Poveşti de dragoste

În septembrie, când plouă

Ar fi fost loc sub una din acele umbrele şi pentru mine, un loc mic, dar de mare ajutor. Priveam ca un câine flămând la un altul, căruia stăpânul lui îi dă de mâncare. Se întâmpla, uneori, să prind privirea vre­unui individ de sub umbrelă, în răs­timpul dintre sta­ţionarea tram­va­ielor, şi să descopăr în ea indi­ferenţa faţă de situaţia mea ba, la unii, chiar un soi de ironie, sau chiar mai mult, iritare. Iritare ur­mată, la o frac­ţiune de secundă, de o uşoară repulsie exprimată în ges­tul de a clipi pieziş şi de a schimba poziţia cor­pu­lui. Toate acestea, exprimând tacit "Ia mai lasă-mă-n pace!".
"Veniţi lângă mine sub um­bre­lă, până urc în tram­vai!". Să fi au­zit cuvintele astea şi sufletul meu s-ar fi încălzit de bucuria că nu mai este singur şi în­fri­coşat. Ploua în suflet, ploua re­ce şi trist şi repede... ploua în septembrie. Picături mari, reci, grele, fără vreun ritm anume, mă plesneau peste capul plecat în neputinţă. Părea ca o pedeapsă venită de undeva... Dar pentru ce vină? Doar pentru că am uitat umbrela acasă? Pen­tru că nu aveam bani de taxi? Pentru că nu aveam autoturism? Pentru că mă întorceam la ora aceea târzie de la muncă? Sau pentru că nu mai aveam bani, nici pentru o umbrelă? Sau? Sau?
Asfaltul de sub pantofii umflaţi de ploaie părea indiferent la întrebările mele. La fel şi şinele de tram­vai, care schelălăiau pe anumite porţiuni, sub greu­tatea automobilelor grăbite să prindă unda verde la semafor, neluând în calcul pe ce bandă mai circulau. Iar noi, cei de pe refugiul de tramvai, ne mişcam ca în­tr-un joc dement, în care încercam să prindem regu­lile, în disperarea de a ne feri de apa murdară şi rece, aruncată spre noi de roţile maşinilor, din băltoacele ne­numărate. Când credeai că te-ai îndepărtat sufi­cient dintr-o parte şi răsuflai uşurat că ai scăpat, te trezeai parcă tencuit ca un zid, de pe partea cealaltă, rezervată doar circulaţiei automobilelor, şi simţeai umezeala până la oase.
Pentru cei mai mulţi dintre cei aflaţi la volan, noi, "ceilalţi", nu existam. Poate doar dacă am fi riscat să sărim în faţa maşinilor... Cu siguranţă, mulţi dintre ei ar fi fost isterizaţi de timpul pierdut, de deranjul pricinuit sau unele mici daune provocate la maşinile lor luxoase. În rest... nimic.
Şi tot aşa, noi, "ceilalţi", văzând că sfidarea lor nu putea fi împiedicată în vreun fel, încetasem să ne mai schimbăm poziţiile, rămânând la voia întâm­plă­rii, stropiţi din toate părţile, ca nişte câini de pripas. Iarba de lângă gardul spitalului apropiat părea mai lu­cioasă în lumina becului cocoţat pe stâlp. Până şi fi­rele mai gălbui şi uscate încercau să se ridice, învio­rate de ploaie. Da, dar iarba nu aşteaptă tramvaiul şi nu poar­tă pantofii ce trebuiau demult aruncaţi.
Vis-à-vis de refugiul de tramvai, la câteva bal­coane slab luminate, zăresc flori, ba chiar recunosc între ele câteva surfinii târzii, catifelate, viu colorate, net superioare mie, în lupta cu ploaia. Om învins de o floare... Ea fără umbrelă - eu fără umbrelă. Ea cum "s-a născut" - eu cu haine pe mine. Ea în vânt - eu, în acelaşi vânt. Ea fericită - eu dârdâind de frig.
Oare florile ne văd pe noi, oamenii, ne simt, ne aud? Şi dacă da, ce ar putea să spună despre mine, de pildă? M-ar ajuta? Oare între ele se ajută? Co­munică, compătimesc? Dacă una dintre ele "s-ar îneca", de atâta ploaie, ar sări careva din­tre suratele ei să-i ofere o umbrelă, să-i observe necazul, să-i sară în ajutor?
Privirea îmi aleargă din nou spre surfiniile ce par aşa de fericite sub ploaia de toamnă, în timp ce pe mine se preling şiroaie de apă, într-un ritm continuu şi identic cu cel al tre­mu­­ra­tului corpului. Şi-acum, şi picăturile astea, ce mi se scurg din ochi pe obraz şi nu mai pri­di­desc să le şterg... Imaginile se re­petă. Aceleaşi maşini, ace­leaşi claxoane, ace­iaşi trecători zgribuliţi, aceiaşi oameni aştep­tând cu feţe în­crân­ce­nate în staţia de tram­vai. Îmi pironesc pri­vi­rea în asfalt. Oare mai tră­iesc, sau apa de ploa­ie, care nu încetează să cadă, m-a spălat de pe faţa pământului? Dar dintr-odată, un ţârâit strident, ca un scrâşnet, mă face să-mi ridic privirea. Văd un tramvai şi-mi amintesc de ce mă aflu aici. Zâmbesc tembel când recunosc numărul aşteptat: "46".
- Hai, sufleţel, că nu mai eşti singur. În viaţa ta a intrat un tramvai.
LIANA PERŢA


Rochia de mireasă

Oare este ceva în neregulă cu mine? Am ajuns într-un moment al vieţii mele când am tot ce mi-am dorit. Am o casă frumoasă, am decorul care îmi place, am bani, am îmbrăcămintea pe care mi-o do­resc, am doi copii pe care îi iubesc din tot sufletul. Şi suntem sănătoşi şi noi doi, cei care am făcut toate acestea, suntem împreună, avem o viaţă sentimentală bună, primesc mult mai multă atenţie şi iubire decât am primit în toată tinereţea mea. Şi atunci... ce am? De ce moc­neşte în mine ceva nede­fi­nit, ca o rană care din când în când mă doare? Treptat, am în­ceput să realizez că îmi lip­seşte o bucată din viaţa mea, o bucată mare din viaţa noas­tră - mare nu ca timp, mare ca semnificaţie şi intensitate a întâmplărilor trăite. Tot ce am acum nu poate suplini bucata aceea care îmi lipseşte. În bu­cata aceea de viaţă, soţul meu, care cândva fusese şi iubitul meu, nu mai era ce a fost pen­tru mine, întrucât se im­plicase într-o aventură extracon­ju­gală.
Poate sunt o femeie or­go­lioa­să, poate sunt o fe­meie ca­re nu ac­ceptă jumătăţi de mă­sură, dar din păcate asta sunt eu, iar el ştia prea bine cine sunt eu şi era mân­dru de asta. Aşa că bărbatul din casa noastră, când­va numai iubitul meu, bărbatul care mă îm­păr­ţise însă şi cu o altă fe­meie, nu a mai avut ace­laşi loc în inima mea. Tânjisem prea mult după iubirea aceea deplină şi nealterată, ca să accept. Până la urmă cu ce-am rămas? Cu un bărbat pe care l-am iu­bit nebuneşte şi la care acum privesc cu mi­rare, când îmi spune că "cea­laltă" nu a însemnat ni­mic pentru el, că a fost doar aşa, o mare tentaţie fizică, datorată felului ei direct de a-l aborda, că nu s-a gândit niciodată să divorţeze, dar nici nu putea rezista tentaţiei faţă de ea. Lo­gica lui de atunci îi spu­nea că atâta vreme cât un bărbat, şi soţ iu­bitor, nu divor­ţează, ci doar din când în când îşi face de cap cu altă femeie, nu înseamnă că nu îşi iubeşte şi respectă ne­vasta şi nu înseamnă că afectează în vreun fel re­laţia maritală. Ce se întâmpla era numai între el şi amantă, iar acasă venea ca un bărbat imaculat care, de fapt, îşi iubea nevasta. Greu de înţeles de o femeie un ase­me­nea raţionament. O femeie se desprinde greu de idea­lul perfect al sentimentelor ei, de trăi­nicia unei căs­nicii, în care a avut parte de multe clipe de fericire şi de prezenţa permanentă a partenerului ei. Pentru mine n-a fost să fie. Căsnicia mea minu­na­tă devenise o căsnicie bolnavă, accidentată puternic, dar speram că timpul mă va ajuta să uit. Curând, mi-am dat seama că îmi va fi foarte greu să mă de­prind cu "noul bărbat" din viaţa mea, un bărbat care bătuse şi pe la alte uşi şi fusese şi în alt dormitor decât al nostru. În anii care au urmat, am înţeles din ce în ce mai bine povara pe care o port în suflet. Au fost ani de separare con­jugală. Am rămas împreună, în aceeaşi locuinţă, pentru că la mijloc erau copiii, care aveau nevoie de ambii părinţi, dar relaţia noastră se depărtase mult de visurile cu care pornisem la drum.
Am citit, de curând, un test psihologic care ex­primă foarte bine experienţa prin care am trecut şi de care nu mă pot desprinde nici astăzi complet. Redau un fragment pe care l-aş fi putut scrie eu: "Te iubesc oricum... Serios? Cum adică oricum? În sensul în care poţi fi neserios, poţi să mă răneşti, să îţi baţi joc şi, cu toate astea, eu tot să te iubesc? Nu. Nu te iu­besc oricum. Te iubesc doar dacă lângă tine mă simt în siguranţă, mă simt respectată, mă simt încreză­toare în mine şi în viitor, dacă lângă tine simt că vreau să cresc, să mă înalţ, dacă lângă tine pot avea liniştea spiritului, dacă lângă tine mă simt iubită".
Am scris această istorie de viaţă aducându-mi aminte de ceva ce mi s-a întâmplat la cununia religi­oa­să. Parcă a fost un avertisment, dar eram prea tâ­nără şi euforică pentru a-l băga în seamă. Îmbrăcată în rochia de mireasă, urcând treptele spre biserica în care urma să se desfăşoare ceremonia, mi-am rupt rochia, cu tocul de la pantof. Mi-au reparat repede ruptura, aşa că numai cine ştia de accident îşi dădea seama. Cam aşa a fost şi căsnicia noastră. Cu o câr­pitură mare, pe care nu o puteau sesiza decât cei care ştiau de ea.
August 2015
TEA


MESAJUL BUNICII

M-am născut într-un sat din Basa­rabia, un sat ro­mâ­nesc aşezat pe frumoasa luncă a Nistrului. În copi­lărie, îmi plăcea să cred, fără nici un temei, că dintre cei 11 nepoţi, bunica mă iubea cel mai mult pe mine. Fusese învăţătoare şi de la ea am învăţat adevărata istorie, de la ea am aflat despre scriitorii români, de care manua­lele de şcoală nici nu po­me­neau. Acum 13 ani, când a aflat că vreau să plec în Ro­mânia la studii, s-a bucurat că poate voi avea o soartă mai bună, dar s-a şi întristat că voi pleca de­par­te de ea. La despăr­ţi­re, după ce m-a bine­cu­­vân­tat, mi-a spus: "Când o să ajungi la Bucu­reşti, fă-ţi timp şi du plicul acesta la adre­­­sa scrisă pe el. Este o poveste din tine­reţe, aproa­pe uitată, dar îi sunt da­toare unui om cu nişte expli­caţii. Cel la care te tri­mit a fost logod­ni­cul meu. Un om mi­nunat, dar care m-a găsit mă­ri­tată când s-a întors din război. N-a vrut să asculte explicaţiile mele şi-a dispărut. Târziu, am aflat că s-a stabilit în ţară, în Ro­mâ­nia. Printr-o în­tâm­plare, am adresa lui. Mai mult, vreau să-i îna­poiez inelul pe care mi l-a dăruit şi la care ţi­nea foarte mult. Era o veche amintire de fami­lie".
Un timp, după venirea la Bucureşti, vrăjit de ma­gia oraşului şi de atmosfera din facultate, am uitat de rugămintea bunicii. Dar după ce m-am instalat la cămin, cu câteva zile înainte de începerea cursu­rilor, m-am hotărât să caut adresa. Îmi venea greu, oraşul mi se părea fără fund, accentul meu basara­bean era privit cu ironie, dar îmi do­risem atât de mult să ajung aici...
Am găsit adresa mai uşor decât sperasem, cu aju­to­rul unui taximetrist. Cu inima bătând nebuneşte, am ajuns în faţa unei case din perioada interbelică. O emo­ţie bizară mă stăpânea. A­veam în suflet un soi de spe­ranţă pe care n-o puteam ex­plica. Aşteptam să se în­tâm­ple ceva miraculos. Am sunat la uşă şi a deschis o fată care m-a privit neîncre­zătoare. I-am arătat pli­cul. "Îmi pare rău, dar bunicul meu a murit de aproa­pe trei ani", mi-a spus. Mă aflam în încurcă­tură. Nu ştiam dacă să-i las ei scrisoa­rea sau să o iau înapoi. Până să mă ho­tă­răsc, fata mi-a în­tins plicul şi a închis uşa cu zgo­mot. "Asta e", mi-am zis, "adri­santul" ne­cunoscut. O să returnez pli­cul la expe­ditor. Şi am pornit spre că­min, încer­când să-mi revin, zicându-mi întruna că mi-am îndeplinit mi­siunea. La în­ce­perea pro­priu-zisă a cursu­rilor, mă sim­ţeam stingherit de mulţimea chi­purilor ne­cu­­nos­­cute. Deo­dată, simt o atingere uşoară pe braţ: "Hei, ce faci pe-aici? Ori suntem colegi?". Uimit, am re­cunos­cut-o pe ne­poata ce­lui pe care-l căutasem cu câteva zile îna­inte. "Mă nu­mesc Ade­la", continuă ea. "M-ai fă­cut cu­rioasă. De ce-l căutai pe bu­nicul meu şi ce era cu pli­cul ăla?". I-am spus pe scurt isto­ria bunicii mele, dar plicul a ră­mas închis. Deşi Adela ar fi vrut tare mult să-l ci­teas­că. În scurt timp, am devenit nedes­păr­ţiţi. Parcă ne cunoşteam de când lu­mea. Am fost îm­preună şi la mormântul bunicului ei şi i-am trans­mis mesajul bu­ni­cii mele, mulţu­min­du-i că ne-a ajutat să ne întâl­nim.
Adela era o fire optimistă, plină de viaţă, roman­tică. M-am îndrăgostit de ea chiar din primele zile. Cuvintele ei îmi mângâiau sufletul, iar inima mea în­cepuse să cânte. Aşteptam a doua zi cu nerăbdare s-o revăd, iar gându-mi zbura departe, departe... pen­­tru împlinirea unui destin. Zile întregi colindam ora­şul ţi­nân­du-ne de mână, citeam îm­pre­ună scriitorii ro­mâni, de care eu nu auzisem până atunci, şi ne po­ves­team întruna viaţa, cu foa­mea nebună de-a ne cu­noaşte, de-a pătrunde fiecare din noi în sufletul celui­lalt. În prima va­can­ţă de Crăciun, am mers împreună cu Adela în satul meu de pe ma­lul Nistrului. I-am pre­­zentat-o bunicii, cu toată povestea noas­tră, şi cu plicul nedesfăcut. Mai întâi, bunica s-a întristat aflând de moartea fostului ei logodnic, dar a prins atâta drag de Adela, că eram aproape gelos. Erau tot timpul împre­ună şi-şi povesteau câte-n lună şi-n ste­le. Adela lăcri­ma din belşug la povestea de iubire ne­îm­pli­nită a bu­ni­cilor noştri, în vreme ce eu o priveam cum strălucea de emoţie, cu câtă sinceritate par­ticipa la acea po­veste de dragoste, pe care ea, o altă fată în­dră­gos­tită, o înţe­le­gea în toată dure­rea ei. Ce fru­moasă era! Cât de frumoasă o făcea fericirea! Fiind un om cre­din­cios, simţeam că în­suşi Dum­nezeu fă­cuse să ne întâl­nim. Inelul pe care bu­nica nu a apucat să-l poar­te stră­luceşte acum pe inelaruldragei mele Adela. Pen­tru că în va­can­ţa de vară ne-am căsătorit. Spre marea bucu­rie a bunicii, care-şi vede împlinită propria ei po­veste de dragoste, în minunea poveştii noas­tre. O poveste ca-n bas­me, în care a apărut şi-un co­pil. Astăzi are doi ani... Împli­ni­rea iubirii noas­tre.
ION - Bucureşti

(Pagini ilustrate cu reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU)