Ar fi fost loc sub una din acele umbrele și pentru mine, un loc mic, dar de mare ajutor. Priveam ca un câine flămând la un altul, căruia stăpânul lui îi dă de mâncare. Se întâmpla, uneori, să prind privirea vreunui individ de sub umbrelă, în răstimpul dintre staționarea tramvaielor, și să descopăr în ea indiferența față de situația mea ba, la unii, chiar un soi de ironie, sau chiar mai mult, iritare. Iritare urmată, la o fracțiune de secundă, de o ușoară repulsie exprimată în gestul de a clipi pieziș și de a schimba poziția corpului. Toate acestea, exprimând tacit "Ia mai lasă-mă-n pace!".
"Veniți lângă mine sub umbrelă, până urc în tramvai!". Să fi auzit cuvintele astea și sufletul meu s-ar fi încălzit de bucuria că nu mai este singur și înfricoșat. Ploua în suflet, ploua rece și trist și repede... ploua în septembrie. Picături mari, reci, grele, fără vreun ritm anume, mă plesneau peste capul plecat în neputință. Părea ca o pedeapsă venită de undeva... Dar pentru ce vină? Doar pentru că am uitat umbrela acasă? Pentru că nu aveam bani de taxi? Pentru că nu aveam autoturism? Pentru că mă întorceam la ora aceea târzie de la muncă? Sau pentru că nu mai aveam bani, nici pentru o umbrelă? Sau? Sau?
Asfaltul de sub pantofii umflați de ploaie părea indiferent la întrebările mele. La fel și șinele de tramvai, care schelălăiau pe anumite porțiuni, sub greutatea automobilelor grăbite să prindă unda verde la semafor, neluând în calcul pe ce bandă mai circulau. Iar noi, cei de pe refugiul de tramvai, ne mișcam ca într-un joc dement, în care încercam să prindem regulile, în disperarea de a ne feri de apa murdară și rece, aruncată spre noi de roțile mașinilor, din băltoacele nenumărate. Când credeai că te-ai îndepărtat suficient dintr-o parte și răsuflai ușurat că ai scăpat, te trezeai parcă tencuit ca un zid, de pe partea cealaltă, rezervată doar circulației automobilelor, și simțeai umezeala până la oase.
Pentru cei mai mulți dintre cei aflați la volan, noi, "ceilalți", nu existam. Poate doar dacă am fi riscat să sărim în fața mașinilor... Cu siguranță, mulți dintre ei ar fi fost isterizați de timpul pierdut, de deranjul pricinuit sau unele mici daune provocate la mașinile lor luxoase. În rest... nimic.
Și tot așa, noi, "ceilalți", văzând că sfidarea lor nu putea fi împiedicată în vreun fel, încetasem să ne mai schimbăm pozițiile, rămânând la voia întâmplării, stropiți din toate părțile, ca niște câini de pripas. Iarba de lângă gardul spitalului apropiat părea mai lucioasă în lumina becului cocoțat pe stâlp. Până și firele mai gălbui și uscate încercau să se ridice, înviorate de ploaie. Da, dar iarba nu așteaptă tramvaiul și nu poartă pantofii ce trebuiau demult aruncați.
Vis-à-vis de refugiul de tramvai, la câteva balcoane slab luminate, zăresc flori, ba chiar recunosc între ele câteva surfinii târzii, catifelate, viu colorate, net superioare mie, în lupta cu ploaia. Om învins de o floare... Ea fără umbrelă - eu fără umbrelă. Ea cum "s-a născut" - eu cu haine pe mine. Ea în vânt - eu, în același vânt. Ea fericită - eu dârdâind de frig.
Oare florile ne văd pe noi, oamenii, ne simt, ne aud? Și dacă da, ce ar putea să spună despre mine, de pildă? M-ar ajuta? Oare între ele se ajută? Comunică, compătimesc? Dacă una dintre ele "s-ar îneca", de atâta ploaie, ar sări careva dintre suratele ei să-i ofere o umbrelă, să-i observe necazul, să-i sară în ajutor?
Privirea îmi aleargă din nou spre surfiniile ce par așa de fericite sub ploaia de toamnă, în timp ce pe mine se preling șiroaie de apă, într-un ritm continuu și identic cu cel al tremuratului corpului. Și-acum, și picăturile astea, ce mi se scurg din ochi pe obraz și nu mai prididesc să le șterg... Imaginile se repetă. Aceleași mașini, aceleași claxoane, aceiași trecători zgribuliți, aceiași oameni așteptând cu fețe încrâncenate în stația de tramvai. Îmi pironesc privirea în asfalt. Oare mai trăiesc, sau apa de ploaie, care nu încetează să cadă, m-a spălat de pe fața pământului? Dar dintr-odată, un țârâit strident, ca un scrâșnet, mă face să-mi ridic privirea. Văd un tramvai și-mi amintesc de ce mă aflu aici. Zâmbesc tembel când recunosc numărul așteptat: "46".
- Hai, suflețel, că nu mai ești singur. În viața ta a intrat un tramvai.
