MIRCEA RUSU - "Trăim cu toţii într-un soi de penumbră a vieţii"

- Retras, dar nu rupt de lumea care îl înconjoară, Mircea Rusu şi-a întors inima către muzică. Compune, cântă, dar o face în acelaşi anonimat în care se regăsesc atât de mulţi artişti de la noi. Din când în când, batem la uşa casei sale din Band ca să-l întrebăm ce mai face... -

Ţintă şi victimă

- Te înscrii, de la o vreme, şi tu, în contingentul interpreţilor care, deşi sunt iubiţi şi ceruţi de public, nu pot fi văzuţi şi ascultaţi aproape pe nicăieri...

- Măcar bine că s-a atins stadiul ăsta, când această ciudată şi nefirească stare de fapt nu mai e un secret pentru nimeni. E bine, zic, pentru că oamenii sunt acum în faţa unui fapt împlinit şi conştientizează că în industria muzicii româneşti ceva nu funcţionează normal. Mai precis, mijloacele de comunicare ac­tuale - scena, televizorul, casele de discuri - au în­lă­turat mu­zicienii despre care vorbeşti, cu bru­ta­litate, arun­cându-i în lada istoriei, pe post de ve­chi­turi. Nu con­tează că majoritatea lor sunt în plină ac­tivitate, nu contează că au succes, că sunt aşteptaţi şi iubiţi de milioane de oameni. Nu mai contează ni­mic. De di­mineaţă şi până seara, românii sunt obli­gaţi să as­culte, prin mall-uri, pe terase ori în ma­şini, non­va­lo­rile industriei muzicale actuale, cu o faună bizară, ce vine de nicăieri, pentru nimeni. Şi când spun ni­meni, mă gândesc la majoritatea tine­rilor de astăzi, din România, tot mai confuzi, lipsiţi de identitate şi cu un sec în judecată năucitor. Ţintă şi victimă, o­biec­tiv atins al industriei muzicale de pe la noi. Ici-colo câte-un adăpost, cum e şi "For­mula AS", ce me­rită întreaga consideraţie în această bătălie de rezistenţă culturală, în faţa unei lumi noi, golită de simţire, construită artificial, dar cu mul­ti­tudine de mijloace pentru a se exprima. Iar sub aces­te aus­pi­cii, hop şi io, un grăunte de om, să mai încurc lumea cu muzica mea. Nu ştiu cum să explic, dar Dum­ne­zeu a plouat în mine cu cântece noi. Du­pă un dublu CD, "Lumea de rouă", făcut cu Maia Morgenstern şi Adrian Pintea, a urmat un album cu cinci CD-uri, "Va veni şi va fi" (dedicat lui Dan Andrei Aldea), iar acum, în stadiu înaintat de fina­lizare, un album cu zece CD-uri. Un material ex­trem de vast, ce se numeşte "În lumea din mine". Aceasta este munca mea din ultimii ani, una sus­ţi­nu­tă, nu tocmai uşoară, dar e păcat să arunci ce Dum­nezeu ţi-a dat. Con­cer­tele sunt foarte rare, dar şi foarte consistente ca în­căr­cătură emoţio­nală. Este o pornire interioară să ieşim un pic mai des pe scenă şi, cine ştie, poate chiar reuşim să ne mo­bilizăm în acest sens.

Folkul are încă putere

- Mai este muzica folk, pe care o cânţi, un gen îndrăgit în România, sau a rămas o muzică a me­lancoliilor prăfuite?

- Dacă folkul e încă un gen muzical îndrăgit, şi este, acest lucru se datorează aproape exclusiv gene­ra­ţiei ce l-a născocit. Mai ales celor care sunt în acti­vitate şi-l repun mereu în discuţie, în actualitate. În ziua când ei îşi vor pune chitara-n cui, mă tem că peste el se va aşterne uitarea. Îndrăgit va rămâne, însă, câtă vreme va acoperi simţire şi emoţie, cât va genera trăiri autentice, cât va supune atenţiei teme funda­men­tale. Dacă nu (vorba bancului celebru), nu. Cât despre mine, eu am pornit ca folkist, dar de mulţi ani sunt doar un simpatizant al genului, nu un apt com­batant al lui. Habar n-am nici acum în ce gen se poate încadra muzica noastră, a mea şi a colegilor mei, dar e cert că n-are a face decât tangenţial cu folkul.

- Locuieşti de multă vreme în Band, o comună din judeţul Mureş. Te simţi în continuare bine acolo - primar "împărat" în micul tău univers? Nu-ţi lipseşte deloc oraşul?

- Când zilnic pe planeta noastră aerul e plin de veşti proaste, cu greu mai găseşti loc sub soare unde să trăieşti liniştit. Ele te-ajung oriunde-ai fi, orice-ai face. Am intrat cu toţii într-o eta­pă sumbră, un fel de penumbră a fiinţei, şi im­pactul e foarte puternic. Din fericire, satul românesc, în general, se mai ţine în bătrânii lui. România în­trea­gă mai respiră prin ei, singurii vizionari de drept ai noştri, prin sta­tor­ni­cia, prin neclinteala lor îndum­ne­zeită. În timp, au eşuat lamentabil sumedenie de con­cepte filo­so­fi­ce, cu filosofi cu tot, ciurda de teorii progresiste, cu te­o­reticienii lor cu tot, suma de fapte artistice mo­der­ne, cu artiştii lor cu tot. În această penumbră de ca­re vorbesc, pe care cu anticipaţie am presimţit-o, sa­tul şi oraşul agonizează sub presiunea breaking news-urilor cotidiene, a lipsurilor de tot felul, a izo­lării ac­cen­tuate. Aşa că, să trăieşti cu bătrâ­nii laolaltă e un noroc, un pansament sufletesc bine­făcător. To­tuşi, în visele cele frumoase, oraşul mai înseamnă şi el un loc, o sce­nă, nişte oameni veniţi să te asculte, de drag. De acest oraş, da, mi se face tot mai dor.

- Băieţii tăi, care ţi-au moştenit talentul, mai au vreme să-ţi fie alături pe scenă sau au zburat spre zări mai albastre?

- Florian, cel mic al meu, cu înclinaţii certe în do­me­­niu, s-a mutat la Bucureşti, să-şi încerce norocul acolo. Şi bine-a făcut şi îi doresc, din suflet, să reu­şeas­că. Ba chiar sunt convins că aşa va fi (poate vă aduceţi aminte ce frumos s-a prezentat la ultima ediţie a "Vocii României"!). Tot "băieţii mei" sunt şi colegii de trupă. Cu Călin Ionce, profesor la Liceul de muzică din Baia Mare, un artist cu totul special, mă aflu în muncile materialelor noastre discografice. Ceilalţi colegi au diverse proiecte şi colaborări, astfel încât ne reunim punctual.

Soarele de vorbă cu grâul

- Mircea, e arşiţă mare de tot vara aceasta. Descrie-ne locurile care te înconjoară în lumina fierbinte a soarelui.

- La sat, oamenii n-au vreme de arşiţă, au prea mult de lucru pe hotar. Cred, de altfel, că tempe­ra­tu­rile ridicate devin insuportabile şi pentru că ne sunt prezentate apocaliptic, într-o alertă ame­nin­ţă­toare, care nu mai pleacă de pe ecranele te­le­vi­zoa­relor. Cei lipsiţi de pământ de lucrat ies din ca­se cu spaima inoculată, astfel că resimt vara ca pe un iad. Ce-i drept, pe la noi e ceva mai uşor. Lip­­siţi de-atâtea betoane şi blocuri, apăraţi de dea­luri şi de pădure, arşiţa verii este mai uşor de suportat.

- Prima dată când aud minunea asta, că arşiţa are farmecul ei...

