"Dumnezeu să te ferească de dragostea oltenească!"
- Domnule Marin Voican-Ghioroiu, aţi mai fost prezent în paginile revistei "Formula AS" cu amintiri despre Maria Tănase, pe care aţi cunoscut-o în anii copilăriei. Poveştile dvs. legate de cea mai mare şi mai iubită cântăreaţă a românilor mai au, însă, multe de spus. Ce ştiţi, de pildă, despre romanţa de dragoste dintre ea şi Brâncuşi, prea puţin cunoscută? E o simplă legendă?
- Despre iubirea Mariei Tănase cu neicuţa Costache Brâncuşi am aflat într-o sâmbătă de sfârşit de octombrie, din anul 1958, când muncitorii de la grădina lui Ion Coandă Tănase, tatăl ei, aveau obiceiul să stea la un pahar de băutură şi de poveşti, după terminarea lucrului, la sfârşit de săptămână. Ţin minte ca acum cum şedeau adunaţi în jurul unei mese de lemn, ce se găsea sub copertina unei fânării. La întrunire au participat şi câţiva ţigănuşi din cartier, porecliţi "Artiştii Piscului". În momentul când gaga Leana (o fată voinică şi tare frumoasă, de vreo treizeci de ani, venită de pe la Tălpaşi, de pe Valea Amaradiei, bucătăreasa "clanului Tănase") a turnat ciorba fierbinte în străchinile de Oboga, şi-a făcut apariţia şi Maria Tănase, care ne-a zis cu voie bună-n glas: "Poftă bună, dragii mei!". "Sărut mâinile, Măriucă dragă!"... i-a răspuns neica Oracescu, unul din meşteri, şi, cu paharul de ţuică în mână, s-a apropiat de ea, i-a făcut o plecăciune de cavaler medieval, apoi a sărutat-o pe obraz. "Nea Ionele, nea Ionele... ce mai fac mândrele tele?", a zis Maria, declanşând astfel un dialog hazliu: "Bine-mi fac, dar nu mă plac!". "Cântă-le, dă-le mărgele şi te-or iubi cu plăcere," i-a răspuns ea. "Plăcere, plăcere... dar mai trebui şi putere", a oftat neica Oracescu. "Ia să mă aşez eu lângă «învăţătorii mei» într-ale cântecului", a zis apoi Maria Tănase, aşezându-se printre noi. Pentru fiecare "amic" (îi striga pe nume) a găsit câte un cuvânt potrivit, o vorbă de duh, întrebându-i, cu zâmbetul pe buze, dacă se vor cununa la iarnă, după caz, cine-i norocoasa (fericitul), ce le fac odraslele, ce şi-ar dori să le aducă Moş Crăciun. Pe cei despre care ştia că au băieţi în armată îi încuraja să aibă răbdare, că se-ntorc "soldaţii mamei", dar să le păzească de "ispita oltenească" pe viitoarele nurori. La final, ne-a invitat să-i cântăm ceva vesel. "Artiştii Piscului" au început să doinească pe ritmuri gorjeneşti, să joace şi să chiuie de mama focului. Atunci am văzut iar ochii minunaţi ai Mariei Tănase, ca verdele pădurii stropite de roua dimineţii, în care strălucea bucuria unei inimi îndrăgostite de cântecul popular. Mi-a făcut semn să mă apropii şi, întinzându-mi mâna (pe care am sărutat-o, ca pe a bunei mele măicuţe), mi-a surâs şi m-a întrebat ce roman am mai citit, şi după ce i-am răspuns că am terminat de curând "Invitaţie la vals", de Mihail Drumeş, m-a întrebat direct: "Nu-i aşa că ai şi tu o iubită pe care ai lăsat-o în Dealul Viilor?" "... Doamna Maria," i-am răspuns ruşinat, "eu am colege, nu iubite." "De ce nu recunoşti?", a zis, ghicindu-mi parcă gândurile, deşi una este povestea dintr-un roman, şi alta era să am o drăguţă de-adevăratelea... "Ascultă, Ionele, ştiai că nepotul Marinică... e îndrăgostit?", a întrebat, în final. "Nu mă miră"... a zis meşterul Oracescu, "mai cunosc eu pe cineva, căruia la 16 ani îi sfârâiau călcâiele după un «doctor de inimă» şi nici nu era măcar albastră"... "Multe mai ştii matale, ca un om bătrân; şi ce bine ţii minte!", a zis Maria râzând. "Bătrân este văru Coandă, taică-tău.", a zis meşterul, făcând pe supăratul, apoi a dat peste cap cinzeaca, şi vocea i-a devenit blândă, când s-a dus lângă Maria şi şi-a cerut iertare pentru îndrăzneală: "Ei... dacă am greşit, te rog să mă ierţi, dar, că veni vorba despre iubiri cu năbădăi, am uitat să te-ntreb despre dragul tău gorjean, Constantin Brâncuşi, îl mai ai la inimă?. Vorba cântecului: «Gorjene, gorjan iubit, sufletul mi-ai răscolit... de când nu te-am mai văzut...»".
Marin Voican-Ghioroiu
- Amintirile dvs. seamănă cu o piesă de teatru, plină de personaje. Când apare în ea şi Brâncuşi?
- V-am spus toate astea pentru că amintirile mele sunt foarte vii şi ca lumea să ştie o parte necunoscută a vieţii Mariei Tănase: anii petrecuţi în casa părinţilor ei. În ce priveşte răspunsul la întrebare, el a venit chiar atunci, în seara aceea răcoroasă de octombrie. Doamna Maria a privit undeva spre tăriile cerului, părând că urmăreşte o stea anume, şi-a lăsat apoi să-i cadă fruntea în palmă şi a oftat discret. Într-un târziu, a început să-şi depene amintirile. Toţi amuţiserăm. În timpul cât a vorbit, nu m-am mişcat (îi sorbeam cuvintele), mi-era frică să nu-i distrag atenţia: era atât de concentrată, încât părea că întreaga ei fiinţă plutea într-o lume miraculoasă, pierdută într-un alt timp. "O poveste cum sunt altele-i şi-a mea!... Un drum lung, pe care mergem şi căutăm fericirea, oprindu-ne la câte-o răspântie, ori să ne odihnim, ori să gustăm din fântâna dorului câteva picături de iubire. Cum şi mie, bunul Dumnezeu mi-a dat să străbat multe cărări, până ce-am ajuns la Paris, unde soarta mi l-a scos în cale pe marele sculptor, gorjanul meu drag, neicuţa Costache Brâncuşi. Aveam 25 de ani pe atunci, şi toată lumea era pentru mine plină de trandafiri. Brâncuşi era un împătimit al obiceiurilor strămoşeşti: limba, portul... dar mai ales felul în care îşi primea oaspeţii, pregătindu-le mămăliguţă cu brânză şi unt proaspăt, sărmăluţe olteneşti, înfăşurate în frunze de varză, însoţite de urarea, când cinstea un păhărel de vin ales: «Bine m-aţi găsit! Să vă ţină Dumnezeu obiceiul şi să nu mă uitaţi, dragii mei români!». Aşa mi-a urat şi mie, şi cum ne-am văzut, m-a lovit fulgerul. Am simţit cum sufletul îmi ia foc, mistuit de o pasiune de neoprit, că doar cântecul spune: «Dumnezeu să te ferească de dragostea oltenească!...»".
"Să trăieşti printre străini şi întruna să suspini"
Maria Tănase şi Brâncuşi la New York
- Ce credeţi că a îndemnat-o pe Maria Tănase să mărturisească o poveste de dragoste în faţa unor necunoscuţi?
- Lucrătorii de la serele lui Coandă Tănase erau ca nişte casnici, apropiaţi ai familiei, grădinăreau acolo, în vatra casei, din primăvară şi până toamna târziu. Gazdele erau prietenoase, fără aere de stăpâni, iar Maria era, din fire, foarte deschisă şi prietenoasă. Ţineţi minte, din primul interviu publicat în revistă, cum s-a purtat şi cu mine, cu câtă afecţiune m-a încurajat, deşi eram un copil oarecare.
- Cu ce prilej ajunsese la Paris Maria Tănase, când l-a cunoscut pe Brâncuşi?
- V-a povestit în seara aceea Maria Tănase despre prima ei întâlnire cu Brâncuşi?
"Pasărea Măiastră"
- Pentru români, Constantin Brâncuşi era o legendă vie. Nu era de ici, de colo, să mergi până la Paris pe jos şi să cucereşti, în "oraşul luminilor", gloria după care aleargă toţi muritorii. Toate acestea au fascinat-o atât de tare pe Maria, că-i pierise glasul, când, în pragul atelierului, a fost întâmpinată de-o voce caldă, ce vorbea în grai neaoş, oltenesc. "He-he!... Ce pasăre măiastră îmi deschide uşa în fapt de seară?!...", după care a privit-o cu admiraţie şi a îmbrăţişat-o ca pe o prietenă veche şi dragă. Faima şi glasul ei îi ajunseseră de mult la urechi.
- Ce mai ţineţi minte din povestea Mariei Tănase despre Brâncuşi?
- Vă daţi seama că eram numai ochi şi urechi. Să fii acceptat, la vârsta mea, ca martor la o poveste de dragoste, nu era chiar puţin, iar despre Brâncuşi, pe atunci, nu ştiam aproape nimic, doar câteva date despre satul Hobiţa, din comuna Pestişani, unde s-a născut, şi mai ştiam că olteanul nostru ar fi om cu mare faimă în Franţa şi prin America...
"Ce condiţie credeţi că mi-a pus gorjanul meu?", ne-a întrebat doamna Maria în seara aceea.
"Să-i cânţi o melodie din plaiul Olteniei", a zis neica Oracescu râzând. "Exact. Şi m-am simţit uşurată să ne cunoaştem astfel. Doar că nu puteam să dau buzna în casa maestrului şi să-i zic: «Ia spune mătăluţă Măriei lui Ion Coandă Tănase din Mierea Birnicii care-ţi este viaţa şi să-mi arăţi acuşica toate sculpturile despre care vorbeşte o lume-ntreagă că ai ajuns celebru». L-am luat cu binişorul la început şi i-am spus că sunt mesagera gorjenilor şi-i aduc un salut din partea lor. Nu minţeam. Pe vară, avusesem un spectacol la Târgu Jiu, iar mulţi cunoscuţi mă rugaseră să-i spun neichii Costache că-l aşteaptă cu sarmale şi ţuică fiartă, de sărbătorile Crăciunului. Atunci mi-a cerut să-i îndeplinesc o singură condiţie, nu trei, cum făceau hapsânii de zmei şi împăraţi, mi-a zis să-i cânt o melodie din ţinuturile Pestişanilor, ca să-i treacă dorul de acasă. Am început să-i cânt şi, când i-am întâlnit privirea, arăta ca un copil fericit, întors în pragul casei lui părinteşti. Gândul şi sufletul lui erau deja în ţinutul Pestişanilor, unde a văzut pentru prima dată lumina zilei. I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. Am înţeles că-l năpădiseră aducerile aminte, iar un gând fugar mi-a trecut prin minte ca un fulger: «Bat-o Dumnezeu s-o bată, soarta, soarta blestemată! Să trăieşti printre străini şi întruna să suspini, după casă şi părinţi, după anii irosiţi»".
Ce-a urmat nu putea să fie decât o poveste de dragoste. Doi oameni aşa de frumoşi şi puternici, şi pe deasupra şi olteni, faţă în faţă. Trei zile şi trei nopţi, Maria a fost dată dispărută din delegaţia română de la Paris. La început, Dimitrie Gusti, care conducea delegaţia, s-a supărat, dar cum era moldovean bun la inimă şi înţelept, a înţeles sentimentele ţesute între Brâncuşi şi Maria. Apoi ea a trebuit să se întoarcă în ţară, pentru că avea concerte programate.
Constantin Brâncuşi în 1922
- Doamna Maria ne-a povestit că l-a aşteptat nerăbdătoare în gara din Târgu Jiu. Venise de la ora cinci de dimineaţă şi-a stat nemişcată până la şapte, când trenul şi-a dat ultima suflare pe peronul gării. Încerc să-mi amintesc vorbele ei: "Ceasul de pe peron arăta ora şapte, când din primul vagon a coborât neicuţa Costache, ţinând în mâna stângă un buchet de trandafiri albi, pe care mi i-a dăruit şi mi-a spus dintr-o răsuflare: «Măriucă, ce frumoasă eşti!» apoi m-a sărutat că nu se mai oprea, ha-ha-ha!... ce mai, ca la cinema, că se uitau miraţi călătorii şi-şi făceau semne, că prea ne înfierbântasem, iar un bătrânel destul de simpatic îi spunea unei doamne: «Aşa e pe la noi, dragoste cu năbădăi!»".
Două pietre tari
În anii tinereţii, la Paris
- În toamna anului 1962 (aveam deja 21 de ani), am întâlnit-o pe "Zâna mea cea bună" la Casa ARLUS, din strada Batiştei, unde a susţinut un recital. Când m-a văzut (stăteam în primul rând) mi-a făcut un semn discret, ca să o aştept. Ca în copilărie, mi-a dat un braţ de flori, pe care să i le duc în maşină. "Aşa paj mai zic şi eu!..", a zis şi i-am sărutat mâna, copleşit de emoţie. M-a sărutat pe obraz, lăsându-mi o urmă de ruj: "Marinică, iartă-mă!, s-a scuzat. Un mic semn pe obraz te va face mai plăcut la domnişoare." I-am promis că n-o să mă spăl, ca să păstrez cât mai mult semnul, ea a râs şi m-a rugat s-o însoţesc. A oprit maşina la podul Lemaître (Lemetru Văcăreştilor, aşa-i ziceau locuitorii din zonă) şi m-a rugat să duc florile unei chivuţe de la florăria din colţ, care era fata Leancăi, o ţigancă bună la toate, care muncea la grădina lui taică-său. Pe drum, am îndrăznit s-o întreb dacă, după venirea în ţară a lui Brâncuşi, s-au mai întâlnit. Mi-a răspuns că s-au văzut în America, la Expoziţia Universală de la New York, unde fusese poftită să cânte. Venise de la Paris şi Brâncuşi, care a participat la concert. Maria Tănase a obţinut din nou un succes fulminant (a cântat alături de orchestra dirijată de Grigoraş Dinicu, şi de naistul Fănică Luca). Pavilionul României fusese inaugurat la 30 aprilie 1939, în prezenţa unor oficiali români, comisar general al pavilionului fiind, ca şi la Paris, marele sociolog Dimitrie Gusti.
"Am fost să-l vedem pe George Enescu, concertând la Opera Metropolitan, şi-a continuat povestea Maria Tănase. Ne-am plimbat cu vaporul, am admirat Statuia Libertăţii, ne-am iubit ca doi nebuni. Dar asta a ţinut până ne-am întors la Paris, când m-a certat că îmi irosesc talentul, frumuseţea şi tinereţea cu care nu am să mă mai întâlnesc niciodată, dacă-mi petrec viaţa cântând prin cârciumi şi la recepţiile unor snobi. Mie nu mi-a spus-o niciodată în faţă, dar mi-au ajuns la ureche alte câteva vorbe, cum că aş fi o Casandră antică, o plângătoare profesionistă, şi că aş fi ajuns bună pentru zaiafeturi de trântori. Lui i-ar fi plăcut să fiu cântăreaţă de operă. Dar n-am ţinut supărarea, jarul din inima mea nu s-a stins niciodată, uite chiar acum câteva zile, am fost la Mânăstirea Tismana şi i-am aprins o lumânare, apoi am presărat câteva boabe de tămâie pe nişte cărbuni ce mocneau într-o ulcică de pământ, aflată lângă căsuţa «Morţilor». Am privit fumul care se ridica liniştit şi se pierdea ca o boare a unui suflet de om, chinuit de dorul celor dragi".
- În multe părţi ale interviului dvs. se simte că povestea de iubire dintre Brâncuşi şi Maria Tănase a fost aşternută, deja, pe foi de hârtie. Sunteţi autorul unei piese de teatru cu acest subiect. În calitate de "intim" al acelei frumoase întâmplări, credeţi că a fost o simplă aventură, sau a lăsat dâră roşie în viaţa celor doi mari artişti?
Gara din Târgu Jiu, unde Maria l-a aşteptat pe Brâncuşi
- Deşi dragostea "cu năbădăi" dintre Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi a fost, cu siguranţă, pasională şi înfrigurată, legătura a fost profundă, aşa cum se întâmplă întotdeauna când două suflete-pereche se întâlnesc. Chiar dacă amândoi au fost pietre tari, cu orgolii ce nu admiteau nici unul, nici altul, să i se ştirbească din prestigiu, iubirea lor a fost puternică şi adevărată, pe cât de mari le erau inima şi talentul.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