LIANA PERȚA
Rochia de mireasă
Oare este ceva în neregulă cu mine? Am ajuns într-un moment al vieții mele când am tot ce mi-am dorit. Am o casă frumoasă, am decorul care îmi place, am bani, am îmbrăcămintea pe care mi-o doresc, am doi copii pe care îi iubesc din tot sufletul. Și suntem sănătoși și noi doi, cei care am făcut toate acestea, suntem împreună, avem o viață sentimentală bună, primesc mult mai multă atenție și iubire decât am primit în toată tinerețea mea. Și atunci... ce am? De ce mocnește în mine ceva nedefinit, ca o rană care din când în când mă doare? Treptat, am început să realizez că îmi lipsește o bucată din viața mea, o bucată mare din viața noastră - mare nu ca timp, mare ca semnificație și intensitate a întâmplărilor trăite. Tot ce am acum nu poate suplini bucata aceea care îmi lipsește. În bucata aceea de viață, soțul meu, care cândva fusese și iubitul meu, nu mai era ce a fost pentru mine, întrucât se implicase într-o aventură extraconjugală.
Poate sunt o femeie orgolioasă, poate sunt o femeie care nu acceptă jumătăți de măsură, dar din păcate asta sunt eu, iar el știa prea bine cine sunt eu și era mândru de asta. Așa că bărbatul din casa noastră, cândva numai iubitul meu, bărbatul care mă împărțise însă și cu o altă femeie, nu a mai avut același loc în inima mea. Tânjisem prea mult după iubirea aceea deplină și nealterată, ca să accept. Până la urmă cu ce-am rămas? Cu un bărbat pe care l-am iubit nebunește și la care acum privesc cu mirare, când îmi spune că "cealaltă" nu a însemnat nimic pentru el, că a fost doar așa, o mare tentație fizică, datorată felului ei direct de a-l aborda, că nu s-a gândit niciodată să divorțeze, dar nici nu putea rezista tentației față de ea. Logica lui de atunci îi spunea că atâta vreme cât un bărbat, și soț iubitor, nu divorțează, ci doar din când în când își face de cap cu altă femeie, nu înseamnă că nu își iubește și respectă nevasta și nu înseamnă că afectează în vreun fel relația maritală. Ce se întâmpla era numai între el și amantă, iar acasă venea ca un bărbat imaculat care, de fapt, își iubea nevasta. Greu de înțeles de o femeie un asemenea raționament. O femeie se desprinde greu de idealul perfect al sentimentelor ei, de trăinicia unei căsnicii, în care a avut parte de multe clipe de fericire și de prezența permanentă a partenerului ei. Pentru mine n-a fost să fie. Căsnicia mea minunată devenise o căsnicie bolnavă, accidentată puternic, dar speram că timpul mă va ajuta să uit. Curând, mi-am dat seama că îmi va fi foarte greu să mă deprind cu "noul bărbat" din viața mea, un bărbat care bătuse și pe la alte uși și fusese și în alt dormitor decât al nostru. În anii care au urmat, am înțeles din ce în ce mai bine povara pe care o port în suflet. Au fost ani de separare conjugală. Am rămas împreună, în aceeași locuință, pentru că la mijloc erau copiii, care aveau nevoie de ambii părinți, dar relația noastră se depărtase mult de visurile cu care pornisem la drum.
Am citit, de curând, un test psihologic care exprimă foarte bine experiența prin care am trecut și de care nu mă pot desprinde nici astăzi complet. Redau un fragment pe care l-aș fi putut scrie eu: "Te iubesc oricum... Serios? Cum adică oricum? În sensul în care poți fi neserios, poți să mă rănești, să îți bați joc și, cu toate astea, eu tot să te iubesc? Nu. Nu te iubesc oricum. Te iubesc doar dacă lângă tine mă simt în siguranță, mă simt respectată, mă simt încrezătoare în mine și în viitor, dacă lângă tine simt că vreau să cresc, să mă înalț, dacă lângă tine pot avea liniștea spiritului, dacă lângă tine mă simt iubită".
Am scris această istorie de viață aducându-mi aminte de ceva ce mi s-a întâmplat la cununia religioasă. Parcă a fost un avertisment, dar eram prea tânără și euforică pentru a-l băga în seamă. Îmbrăcată în rochia de mireasă, urcând treptele spre biserica în care urma să se desfășoare ceremonia, mi-am rupt rochia, cu tocul de la pantof. Mi-au reparat repede ruptura, așa că numai cine știa de accident își dădea seama. Cam așa a fost și căsnicia noastră. Cu o cârpitură mare, pe care nu o puteau sesiza decât cei care știau de ea.