- Uite, găsesc potrivit să-ţi răspund cu ceva ce-am născocit într-o zi: "Nană Nina, hai un pic la gard! Acu­ma o vinit omu' meu de pe hotar şi zice c-aşa de fain povesteşte anu' ăsta soarele cu grâul, de parcă ţi şi milă să iei secera-n mână. Că acela, cum îi prostuc, stă la poveşti până să face făina şi dup-aia pita-n cup­tor. Aşa o lăsat Dumnezeu lumea asta, noi să facem pită o viaţă-ntreagă, cu grâul stând de poveste cu soa­rele, până ne facem cruci".

- Cum se vede România de la tine de acasă? Geo­­grafic, trăieşti în vârful unui compas, cu o rotaţie de 360 de grade. "Vezi" toată ţara, cu tot poporul din ea?

- România din mine a rămas în mâinile lui Dum­nezeu. Atâta câtă mai e, atâta câtă a rămas neatinsă de vicisitudinile unei jumătăţi de secol de co­mu­nism, plus aceste douăzeci şi cinci de convulsii ce i-au de­teriorat considerabil gena. Privesc la chipul ei fru­mos, cu melancolia şi spaima că s-ar putea să dispară. România din mine e-o ţară neasemuit de frumoasă şi cu un standard sufletesc extrem de înalt, în dezacord cu cinismul ce-o descompune în fiece zi. Am învă­ţat, de la bătrâni, sfinţii părinţi ai nea­mu­lui nostru, că atunci când de la om nădejde nu-i, doar Ruga şi puterea Celui de Sus o mai poate salva. N-o să dis­pară poporul român, dar îi va fi din ce în ce mai greu să-şi păstreze datul şi gena lui cea puter­ni­că, infinit mai greu decât ne putem închipui. Spun cu strângere de inimă ce spun, dar nu doar cu ones­ti­tate, ci şi cu un oarecare simţ al datoriei.

Copilul regăsit

- Ce-i spui nepoţelei tale, despre ţara ta de ieri, de azi şi de mâine?

- Maiei îi cânt acum, când se-apropie de primul ei an pământesc, "Iarba verde de acasă". Şi, într-un fel, acest cântec se menţine în actualitatea a ceea ce simt şi cred că înseamnă şi va însemna mereu ţara mea.

- Iar tu, dragă Mircea, la ce mai visezi?

- Am visat într-o noapte acest vis pe care-l încre­din­ţez, iată, "Formulei AS", în semn de preţuire pen­tru eforturile susţinute într-ale simţirii ro­mâ­neşti. Iată visul: "Tetea Nin nu mai ştia să doarmă. O uitat cum să face. Stingea lumina şi să punea în pat, pe spate... atâta-şi mai aducea aminte. S-o gân­dit să clipească des la-nceput, da-i dădeau lacrimile de-atâta clipit. Dup-aia, îşi ţinea ochii larg deschişi, cu mâinile lipite de corp. Şi-ncepea să vadă, în clar, fiecare rid de pe faţa mamei lui, Nana Anica. Şi fiecare zbârcitură a palmelor ei trudite. «Culcă-te, Ninu lu' mama!» îi auzise într-o noapte glasul blând. Îşi trase papucii-n picioare şi ieşi în faţa ca­sei. Stătea ca o nălucă şi să uita pe cer... Acuma i să pă­rea că fix din lună îi face cu mâna, ca un fel de umbră. «Mă, tată, tu eşti?», se po­meni strigând cu vocea lui slăbită de bătrâneţe, în timp ce se ducea fără să ştie de ce spre nucu' din fun­du' grădinii. Îşi lipi obrazul de el. O lumină mare i se cuibări, dintr-o dată, în inimă, şi sufletul şi-l simţea uşor şi curat, cum niciodată nu-l mai simţise. Cu bra­ţele larg desfăcute, începu să strângă nucul la piept, cum făcea când şi el, şi nucu' erau copii şi să ţineau de fraţi. Abia atin­gân­du-l a adormit somn adânc, până dimineaţa, cu copilul din el regăsit."