Călătoriile soldatului Ritchie
De la apariţia cărţii doctorului Raymond Moody, "Life After Life" ("Viaţă după viaţă"), se poate spune că moartea nu se mai ascunde după o mantie neagră şi nici nu mai are coasă. Ea nu mai are hârcă, în loc de faţă, pentru că într-o perioadă scurtă s-au conjugat două fapte majore, care au dus la descoperirea cea mai importantă a ultimilor 50 de ani: topografia morţii şi a drumului ei. Într-adevăr, în 1975, microprocesoarele şi-au făcut intrarea în sistemul de măsurători cardiace şi Raymond Moody şi-a publicat cartea "Life After Life". Dar ce legătură este între aceste două lucruri? Microprocesoarele din aparatele medicale de măsură le-au permis doctorilor să supravegheze în timp real activitatea inimii. Înainte, când inima unui pacient operat se oprea după intervenţia chirurgicală, doctorii constatau decesul după minute bune. Astăzi, cea mai mică dereglare este semnalată prin nişte sunete sintetice, asemănătoare cu cele din jocurile de pe calculator, declanşând imediat o invazie de doctori de gardă şi infirmiere în camera muribundului, pentru a-l reanima. De acum, bolnavii instabili sunt acoperiţi de electrozi legaţi la un calculator central, care detectează la o sutime de secundă cea mai mică problemă. Nu se mai moare chiar aşa de uşor, decât dacă este vorba despre o oprire brutală a inimii.
Să ne întoarcem la Raymond Moody. Cu mult timp înaintea zorilor revoluţiei informatice, în 1965, el este încă student, dar nu la medicină, ci la filosofie. Într-o zi s-a întâlnit cu George Ritchie, doctor psihiatru la Charlotsville şi profesor universitar, care i-a povestit cum a "murit" în 1943, pe când era un simplu soldat, mobilizat într-o cazarmă din Texas. Moody l-a ascultat cu interes. În urma unei instrucţii dure, soldatul Ritchie contractase o pneumonie. Temperatura sa a crescut aşa de mult, încât pe 20 decembrie 1943, la ora 3.10, a leşinat în braţele unei infirmiere, pe nume Retta Irvine. Câteva ore mai târziu, tânărul se trezeşte, sare din pat şi caută pe cineva care să-i spună cât este ceasul, pentru că nu voia să piardă trenul permisiei sale de Crăciun. A luat-o pe culoarele spitalului şi a descoperit dintr-odată că nimeni nu părea să-l vadă şi, mai rău, oamenii treceau prin corpul său fără măcar să clipească. Neînţelegând ce se întâmplă, soldatul se întoarce în camera sa uluit şi vede un corp zăcând pe pat, corp pe care îl identifică drept al său, datorită verighetei. În acelaşi moment, a văzut o lumină minusculă şi ciudată, a cărei intensitate a început să crească şi i-a atras atenţia. "Toate lămpile din sală la un loc nu puteau să furnizeze o asemenea luminozitate. Nici toate lămpile din univers", povesteşte el. În mod progresiv, tânărul a început să distingă o formă omenească în haloul luminos, gândindu-se în acelaşi timp că această intensitate luminoasă ar fi trebuit să-i distrugă retina din prima secundă. "Am văzut atunci că nu era vorba despre lumină, ci despre un om care intrase în cameră, un om făcut din lumină... M-am ridicat în picioare şi, dintr-odată, am avut această fantastică certitudine: «Te afli în prezenţa Fiului Domnului». În prezenţa celei mai puternice fiinţe pe care ai cunoscut-o vreodată." Singura problemă: faţa sa nu seamănă cu aceea din cărţile de rugăciuni: "Nu era acelaşi Iisus din cărţile de catehism. Acolo el era bun, amabil, înţelegător. Iar acest personaj era Puterea însăşi, mai bătrân decât timpul, şi în acelaşi timp mai tânăr decât oricine. Dincolo de toate, cu aceeaşi certitudine interioară misterioasă, am ştiut că această făptură mă iubea. Mai mult decât putere, ceea ce emana din acea prezenţă era o dragoste necondiţionată. O dragoste surprinzătoare. O dragoste situată dincolo de visele mele cele mai nebuneşti". În timp ce se gândea la aceste lucruri, el a descoperit în acelaşi fel că Iisus ştia totul despre el, că îi cunoştea viaţa în cele mai mici detalii. În aceeaşi clipă, George Ritchie şi-a revăzut cei douăzeci de ani de viaţă într-o secundă, de la naştere până la această întâlnire, trecând prin explorările sexuale din timpul pubertăţii. Ulterior, în cea de-a doua sa carte "My Life After Dying" ("Viaţa mea de după moarte"), Ritchie a precizat că a fost foarte jenat când aceste "explorări" au trecut prin faţa