KUSTURICA - "Sunt convins că muzica şi cinematografia au aceleaşi izvoare"

Bombă incendiară la Bucureşti

- Dacă la sfârşitul verii, Goran Bregovic încingea scena bucureşteană cu ritmurile lui balcanice, acum, sub primele ceţuri de toamnă, vine în Capitală un alt sârb genial, hotărât să dărâme pământul: regizorul Emir Kusturica. Însoţit de "No Smoking Orchestra", el va concerta pe 23 octombrie, la "Berăria H" -

Marele regizor şi muzician sârb, deţinător a două Palme d'Or şi a numeroase alte premii naţionale şi internaţionale, este iu­bit şi urât deopotrivă în ţara lui natală. Căci, spre deosebire de alţi compatrioţi de-ai săi, el nu-şi ascunde simpatiile de stânga şi este un nostalgic declarat al fostei Iugosla­vii, unde, timp de 88 de ani (1918-2006), au convieţuit la un loc sârbi, croaţi, macedoneni şi sloveni. El crede cu tărie că dezintegrarea fostului stat comunist este una dintre marile tragedii ale secolului XX şi spune lucrul acesta ori de câte ori are ocazia. "Nu socotesc că sunt xenofob sau naţionalist, doar pentru că eu cred, cu tărie, în identitatea şi integri­tatea ţării mele", declara el într-un interviu. O atitudine demnă, dar care i-a ajutat enorm pe rivalii din cinema, care scot la înaintare fragmente din discursurile lui "pro-iugosla­ve", la fiecare nouă lansare de film. Ba şi mai mult, unii dintre ei l-au acuzat că este simpatizant al lui Slobodan Milosevic, un personaj atât de hulit de Occi­dent. Însă Emir a ales să-i ignore şi îşi vede în con­tinuare de drumul lui artistic.
Nici trecerea la orto­doxie nu i-a adus simpa­tizanţi. Pe 23 aprilie 2005, la 51 de ani, de Durdev­dan (Sfântul Gheorghe, după calendarul iulian), artistul a fost botezat şi cu numele creştinesc de Ne­manja Kus­turica, la Mâ­năstirea Sa­vi­na, din Mun­tenegru. Mulţi compatrioţi de-ai săi au considerat că prin acest gest şi-a trădat rădăcinile musul­mane bos­niace. "Tata a fost ateu şi se prezenta mereu drept sârb. OK - poate că am fost musulmani vreo 250 de ani, dar înainte de asta am fost ortodocşi, iar în adâncul inimii noastre am fost mereu sârbi. Reli­gia nu poate să schimbe asta", se confesa artistul.

Filmul - o aventură

Emir Kusturica s-a năs­cut pe 24 noiembrie 1954, în Sarajevo (actuala capi­tală a Bosniei-Her­ţego­vi­na). Este fiul unic al unui ziarist cu origini mu­sul­ma­ne şi al unei secre­tare. Pă­rinţii i-au acordat foarte mul­tă libertate, ceea ce l-a făcut să ajungă la graniţa delincvenţei, frecventându-i mai degrabă pe băie­ţii răi din cartier, decât pe cei cuminţi şi silitori. La 17 ani, tatăl său, Murat Kusturica, l-a ajutat să obţină un rol într-un film cu partizani regizat de Hajrudin Krvavac "Valter brani Sarajevo" (1972). Aşa i s-a deschis apetitul pentru lumea cinemato­gra­fiei. Un an mai târziu, părinţii au făcut un mare efort financiar, ca să-l trimită să studieze la Academia de artă cine­matografică din Praga. "Când Haj­rudin Krvavac, care era prieten cu tata, m-a luat pentru prima dată la filmări cu el, mi-a deschis o uşă către o lume fascinantă. Am fost vrăjit. Eram extrem de curios, dar nu-mi plăcea şcoala. Nu am ajuns să studiez la Praga pentru că eram un elev strălucit, ci am ajuns acolo împins de părinţi, care nu mai ştiau ce să facă cu mine. Apa­rent, regi­zo­ratul era o soluţie pentru a mă lecui de contactul cu băieţii răi din cartier, care mă fascinau şi mă atrăgeau în jocurile lor. ... Mai târziu, după ce am termi­nat o foarte bună şcoală de cine­ma­tografie şi m-am reîn­tors la Sara­jevo, am realizat că religia mea, sau mai de­gra­bă lipsa ei, co­pi­lăria mea şi experienţele mele perso­nale erau suficient de bogate pen­tru a crea din ele poveşti. Abia atunci am realizat cu ade­vărat ce este cinemato­gra­fia", spu­nea el. La finalul ani­lor '70, proaspătul absol­vent de cine­matografie, Emir Kustu­rica, realizează un scurtmetraj şi două filme pentru Tele­viziu­nea Iugoslavă.
În 1981, la 27 de ani, se pre­zintă la Festivalul de film de la Veneţia, cu filmul "Sjecas li se Dolly Bell" ("Îţi aminteşti de Dolly Bell?"), care îi şi adu­ce primul premiu, Leul de aur, pentru "Cel mai bun film". În acelaşi an, devine lector uni­versitar la nou în­fiinţata Aca­demie de arte dra­matice din Sarajevo. De aici încolo, suc­cesul se ţine scai de el. Cel de-al doilea film, "Otac na sluzbenom putu" (Tata în că­lă­torie de serviciu) - 1985, va fi premiat cu Palme d'Or la Cannes. Tot la Cannes, în 1989, Emir este declarat drept "Cel mai bun regizor" pentru filmul lui "Dom za ve­sanje" (Vremea ţiganilor). Urmează "Arizona Dream" - 1993, care îi duce un Urs de Argint la Ber­lin, iar în 1995 se va întoarce pe Croazetă cu "Un­der­ground", pentru un nou Palme d'Or.

