Albastru. Un albastru indigo... un albastru ce se vede numai în urma unui vapor când spintecă apele oceanului. Așa sunt ochii lui mamaia Lola. Mi-e și mamă, mi-e și bunică. Și, de fapt, nu e nici mama mea și nici bunica. Ea este o prietenă bună de-a mamei mele. Sunt prietene de peste cincizeci de ani, iar eu o știu de când am uzul rațiunii. Ce repede trece timpul, prea repede!
Locuiește la țară, lângă București. Acum este singură și tristă, dar mamaia mea nu era așa... Curtea ei era plină de zgomote și râsete, căldările se certau cu oalele, rațele cu găinile, pisica cu cățelul, porcii între ei. Iar Mamaia Lola râdea, bombănea, striga, gătea și aranja totul, ca un comandant de oști. "Petricăăă, unde-mi ești?"... "Aci, mmm, aci... vin!", răspundea tataia Petre, înghițind pe furiș două, trei gurițe de țuică, de dimineață, așa, pe stomacul gol. Că tare-i mai plăcea viața lui tataia! An de an, timp de aproape optzeci, a muncit cu drag pământul și a iubit țuiculița. O țigărică, Carpați, nu se putea alta, în colțul gurii, și la treabă. Muncea mult, era vioi și șugubăț. Avea mamaia Lola pe cine certa toată ziua. Avea grijă de el ca de un copil. "Spală-te, Petrică, schimbă-te, Petrică, așa se mănâncă, Petrică?". Dar anii au trecut, iar Petrică a obosit și s-a dus. Acum, mamaia e singură și nu mai are pe cine certa. S-a dus tataia, și imediat după el s-a dus și cățelul bătrân din curte...
Mă uit la ea acum și o văd mititică și slăbuță, cu batic negru și cu cârlionți de păr alb, ce ies de sub batic. Cu privirile în pământ, oftează. Dar când ridică privirea și îi văd iar ochii pe care i-am iubit toată viața, albastru marin, nu mai am în față o bătrânică, ci văd femeia care a fost mamaia Lola. O femeie strașnică, înaltă, frumoasă, bine făcută, îmbrăcată cu gust și asortată din cap până în picioare. O văd dansând la vreo nuntă, cu tataia Petre, el umil, spășit, având grijă să nu o calce, ea înaltă și mândră, având grijă de tataia chiar și când dansau. O văd pregătind masa de Crăciun, împodobind un brăduț cu globuri și beteală, făcând focul și spărgând nuci pentru cozonaci. O văd ieșind din casă cu treabă, dreaptă și frumoasă. O văd coborând din autobuz în București, la autogară, cu zeci de bujori în brațe, ce îi acopereau chipul: "Sunt din curte, ți-i i-am adus, că știu cât îți plac florile!". O văd făcând ordine și aranjând prin casa mea, și mă văd pe mine, dând telefoane și întrebând disperată: "Mamaia Lola, unde ați pus sarea?". O văd la mine în bucătărie, cu cățelul meu în brațe, stând de vorbă și punând țara la cale, povestindu-mi istorii din copilăria ei.
Vara ne așezam amândouă sub umbra răcoroasă a viței-de-vie din curte și stăteam de vorbă, bând cafele, până la ore târzii din noapte. Și are mamaia Lola ce să povestească. S-a născut la poalele Ceahlăului, într-o familie de preot, cu mama învățătoare. Aveau casă boierească în zona Neamțului, cu slujnice și bucătărese. Aveau cai și grăjdar. Și așa îmi plăcea să o ascult povestind de serile când mergea în sanie, iarna, cu caii... Așa har are în a povesti, că îți închipui că vezi tot ce-ți spune, parcă vezi cum ies aburii din spinările încălzite ale cailor și simți mirosul înghețat al pădurii de brazi. Povești vesele și povești triste, istorii care mai trăiesc doar prin aducere aminte. Casa nu mai e, pădurea nu mai e... au fost mutați, odată cu înălțarea unui baraj. Din dragoste, mamaia Lola s-a căsătorit cu un țăran simplu, muncitor în construcții. Uneori mă întreb dacă nu-i pare rău, dar nu cred, că altfel, pe cine ar fi certat ea toată viața? Iar prima hotărâre pe care a luat-o a fost să dea foc la toată mobila lui tataia Petre, când el era plecat la lucru. Când a venit omul acasă, a găsit un morman fumegând în mijlocul curții... "Păi, dacă aveai în toată casa purici?!". Și a frecat atât de bine podelele, că picior de purice nu a mai existat până în ziua de azi.
Acum, când văd curtea goală și e atâta liniște, nu pot crede. Ridic ochii și nu mai văd nici salcâmii, nu se aud nici găini, nici rațe și nici purcel. Salcâmii i-au tăiat, animalele au murit, tataia Petre nu mai e. A rămas doar mamaia Lola. Liniștea e obositoare, în comparație cu diminețile pe care le-am trăit eu la țară. Patul avea mereu așternuturi apretate și mirosea total a vară, geamul era deschis și se auzeau cocoșii, cățelul, se auzeau pașii lui tataia Petre și zgomotul făcut de farfuriile pe care le punea mamaia pe masă, pregătind micul dejun. Mă întindeam alene în pat și făceam calcule de genul "Ce fac azi?". Nu mă grăbea nimeni, nu mă certa nimeni și unica întrebare era "Ce vrei să mănânci azi, Cristina?". Nu mă cheamă nimeni la masă, mă lăsau la joacă ore și ore, știau ei că atunci când îmi va fi foame, voi veni eu în fuga mare. Tataia Petre, mereu avea o ciocolățică prin buzunare, iar cățelul era prietenul meu nedespărțit. Când se termina vacanța și trebuia să mă întorc acasă, mă durea fizic tot corpul, nu numai sufletul. Și visam cu ochii deschiși, la școală, cum o să petrec altă vacanță, la mamaia Lola.
Vacanțele au venit și au trecut, au trecut anii în care învățam pe casă, la soare, au trecut anii în care mă jucam cu Bobiță, au trecut anii în care mergeam kilometri pe jos (când era închisă șoseaua din cauza zăpezii), numai ca să văd ce mai fac ei, mamaia Lola și tataia Petre. Au trecut anii. Mamaia Lola a început să vină din ce în ce mai rar cu autobuzul la mine, dar a început să meargă mult pe la spitale, în schimb, au venit anii bătrâneții...
Iar acum, atât a rămas, liniștea și ochii albaștri.
CRISTINA CHELMUȘ - Palma de Mallorca
"Dumnezeu în cer și mama pe pământ"
Din lumi astrale, de lumină, a coborât în casa bunicilor, la cumpăna de veacuri, într-un ajun de Crăciun, când afară fulguia peste colindătorii strânși în fața ușii. Mare bucurie trebuie să fi adus fătuca ce împrumutase ochii de azur ai bunicului!
Copilăria ei a fost una obișnuită, a unui copil de la țară, născut înt-un sat ardelenesc, cu nume de baladă: Paloș-Ardeal, într-o lume fabuloasă, cu tradiții bogate, venite din vremi uitate, cu port mândru, românesc, ca "o grădină de flori, ca o tufă de bujori". Viața aspră dar curată de la țară, unde oamenii trăiau și mureau în picioare muncind, a pregătit-o pentru vitregiile destinului, a făcut-o să treacă cu seninătate fără să se plângă peste toate necazurile vieții.
În primul război mondial, copilă fiind, a văzut grozăviile luptei la baionetă, căci ultima linie a frontului a trecut pe lângă satul nostru. Bunicul a strâns cu căruța ostașii români răniți pe câmpul de luptă, acordându-le primul ajutor.
