Țintă și victimă
- Te înscrii, de la o vreme, și tu, în contingentul interpreților care, deși sunt iubiți și ceruți de public, nu pot fi văzuți și ascultați aproape pe nicăieri...
- Măcar bine că s-a atins stadiul ăsta, când această ciudată și nefirească stare de fapt nu mai e un secret pentru nimeni. E bine, zic, pentru că oamenii sunt acum în fața unui fapt împlinit și conștientizează că în industria muzicii românești ceva nu funcționează normal. Mai precis, mijloacele de comunicare actuale - scena, televizorul, casele de discuri - au înlăturat muzicienii despre care vorbești, cu brutalitate, aruncându-i în lada istoriei, pe post de vechituri. Nu contează că majoritatea lor sunt în plină activitate, nu contează că au succes, că sunt așteptați și iubiți de milioane de oameni. Nu mai contează nimic. De dimineață și până seara, românii sunt obligați să asculte, prin mall-uri, pe terase ori în mașini, nonvalorile industriei muzicale actuale, cu o faună bizară, ce vine de nicăieri, pentru nimeni. Și când spun nimeni, mă gândesc la majoritatea tinerilor de astăzi, din România, tot mai confuzi, lipsiți de identitate și cu un sec în judecată năucitor. Țintă și victimă, obiectiv atins al industriei muzicale de pe la noi. Ici-colo câte-un adăpost, cum e și "Formula AS", ce merită întreaga considerație în această bătălie de rezistență culturală, în fața unei lumi noi, golită de simțire, construită artificial, dar cu multitudine de mijloace pentru a se exprima. Iar sub aceste auspicii, hop și io, un grăunte de om, să mai încurc lumea cu muzica mea. Nu știu cum să explic, dar Dumnezeu a plouat în mine cu cântece noi. După un dublu CD, "Lumea de rouă", făcut cu Maia Morgenstern și Adrian Pintea, a urmat un album cu cinci CD-uri, "Va veni și va fi" (dedicat lui Dan Andrei Aldea), iar acum, în stadiu înaintat de finalizare, un album cu zece CD-uri. Un material extrem de vast, ce se numește "În lumea din mine". Aceasta este munca mea din ultimii ani, una susținută, nu tocmai ușoară, dar e păcat să arunci ce Dumnezeu ți-a dat. Concertele sunt foarte rare, dar și foarte consistente ca încărcătură emoțională. Este o pornire interioară să ieșim un pic mai des pe scenă și, cine știe, poate chiar reușim să ne mobilizăm în acest sens.
Folkul are încă putere
- Mai este muzica folk, pe care o cânți, un gen îndrăgit în România, sau a rămas o muzică a melancoliilor prăfuite?
- Dacă folkul e încă un gen muzical îndrăgit, și este, acest lucru se datorează aproape exclusiv generației ce l-a născocit. Mai ales celor care sunt în activitate și-l repun mereu în discuție, în actualitate. În ziua când ei își vor pune chitara-n cui, mă tem că peste el se va așterne uitarea. Îndrăgit va rămâne, însă, câtă vreme va acoperi simțire și emoție, cât va genera trăiri autentice, cât va supune atenției teme fundamentale. Dacă nu (vorba bancului celebru), nu. Cât despre mine, eu am pornit ca folkist, dar de mulți ani sunt doar un simpatizant al genului, nu un apt combatant al lui. Habar n-am nici acum în ce gen se poate încadra muzica noastră, a mea și a colegilor mei, dar e cert că n-are a face decât tangențial cu folkul.
- Locuiești de multă vreme în Band, o comună din județul Mureș. Te simți în continuare bine acolo - primar "împărat" în micul tău univers? Nu-ți lipsește deloc orașul?
- Când zilnic pe planeta noastră aerul e plin de vești proaste, cu greu mai găsești loc sub soare unde să trăiești liniștit. Ele te-ajung oriunde-ai fi, orice-ai face. Am intrat cu toții într-o etapă sumbră, un fel de penumbră a ființei, și impactul e foarte puternic. Din fericire, satul românesc, în general, se mai ține în bătrânii lui. România întreagă mai respiră prin ei, singurii vizionari de drept ai noștri, prin statornicia, prin neclinteala lor îndumnezeită. În timp, au eșuat lamentabil sumedenie de concepte filosofice, cu filosofi cu tot, ciurda de teorii progresiste, cu teoreticienii lor cu tot, suma de fapte artistice moderne, cu artiștii lor cu tot. În această penumbră de care vorbesc, pe care cu anticipație am presimțit-o, satul și orașul agonizează sub presiunea breaking news-urilor cotidiene, a lipsurilor de tot felul, a izolării accentuate. Așa că, să trăiești cu bătrânii laolaltă e un noroc, un pansament sufletesc binefăcător. Totuși, în visele cele frumoase, orașul mai înseamnă și el un loc, o scenă, niște oameni veniți să te asculte, de drag. De acest oraș, da, mi se face tot mai dor.
- Băieții tăi, care ți-au moștenit talentul, mai au vreme să-ți fie alături pe scenă sau au zburat spre zări mai albastre?
- Florian, cel mic al meu, cu înclinații certe în domeniu, s-a mutat la București, să-și încerce norocul acolo. Și bine-a făcut și îi doresc, din suflet, să reușească. Ba chiar sunt convins că așa va fi (poate vă aduceți aminte ce frumos s-a prezentat la ultima ediție a "Vocii României"!). Tot "băieții mei" sunt și colegii de trupă. Cu Călin Ionce, profesor la Liceul de muzică din Baia Mare, un artist cu totul special, mă aflu în muncile materialelor noastre discografice. Ceilalți colegi au diverse proiecte și colaborări, astfel încât ne reunim punctual.
Soarele de vorbă cu grâul
- Mircea, e arșiță mare de tot vara aceasta. Descrie-ne locurile care te înconjoară în lumina fierbinte a soarelui.
- La sat, oamenii n-au vreme de arșiță, au prea mult de lucru pe hotar. Cred, de altfel, că temperaturile ridicate devin insuportabile și pentru că ne sunt prezentate apocaliptic, într-o alertă amenințătoare, care nu mai pleacă de pe ecranele televizoarelor. Cei lipsiți de pământ de lucrat ies din case cu spaima inoculată, astfel că resimt vara ca pe un iad. Ce-i drept, pe la noi e ceva mai ușor. Lipsiți de-atâtea betoane și blocuri, apărați de dealuri și de pădure, arșița verii este mai ușor de suportat.
- Prima dată când aud minunea asta, că arșița are farmecul ei...
- Uite, găsesc potrivit să-ți răspund cu ceva ce-am născocit într-o zi: "Nană Nina, hai un pic la gard! Acuma o vinit omu' meu de pe hotar și zice c-așa de fain povestește anu' ăsta soarele cu grâul, de parcă ți și milă să iei secera-n mână. Că acela, cum îi prostuc, stă la povești până să face făina și dup-aia pita-n cuptor. Așa o lăsat Dumnezeu lumea asta, noi să facem pită o viață-ntreagă, cu grâul stând de poveste cu soarele, până ne facem cruci".
- Cum se vede România de la tine de acasă? Geografic, trăiești în vârful unui compas, cu o rotație de 360 de grade. "Vezi" toată țara, cu tot poporul din ea?
- România din mine a rămas în mâinile lui Dumnezeu. Atâta câtă mai e, atâta câtă a rămas neatinsă de vicisitudinile unei jumătăți de secol de comunism, plus aceste douăzeci și cinci de convulsii ce i-au deteriorat considerabil gena. Privesc la chipul ei frumos, cu melancolia și spaima că s-ar putea să dispară. România din mine e-o țară neasemuit de frumoasă și cu un standard sufletesc extrem de înalt, în dezacord cu cinismul ce-o descompune în fiece zi. Am învățat, de la bătrâni, sfinții părinți ai neamului nostru, că atunci când de la om nădejde nu-i, doar Ruga și puterea Celui de Sus o mai poate salva. N-o să dispară poporul român, dar îi va fi din ce în ce mai greu să-și păstreze datul și gena lui cea puternică, infinit mai greu decât ne putem închipui. Spun cu strângere de inimă ce spun, dar nu doar cu onestitate, ci și cu un oarecare simț al datoriei.
Copilul regăsit
- Ce-i spui nepoțelei tale, despre țara ta de ieri, de azi și de mâine?
- Maiei îi cânt acum, când se-apropie de primul ei an pământesc, "Iarba verde de acasă". Și, într-un fel, acest cântec se menține în actualitatea a ceea ce simt și cred că înseamnă și va însemna mereu țara mea.
- Iar tu, dragă Mircea, la ce mai visezi?
- Am visat într-o noapte acest vis pe care-l încredințez, iată, "Formulei AS", în semn de prețuire pentru eforturile susținute într-ale simțirii românești. Iată visul: "Tetea Nin nu mai știa să doarmă. O uitat cum să face. Stingea lumina și să punea în pat, pe spate... atâta-și mai aducea aminte. S-o gândit să clipească des la-nceput, da-i dădeau lacrimile de-atâta clipit. Dup-aia, își ținea ochii larg deschiși, cu mâinile lipite de corp. Și-ncepea să vadă, în clar, fiecare rid de pe fața mamei lui, Nana Anica. Și fiecare zbârcitură a palmelor ei trudite. «Culcă-te, Ninu lu' mama!» îi auzise într-o noapte glasul blând. Își trase papucii-n picioare și ieși în fața casei. Stătea ca o nălucă și să uita pe cer... Acuma i să părea că fix din lună îi face cu mâna, ca un fel de umbră. «Mă, tată, tu ești?», se pomeni strigând cu vocea lui slăbită de bătrânețe, în timp ce se ducea fără să știe de ce spre nucu' din fundu' grădinii. Își lipi obrazul de el. O lumină mare i se cuibări, dintr-o dată, în inimă, și sufletul și-l simțea ușor și curat, cum niciodată nu-l mai simțise. Cu brațele larg desfăcute, începu să strângă nucul la piept, cum făcea când și el, și nucu' erau copii și să țineau de frați. Abia atingându-l a adormit somn adânc, până dimineața, cu copilul din el regăsit."