Sa, dar aceasta nu a părut să-L şocheze sau să-L surprindă peste măsură. Apoi Iisus l-a întrebat: "Ce ai făcut important în viaţă şi ai putea să-mi arăţi?". Tânărul a încercat să-i arate câteva momente din copilăria sa, apoi s-a revoltat, gândindu-se că nu are nimic să-i arate, că este prea tânăr ca să moară. Dar Iisus i-a respins această obiecţie: "Nimeni nu este prea tânăr ca să moară, pentru că nu este vorba decât despre trecerea dintr-o realitate în alta". Imediat, l-a dus să viziteze cinci dintre aceste realităţi, pe care Ritchie le-a estimat mai târziu ca fiind, poate, diferitele zone a ceea ce noi numim Infern, Purgatoriu şi Paradis. După această călătorie, Ritchie nu a mai vrut să-l părăsească pe Iisus, dar a leşinat. Cât despre doctori, ei nu-şi puteau imagina că muribundul pe care încercau să-l reanimeze se plimba cu o "Fiinţă de Lumină" pe undeva prin cer. Inima lui s-a oprit şi a fost declarat mort pentru prima dată. Au mai trecut opt sau nouă minute şi a fost examinat încă o dată, pentru confirmarea decesului. De data aceasta, Ritchie a fost declarat oficial mort. I s-a tras cearşaful peste cap şi a fost lăsat singur. Dar un medic tânăr, de aceeaşi vârstă cu Ritchie, plictisit şi "neştiind de ce", s-a hotărât să verifice încă o dată decesul şi a înfipt acul hipodermic drept în inimă. Incredibil, ea a început să bată dintr-odată. Aceasta a fost reîntoarcerea soldatului Ritchie. Iar când acesta a deschis ochii, a auzit-o pe infirmiera Irvine intrând în camera sa şi zicându-i: "Este minunat să te avem din nou printre noi, soldat Ritchie". "În ce zi suntem?", a întrebat el, gândindu-se la trenul cu care trebuia să plece în permisie. "Este 24 decembrie, ajunul Crăciunului", i-a răspuns ea. "Ai fost inconştient timp de patru zile."
Viaţa după viaţă
Moody a fost impresionat şi de poveste, dar şi de doctorul aşezat în faţa sa. Ritchie nu arăta ca un zăpăcit, ci ca un om cu capul pe umeri, extrem de simpatic, dotat cu un simţ al umorului foarte solid. Apoi a uitat de această întâlnire, şi-a dat doctoratul în filosofie şi a devenit profesor la Universitatea din Carolina de Nord. Într-o zi a anului 1970, s-a hotărât să discute la un seminar cu studenţii - "Phedon", lucrare în care Platon abordează nemurirea sufletului. După dezbatere, unul dintre studenţi l-a rugat să-i acorde o întrevedere în care i-a povestit o experienţă pe care o trăise bunica sa. Moody a stabilit imediat conexiunea dintre această poveste şi cea a lui Ritchie. Câteva zile mai târziu, a reprodus aceste poveşti la ora de curs şi i-a pus pe studenţi să le comenteze. Surprinzător, unul dintre ei a ridicat mâna şi i-a relatat experienţa surorii sale, care trecuse şi ea pe lângă moarte, traversând acelaşi tunel care a condus-o către o lumină pe lângă care soarele semăna cu un bec de 40 de waţi.
În acel moment, Moody a început să-şi pună numeroase întrebări şi s-a hotărât să întreprindă o mică anchetă. Încet-încet, a cules şi alte poveşti, aproape identice, şi le-a clasat într-un dosar. La scurtă vreme după aceea, şi-a dat seama că meseria de profesor îl plictisea şi s-a hotărât să devină practician. S-a mutat în Georgia şi s-a înscris la Facultatea de Medicină, unde şi-a dat şi doctoratul. În al treilea an de facultate, una dintre cunoştinţele sale l-a invitat să vorbească despre "tunelurile" sale, în faţa membrilor clubului local de tineri medici. Moody a făcut o expunere foarte clară şi, spre marea sa mirare, la sfârşitul discursului, unii doctori au luat cuvântul şi i-au spus că s-au întâlnit şi ei cu cazuri similare. Carnetul de adrese al lui Moody s-a îmbogăţit. Un ziarist chiar a scris despre el un articol într-un ziar local, ce a ajuns în mâna unui editor, pe nume Iggel, care a cerut să-l întâlnească, în vederea unei eventuale publicări a poveştilor sale. Moody acceptă şi se apucă de treabă, interogând foarte multe persoane care trecuseră prin salonul de reanimare al spitalului. A găsit cazuri impresionante, în total 150, perfect documentate, care dovedeau că subiecţii muriseră într-adevăr, timp de câteva minute. A mai descoperit, de asemenea, că nimeni nu se mai ocupase de acest subiect, cu excepţia unei alte doctoriţe, Elisabeth Kubler-Ross, căreia i-a trimis manuscrisul, rugând-o să scrie o prefaţă.
1) Subiectul declară întotdeauna că ceea ce a trăit nu este exprimabil în cuvinte omeneşti.
2) Subiectul aude când este declarat mort sau totul i se pare straniu. Se simte mort.
3) Subiectul nu mai simte niciun fel de durere şi este perfect destins şi calm.
4) Aude zgomotul apropiat al unei sonerii.
5) Subiectul iese afară din propriul corp şi vede ceea ce se petrece în jurul său. Pluteşte.
7) Membri ai familiei, decedaţi, apar în tunel şi îl ajută.
8) Subiectul vede o lumină strălucitoare.
9) El îşi revede viaţa în cele mai mici detalii.
10) Subiectul se loveşte de un fel de "barieră".
11) Se regăseşte dintr-odată în corpul său.
12) Subiectul vrea să-şi spună povestea, dar este considerat drept nebun. Se închide ca într-o cochilie şi îşi imaginează că este singurul care a trăit o astfel de experienţă.
13) Începe să citească pentru a înţelege.
14) Nu mai este speriat de moarte.
Cât despre problema îngerilor, Moody a tratat-o cu o oarecare reţinere, ca să nu spunem prudenţă. În capitolul 7 al cărţii sale, intitulat "Contact cu îngerii", el scrie: "O femeie mi-a povestit că, după ce sufletul i-a ieşit din trup, a simţit imediat prezenţa a două fiinţe care i-au spus că sunt «ghizii săi spirituali»". Dar Moody era prudent. Nu voia să se arunce în detalii care i-ar fi discreditat munca, aflată, şi aşa, la limita supranaturalului. Faptul că în cartea sa presupunea că după moarte poate exista viaţă era deja de o îndrăzneală de neconceput. Moody chiar a suportat atacuri virulente şi nu aştepta decât un singur lucru: ca un cercetător serios să facă o investigaţie ştiinţifică. Minunea s-a întâmplat la doi ani după ieşirea primei sale cărţi: un cardiolog renumit a publicat o lucrare care a confirmat concluziile lui Moody. Nu mai era singur. Cercetările lui Maurice Rawlings, cardiolog de renume internaţional, aveau să-i susţină teza.
Lupta cu Infernul
În mediul "închis" al cardiologilor, nimeni nu ar fi auzit de doctorul Rawlings dacă, într-o zi, un om care venise la o consultaţie nu ar fi leşinat în sala de aşteptare a spitalului, victimă a unei crize cardiace. Rawlings i-a administrat imediat un masaj cardiac în forţă. A masat pieptul în permanenţă, observând în acelaşi timp chipul muribundului: avea în jur de 50 de ani, lucra la o fermă, avea părul negru şi era de talie medie. Un om normal. Dar deodată, în plină reanimare "manuală", omul s-a agăţat de halatul său şi l-a rugat să nu se oprească. "Pielea i s-a albăstrit", povesteşte Rawlings în cartea sa "Beyond Death's Door" ("Dincolo de pragul morţii"). "În timp ce-i masam pieptul, o asistentă a început să-i facă respiraţie artificială. La un moment dat, pacientul a început să-şi revină. Dar, cum luam mâinile de pe pieptul său, căutând un instrument sau altceva, îşi pierdea cunoştinţa, dădea ochii peste cap, îşi arcuia spatele în convulsii stranii, înceta să mai respire şi murea din nou. De fiecare dată când pulsul şi respiraţia îi reveneau, pacientul striga: «Sunt în Infern!». Era îngrozit şi mă implora să-l ajut. Deodată a strigat: «Nu te opri!». Pe faţa sa se citea groaza. Arăta mai rău decât atunci când murise. Pacientul se strâmba groaznic şi părea extrem de îngrozit. Pupilele sale erau dilatate, transpira şi tremura. Atunci s-a întâmplat ceva straniu. Mi-a spus: «Înţelegi? Sunt în Iad. De fiecare dată când te opreşti, mă întorc acolo. Nu mă lăsa!». Niciodată nu am văzut un om aşa de speriat. Asta m-a făcut să acţionez şi mai repede. Apoi, pacientul a mai trecut prin trei sau patru episoade de moarte clinică, fără puls şi fără să respire. În final m-a întrebat: «Cum pot să rămân în afara Iadului?». I-am răspuns că, după părerea mea, trebuie să se roage lui Iisus Hristos. Atunci mi-a spus: «Nu ştiu cum. Roagă-te pentru mine». I-am replicat că sunt doctor, nu preot. «Roagă-te pentru mine», mi-a zis din nou. Ştiam că nu am de ales. Era ultima dorinţă a unui om înainte de a muri. Atunci, i-am spus să repete după mine. Era o rugăciune simplă, pentru că nu ştiam mare lucru despre acest subiect. A fost ceva de genul: «Sfinte Iisuse Hristoase, iartă-mi păcatele, fereşte-mă de Infern»."