Muzica - o nouă provocare

Lumea cinematografică i s-a pus repede la picioare tânărului regizor iugoslav. Aşa că s-a gândit la o nouă provocare. În 1986, se apucă serios de muzică. Până atunci, Emir cânta la chitară doar în intimitate, ca să se rela­xeze, dar la 32 de ani, s-a urcat pe scenă ca să cânte la chitară bas, în trupa de punk rock Zabranjeno Pusenje. Scoate împreună cu a­ceas­tă formaţie, în 1987, şi un al­bum. Artistul se im­plică trup şi suflet în compunerea uneia dintre melodii - "Probuseni dolar", dar şi în realizarea unui vi­deoclip pentru cântecul "Ma­ni­jak". Videoclipul a fost interzis la televi­ziune, căci viza afacerile unui po­litician şi businessman bosniac nu tocmai curat - Fikret Abdic.
În 1988, Emir părăseşte trupa, dar se va întoarce zece ani mai târziu, după realizarea filmului "Pisica albă, pisica neagră" (Crna macka, beli macor). Vrea să combine rock-ul cu sono­rităţi balcanice, şi o parte dintre membrii formaţiei i se alătură pentru a forma Emir Kusturica & The No Smo­king Orchestra, la Belgrad. Alţi câţiva membri ai trupei îşi păstrează numele de Zabranjeno Pusenje şi rămân în Sarajevo. În 2000, Emir şi Orchestra lui lansează discul "Unza Unza Time". De atunci în­coace, regizorul şi trupa lui de muzicieni străbat lu­mea în lung şi-n lat, ducând cu ei vesele ritmuri bal­ca­nice. "Sunt convins că muzica şi cinematografia au aceleaşi izvoare. Folosim diferite stiluri, pe care le încrucişăm în melodiile noastre, ca să obţinem o at­mosferă paradisiacă. Vrem să-i facem pe spectatori să ajungă la catarsis. Este un model de comunicare cu publicul folosit încă din antichitate", spunea el.
Dar această nouă pasiune nu l-a de­terminat pe Emir să renunţe la film. Este doar o moda­litate de a-şi descărca energia debordantă şi de a lua contact cu pu­blicul. El lucrează, chiar acum, la un nou film, ce va fi lansat anul viitor - "Lungo la Via Lattea", în care va juca şi un rol principal, alături de Mo­nica Bellucci.
Până atunci, însă, Emir cântă şi dansează pe scenă, cu formaţia lui. Asta, atunci când nu stă pe acasă, ală­turi de soţie, Maja Mandic, şi de cei doi copii ai lor, Stri­bor şi Dunja, în satul creat chiar de el în Serbia (Drvengrad), pentru filmările la "Viaţa e un miracol" (Zivot je cudo). Farmecul locului, cât şi magia satului construit din nimic l-au cucerit atât de tare pe ma­rele regizor, că s-a mutat acolo şi a început popu­larea loca­lităţii.
(Pentru concertul de la Bucureşti al lui Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra, găsiţi ti­chete în reţeaua iabilet, cu preţuri cuprinse între 75 şi 200 de lei.)