A venit apoi căsătoria cu cei șase prunci, ultimii doi fiind gemeni, cu care Dumnezeu i-a binecuvântat casa. Zile aspre de muncă fără crâcnire. Ne-a iubit cu disperare, și nimic nu i se părea greu, când era vorba de puii ei. Ochii ei albaștri nu au plâns niciodată, nici chiar în clipele cele mai grele. Poate de aceea, culoarea lor, care ne-a învăluit toată viața, a rămas limpede până la moarte. Aripa ei ocrotitoare ne dădea siguranță. Mâna ei harnică ne dădea pâinea cea de toate zilele și, în mod miraculos, ne lua și fierbințelile când eram bolnavi.
Era timp de război (al doilea) și secetă. Niciodată nu am văzut-o plângând sau mâncând. Întotdeauna spunea că ea a mâncat înainte. Dorea să ne ajungă nouă. Nu știam când se culcă și când se scoală. Am înțeles mai bine gesturile ei mai târziu, când am devenit și noi părinți.
Îmi stăruie în minte, până la moarte, un fapt petrecut într-un moment de mare cumpănă, și care mai târziu m-a făcut să cred că avea calități supranaturale. Mă văd copil. Doi frați lângă o sobă în care sfârâiau câteva lemne ude. Iarnă grea, război, vântul șuiera sinistru, întorcând fumul în casă și troienind zăpada afară. Mama, împietrită de supărare că noi suferim de frig. Deodată, se ridică hotărâtă, se îmbracă, scoate carul, înjugă vitele, pune cele de trebuință în car și pleacă în pădure, după lemne. Două perechi de ochi înfricoșați priveau prin geamul înghețat un punct care se îndepărta de sat, pe deal, în sus. Pădurea era departe, drumurile troienite și vântul sufla năprasnic.
Se însera și mama nu mai venea. Plângeam amândoi, zgribuliți de frig, pentru că lipsa ei ne dădea acea stare de nesiguranță pe care o au copiii atunci când nu-și văd mamele. Într-un târziu, scârțâitul carului plin cu lemne și vocea ei inconfundabilă ne-au făcut fericiți. Ne-am aruncat în brațele ei și cu greu ne-am mai dezlipit. Hainele de pe ea erau înghețate. Rochia era o bucată de tablă care îi rănise picioarele, din care curgea sânge. Acel moment în care ardea iar focul în soba noastră m-a urmărit toată viața. Mai târziu, matur fiind, echipat ca pentru o expediție la Polul Nord, într-o iarnă, am urmat traseul făcut de ea și m-am minunat. Astăzi, nici chiar trei bărbați bine echipați nu se duc după lemne pe așa o vreme. Am întrebat-o, adesea, când trăia, cum de a avut curajul și puterea să plece în pădure așa, singură. Răspunsul ei era unul dezarmant: "Dragul mamei (ce cuvinte sfinte!), dacă eu nu eram capabilă în acel moment, voi trebuia să muriți de frig". Ce forță poate să aibă o mamă la disperare! Ce putere dumnezeiască, într-un trup plăpând de femeie! Am înțeles această taină mai târziu, când la înmormântarea unei bătrâne, părintele care făcuse slujba a spus: "Dumnezeu în cer și mama pe pământ". Iată că biserica o pune pe mamă alături de Dumnezeu, ca spirit de sacrificiu și creatoare de viață.
S-a stins din viață la adânci bătrâneți, într-o zi de vară, cu lumină potolită, împăcată cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu. A murit senină, așa cum a trăit, nu înainte de a ne povățui să ne iubim copiii cu disperare, așa cum ne-a iubit ea pe noi. S-a întors în lumea ei astrală, de lumină, de unde a venit.
Am permanent sentimentul și semnul că și de acolo ne veghează, rugându-se la Preacurata pentru noi și copiii noștri. S-a sfârșit în satul ei cu nume istoric, iar în acel moment, am simțit că am murit și eu un pic. O mamă, dulce mamă!
Au trecut ani de atunci, și în căsuța de pe deal, unde am fost ocrotiți de iubirea nestinsă a mamei, casa din lemn, cu perdeluțe albastre și mușcate roșii la fereastră, cântă doar amintirile.
ing. NICU BĂIA - Sighișoara