Foarte marcat de această întâmplare, Rawlings a căzut pe gânduri. Deşi auzise despre cartea lui Moody, nu-i dăduse niciodată atenţie. Dar, stând în fotoliul său cu imaginea chipului îngrozit al muribundului în minte, Rawlings a vrut să ştie cum arată Iadul şi a luat Biblia din bibliotecă. S-a gândit mult şi a considerat că această poveste trebuie aprofundată. Atunci şi-a interogat toţi pacienţii "la cald", imediat după ce îi opera. Ceea ce a aflat i-a dat frisoane: ieşirea sufletului în afara corpului, tunele de lumină, membri ai familiei decedaţi de mult, îngeri, lumina cea puternică etc. La fel ca şi Raymond Moody, doctorul Maurice Rawlings a fost obligat să admită că viaţa nu se oprea în momentul morţii. Astfel, a adunat toate mărturiile pacienţilor săi într-un volum apărut în 1978. Cartea sa este o nouă dovadă fundamentală în seria argumentelor care dovedesc existenţa vieţii de dincolo. Marele său avantaj a fost acela de a-şi fi interogat nemijlocit pacienţii, aflaţi în secţia de reanimare, despre "călătoriile" lor.
MĂRTURII
Când îngerii coboară pe scări
Un pacient suferea de tuberculoză pulmonară avansată şi îşi trăia ultimele clipe din viaţă. Aceasta este mărturia infirmierei de la spital:"Pacientul nu era sub influenţa niciunui calmant, era perfect lucid şi nu avea febră. Era foarte credincios. Ştiam că va muri şi fără îndoială că ştia şi el, pentru că ne cerea să ne rugăm pentru el. În camera în care se odihnea, se găseau nişte scări care urcau la etaj. Deodată, a strigat: «Priviţi, îngerii coboară pe scări!». Toţi s-au uitat în acea direcţie. Pe una din scări aşezasem un pahar, din întâmplare. A explodat în mii de cioburi, fără niciun motiv. Nu a căzut, pur şi simplu a explodat. Noi nu am putut să vedem îngerii. O expresie de linişte şi de fericire s-a aşternut pe chipul bolnavului, care în acea clipă şi-a dat ultima suflare. Chiar după ce a murit, acea expresie i-a rămas întipărită pe chip".
Concertul îngerilor
Într-un număr din revista americană "Life", un ziarist povesteşte despre moartea unei fetiţe, în braţele părinţilor ei, aşa cum a fost văzută de către doctorul Komp: doctoriţa Diane Komp stătea împreună cu părinţii la căpătâiul fetiţei lor, în vârstă de 7 ani, bolnavă de leucemie în ultimul stadiu. "A avut puterea neaşteptată - povesteşte doctoriţa - să se ridice din pat şi să spună: «Ce frumoşi sunt îngerii, mamă! Îi vezi? Le auzi cântecele? Nu am auzit niciodată nişte cântece aşa de frumoase!». Apoi a murit. «Dar» a fost cuvântul care mi-a venit imediat în minte. Nu era numai un dar de pace sufletească făcut copilului în momentul morţii sale, ci şi un cadou făcut părinţilor."
Un înger a luat-o de mână
O fetiţă în vârstă de 10 ani s-a stins din viaţă, din cauza unei pneumonii, într-un spital din Pennsylvania (SUA). Temperatura sa revenise la normal şi criza de sufocare îi trecuse. Iată mărturia unei asistente: "Mama fetiţei a văzut că aceasta era pe moarte şi ne-a chemat. Ne-a povestit că fetiţa îi spusese că un înger a luat-o de mână. Murise pe loc, ceea ce ne-a mirat foarte tare, pentru că nu dăduse niciun semn de moarte iminentă. Era aşa de calmă şi de senină, şi totuşi aşa de aproape de moarte! Acest deces subit ne-a întristat enorm".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