August 2015
TEA
MESAJUL BUNICII
M-am născut într-un sat din Basarabia, un sat românesc așezat pe frumoasa luncă a Nistrului. În copilărie, îmi plăcea să cred, fără nici un temei, că dintre cei 11 nepoți, bunica mă iubea cel mai mult pe mine. Fusese învățătoare și de la ea am învățat adevărata istorie, de la ea am aflat despre scriitorii români, de care manualele de școală nici nu pomeneau. Acum 13 ani, când a aflat că vreau să plec în România la studii, s-a bucurat că poate voi avea o soartă mai bună, dar s-a și întristat că voi pleca departe de ea. La despărțire, după ce m-a binecuvântat, mi-a spus: "Când o să ajungi la București, fă-ți timp și du plicul acesta la adresa scrisă pe el. Este o poveste din tinerețe, aproape uitată, dar îi sunt datoare unui om cu niște explicații. Cel la care te trimit a fost logodnicul meu. Un om minunat, dar care m-a găsit măritată când s-a întors din război. N-a vrut să asculte explicațiile mele și-a dispărut. Târziu, am aflat că s-a stabilit în țară, în România. Printr-o întâmplare, am adresa lui. Mai mult, vreau să-i înapoiez inelul pe care mi l-a dăruit și la care ținea foarte mult. Era o veche amintire de familie".
Un timp, după venirea la București, vrăjit de magia orașului și de atmosfera din facultate, am uitat de rugămintea bunicii. Dar după ce m-am instalat la cămin, cu câteva zile înainte de începerea cursurilor, m-am hotărât să caut adresa. Îmi venea greu, orașul mi se părea fără fund, accentul meu basarabean era privit cu ironie, dar îmi dorisem atât de mult să ajung aici...
Am găsit adresa mai ușor decât sperasem, cu ajutorul unui taximetrist. Cu inima bătând nebunește, am ajuns în fața unei case din perioada interbelică. O emoție bizară mă stăpânea. Aveam în suflet un soi de speranță pe care n-o puteam explica. Așteptam să se întâmple ceva miraculos. Am sunat la ușă și a deschis o fată care m-a privit neîncrezătoare. I-am arătat plicul. "Îmi pare rău, dar bunicul meu a murit de aproape trei ani", mi-a spus. Mă aflam în încurcătură. Nu știam dacă să-i las ei scrisoarea sau să o iau înapoi. Până să mă hotărăsc, fata mi-a întins plicul și a închis ușa cu zgomot. "Asta e", mi-am zis, "adrisantul" necunoscut. O să returnez plicul la expeditor. Și am pornit spre cămin, încercând să-mi revin, zicându-mi întruna că mi-am îndeplinit misiunea. La începerea propriu-zisă a cursurilor, mă simțeam stingherit de mulțimea chipurilor necunoscute. Deodată, simt o atingere ușoară pe braț: "Hei, ce faci pe-aici? Ori suntem colegi?". Uimit, am recunoscut-o pe nepoata celui pe care-l căutasem cu câteva zile înainte. "Mă numesc Adela", continuă ea. "M-ai făcut curioasă. De ce-l căutai pe bunicul meu și ce era cu plicul ăla?". I-am spus pe scurt istoria bunicii mele, dar plicul a rămas închis. Deși Adela ar fi vrut tare mult să-l citească. În scurt timp, am devenit nedespărțiți. Parcă ne cunoșteam de când lumea. Am fost împreună și la mormântul bunicului ei și i-am transmis mesajul bunicii mele, mulțumindu-i că ne-a ajutat să ne întâlnim.
Adela era o fire optimistă, plină de viață, romantică. M-am îndrăgostit de ea chiar din primele zile. Cuvintele ei îmi mângâiau sufletul, iar inima mea începuse să cânte. Așteptam a doua zi cu nerăbdare s-o revăd, iar gându-mi zbura departe, departe... pentru împlinirea unui destin. Zile întregi colindam orașul ținându-ne de mână, citeam împreună scriitorii români, de care eu nu auzisem până atunci, și ne povesteam întruna viața, cu foamea nebună de-a ne cunoaște, de-a pătrunde fiecare din noi în sufletul celuilalt. În prima vacanță de Crăciun, am mers împreună cu Adela în satul meu de pe malul Nistrului. I-am prezentat-o bunicii, cu toată povestea noastră, și cu plicul nedesfăcut. Mai întâi, bunica s-a întristat aflând de moartea fostului ei logodnic, dar a prins atâta drag de Adela, că eram aproape gelos. Erau tot timpul împreună și-și povesteau câte-n lună și-n stele. Adela lăcrima din belșug la povestea de iubire neîmplinită a bunicilor noștri, în vreme ce eu o priveam cum strălucea de emoție, cu câtă sinceritate participa la acea poveste de dragoste, pe care ea, o altă fată îndrăgostită, o înțelegea în toată durerea ei. Ce frumoasă era! Cât de frumoasă o făcea fericirea! Fiind un om credincios, simțeam că însuși Dumnezeu făcuse să ne întâlnim. Inelul pe care bunica nu a apucat să-l poarte strălucește acum pe inelarul dragei mele Adela. Pentru că în vacanța de vară ne-am căsătorit. Spre marea bucurie a bunicii, care-și vede împlinită propria ei poveste de dragoste, în minunea poveștii noastre. O poveste ca-n basme, în care a apărut și-un copil. Astăzi are doi ani... Împlinirea iubirii noastre.
ION - București
(Pagini ilustrate cu reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU)