Trec printr-o perioadă a vieții mele plină de încercări, la o vârstă la care ar trebui să fiu pe deplin fericită, pentru că am viitorul în față. O să încerc pe cât pot să sintetizez problema mea, pentru a nu ocupa inutil spațiul revistei. Pe scurt: am 22 de ani, sunt studentă în anul patru la Facultatea de Matematică și nu am avut până acum niciun prieten. Îmi doresc tare mult lucrul ăsta, chiar pot spune că am făcut o obsesie din această dorință. Sunt o fire sociabilă, îmi fac foarte ușor amici, ieșim împreună în oraș, mai mergem la discotecă, unde dansez și mă simt bine.
Am încercat de nenumărate ori să cunosc băieți, simțeam nevoia (contrar firii mele mai retrase și liniștite) să mă întâlnesc cu ei, dar de fiecare dată se termina cel mult la a doua întâlnire, când el îmi spunea că s-a împăcat cu fosta iubită, sau altul, că urma să se mute în alt oraș (întâmplări de genul acesta), iar eu rămâneam mereu plângând.
Paradoxul este cu atât mai mare, cu cât prietenele și apropiații îmi spun că sunt frumoasă și deșteaptă, și toți se miră de situația mea, când le povestesc. Problema este că eu sunt cea refuzată de fiecare dată, chiar dacă aud după aceea, de pe la cunoscuți, că acel băiat m-a plăcut. Mă complexează oarecum faptul că pe toate prietenele mele și pe sora mea mai mică le văd că au relații de câțiva ani, iar eu nici măcar nu m-am sărutat vreodată cu un băiat. Parcă aș avea un handicap, uneori chiar am senzația că sunt un caz ieșit din comun, dar mă consolez cu ideea că sunt "unicat" și am parte de un destin special. De fapt, chiar nu am mai auzit vreun caz asemănător cu al meu!
Știu că orice fată care are vârsta mea a trăit măcar o poveste de dragoste. Îmi place să ies, să mă aranjez, să mă machiez, dar la ce bun toate astea? În ultimul timp, mi-am găsit refugiul în alte preocupări, de exemplu merg des la biserică (mai nou, prietenele mele au prieteni și timpul nu le mai permite să mai iasă cu mine, decât foarte rar). M-am închis în mine, îmi place să petrec cât mai mult timp singură. Acum citesc mult, învăț și merg la biserică. Am devenit într-un fel dependentă de lucrul acesta; parcă, dacă nu merg într-o zi, mă simt rău.
Nici de învățat nu mai pot învăța cum trebuie, de când mă frământă problema asta. Pe perioada facultății, am acumulat nenumărate restanțe, din care nu mai reușesc să ies. Mă apasă tare gândul că am atâtea examene, dar parcă nu mai am puterea să mă concentrez pe ce e mai important acum pentru mine, să termin facultatea și să mă angajez. Nici nu mai știu ce vreau. Nu e stilul meu să mă dau bătută, dar mă tot gândesc să mai fac doar anul patru la Matematică, fără să mai dau licența, și apoi să fac altă facultate cap-coadă. Adică, vreau să iau totul de la capăt! Un nou început! (Părinților nu le-am spus, pentru că mi-e frică de reacția lor.)
Încep să cred că așa mi-e dat să trăiesc și aș vrea ca după ce termin cu învățatul să mă călugăresc. Simt o legătură specială cu Biserica (când aude mama acest lucru, i se face rău). Și încă ceva, eu nu m-am gândit niciodată, ca celelalte fete: oare cum mi-ar sta în rochie de mireasă? În schimb, îmi doresc să mă văd în veșminte de maică. Ciudat, nu?
Am decis să-mi impun un regim sever de viață, să nu mai privesc pe stradă niciun băiat în ochi, așa încât să nu mă mai gândesc deloc la ei (s-au mai ivit ocazii de a cunoaște băieți, dar acum refuz eu, pentru că m-am descurajat). Doar așa cred că n-o să mai sufăr. Poate părea ciudat, dar așa simt acum. Nu prea mai suport băieții. Nu cred că voi avea vreodată vreo relație cu un băiat, nici nu cred că mai vreau. Vreau să fac ceva de care să fiu mulțumită în viață.
Vreau tare mult să mă duc la mânăstire! Am mare nevoie de liniște sufletească. Acum un an și ceva, am făcut o depresie din cauza problemei care mă obsedează. Plângeam întruna, iar de atunci mă enervez foarte ușor din orice și plâng mult. Am impresia că sunt o povară pentru familie. În familia noastră nu se prea discută despre asemenea lucruri. Cel puțin tatăl meu nu concepe noțiunea de depresie (e mai dur de felul lui).
Sper că nu v-am plictisit prea tare. Îmi cer scuze dacă v-am pus răbdarea la încercare, dar simt că mi-am descărcat sufletul împovărat. Cum credeți că e mai bine să procedez în continuare? Oare e bine cum m-am gândit să fac? Aștept cu nerăbdare răspunsul dumneavoastră!
SILVIA
"Urmăresc o prietenie sinceră. De ce nu vrea?"
Mult stimată doamnă Sânziana Pop,
Am 16 ani și învăț la un mare liceu din București. Numele meu este Radu și mărturisesc că am venit în contact cu revista "Formula AS" datorită bunicii mele, care o citește de zeci de ani (când am intrat la școală, ea era deja abonată). Răsfoind-o, am văzut că aveți o pagină cu probleme sentimentale care sunt luate destul de în serios. Și pentru că am căzut și eu într-o astfel de capcană, m-am gândit să vă scriu, în speranța că-mi veți da un sfat de folos. Anul trecut, la mine în clasă s-a mutat o fată. Numele ei este Oana, și cu cât trecea timpul, cu atât mai tare mă îndrăgosteam de ea. La unele ore stăm chiar împreună în aceeași bancă. Mă înțeleg perfect cu toți colegii mei, și după un test făcut de dirigintele clasei, reiese că sunt cel mai popular. De felul meu sunt rocker și, chiar dacă după părerea părinților mei, aceștia sunt considerați pleava societății, eu am reușit să nu-mi creez un asemenea portret. Ce-i drept, fumez, mai și beau, dar în limite normale. Nu am un vocabular infect și nu mă port imposibil. De ce vă spun toate acestea? Veți vedea. Din cercul fetelor, am aflat că și Oanei îi place de mine. Atracția fiind reciprocă, am încercat să devenim prieteni din ce în ce mai buni. Nu urmăresc decât o prietenie sinceră, cu sentimente puternice, reciproce. Sexul deocamdată nu mă interesează foarte mult. Timpul trece, dar cam bat pasul pe loc. La toate propunerile mele de a merge la un film sau de a ieși împreună la discotecă sau de a merge la o petrecere, mă refuză. Nu acceptă să mergem decât dacă mai vine o prietenă de-a ei. Dar cum vă spun: eu pe Oana o iubesc mult. Nu sunt tipul care se îndrăgostește la prima vedere. Sunt destul de reușit ca fizic, am 1,82 m înălțime, părul lung, blond, ochi albaștri. Deci, tratativele cu Oana continuă și, efectiv, habar n-am ce să fac mai departe. Majoritatea timpului de la liceu îl petrec cu ea, dar niciodată nu vrea să fie singură cu mine. De fiecare dată mai este câte o prietenă, două. Și pe drumul spre casă, la fel. Nu mai știu ce să fac. Ea este o fire sensibilă și încerc să mă comport ca atare în privința ei. Am dat tot ce-am putut, dar cam degeaba. Gândul mi-e numai la ea: de ce se lasă așa greu? Nu mă iubește? Are pe cineva? Până acum aș fi putut găsi multe alte fete cu care să fiu prieten (am și alte admiratoare), dar simt că n-aș putea fi fericit decât cu ea. Dați-mi un sfat, o povață, ceva, că singur n-o scot la capăt.
RADU