ, despre tainele credinţei ortodoxe, doar la nivel teoretic. Şi când a intrat din întâmplare în biserica românească din Copenhaga, a fost câştigat pentru totdeauna. Iar acum, în această toamnă, am botezat un adolescent norvegian, care după ce a ieşit din baia botezului, a început să plângă, mi-a căzut la piept şi mi-a spus: "Preasfinţite, mi-aş dori ca toţi adolescenţii care nu l-au cunoscut încă pe Dumnezeu să trăiască ceea ce trăiesc eu acum, să fie atât de fericiţi cum sunt eu în această clipă."
- Ce-i atrage la ortodoxie, Preasfinţia Voastră?
- Nici măcar n-au nevoie să li se traducă liturghia. Îi atrage harul, îi atrage căldura credinţei dreptmăritoare. Simt emoţia din timpul slujbei. Un lucru e cert: aici, în aceste ţinuturi friguroase, mai puţin desfătate de soare, unde distanţele dintre oameni sunt uriaşe, căldura credincioşilor de la o slujbă ortodoxă se simte şi se trăieşte deplin. Suedezii sunt foarte raţionali şi reci, rar se lasă mişcaţi şi emoţionaţi. În timp ce suedezii convertiţi la ortodoxie, zici că sunt români în toată regula, cu inimi calde şi primitoare. Am fost, nu de mult, în ţară, în pelerinaj, cu un grup de tineri scandinavi, convertiţi la ortodoxie. Am fost pe la mânăstiri şi prin sate şi au fost primiţi cu toată dragostea de bunii ortodocşi de acasă. Când a trebuit să ne întoarcem, nu-şi mai reveneau. Spuneau: "Doamne, câtă răceală e la noi!"
Printre credincioşii îmbrăcaţi în costume populare
- Cred, din contra, că tinereţea mea a fost un mare atu. M-a ajutat să fac faţă unei misiuni grele, cu călătorii lungi, obositoare, slujiri dese în locuri îndepărtate, precum şi lucrare misionară până la ore târzii din noapte. Majoritatea preoţilor pe care i-am chemat, la rândul meu, sunt tineri şi foarte tineri. Nu ne simţim niciodată priviţi altfel, doar pentru că suntem tineri. Responsabilităţile slujirii şi misiunii sunt aceleaşi, indiferent de vârstă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
