Să asculţi Galbenu şi pe urmă să mori
De câte ori îmi e dor de Baia de Fier, apuc drumul cel lung al Gorjului şi, după ce trec de Câmpu Mare, intru pe "şoseaua militară" - drum strategic, construit de armată în anii '50, sub direct control sovietic. Cu o emoţie mereu proaspătă, mă îndrept în direcţia vârfurilor muntoase din zare, la poalele cărora multe case îşi primesc umbra cea de toate zilele de la cei mai delicaţi arbori de pe pământ: mestecenii.
Când eram copil, mă duceam la Baia să-mi văd bunicii. În acei ani, şoseaua îşi îndeplinea menirea din plin, permiţând unor şiruri nesfârşite de camioane ZIS, numitele "coloane roşii", să care spre trenurile bine păzite din Cărbuneşti mii şi mii de tone de cherestea, în contul unei aşa-numite "datorii de război" către fratele de la Răsărit. Cu numai 4 lei, şoferul Culiţă (numele standard pentru şoferii din Baia acelor ani) ne oferea un loc, mie şi mamei, alături de dânsul, pe canapeaua unsuroasă, cu arcurile ieşind pe la colţuri. În cabină mirosea a motorină şi a mere, a rumeguş de brad şi a carbid. Ca să treacă mai uşor cele 60 de minute până la intrarea în comună, omul spunea bancuri, îşi bârfea nevasta şi nu pierdea ocazia să ne arate că are dinţi noi, metalici, puşi cu preţul a 20 de scânduri aruncate pe înserat în curtea dentistului din Poienari.
Cum intri în Baia, dincolo de casa lui Ionel Todea, te izbesc mirosurile locale, pe care cu greu le poţi găsi atât de strâns "reunite" în altă parte: mirosul de fân şi mirosul de mere şi de cojoace miţoase, de var, de păcură, de rumeguş, de păr de capră, de lapte afumat, de băligar. Vara sau iarna, "buchetul" miraculos se menţine constant, de parcă solul, şoseaua şi casele ar iradia de când lumea aceste esenţe. Ele se îngână, cum ar spune poetul, cu sunete şi culori la fel de specifice, care "îşi răspund" într-o frumuseţe fără pereche. Aerul e clar, cu irizări argintii; orizontul stă rezemat de stânci pure, golaşe - calcar numai bun pentru varniţele din vale. Verdele şi albul mestecenilor închipuie partea maiestuoasă, "aristocratică" a zării, în timp ce cârmeziul acoperişurilor delimitează sever cerul albastru de griul lăptos al şoselei. Cât despre sunete, să asculţi susurul pârâului Galbenu, în apele căruia strălucesc încă păstrăvi adevăraţi, sălbatici! Este muzica pe care fiecare băiaş o ascultă de la naştere până la moarte, ca pe bătăile propriei inimi.
Instituţia verilorÎn Baia de Fier, portul, vorba şi cântecele sunt identice cu cele din Mărginimea Sibiului. Munţii au fost totdeauna "podul fără frontiere" dintre fraţi. Oricâte bariere au pus stăpânirile străine în calea ciobanilor de dincoace de Parâng, ei au reuşit să-şi pască oile în libertate şi dincolo, în Ardeal. Dar şi oierii din Răşinari, Poiana sau Jina aveau rude la Baia şi veneau adesea să cumpere var şi coşuri împletite din nuiele de mesteacăn. Bunicul meu, Ion Sclamna, avea mulţi prieteni la Tilişca. Fuseseră pe front, în războiul mondial, ca observatori de artilerie. Bunica Ioana, "sclabă" de înger, n-a crezut în ruptul capului în aselenizarea lui "Appollo 11": "Mânca-i-ar câinii de mincinoşi, cum să ajungi pe Lună?". Un alt Ion, fratele mamei, a fost vărar şi negustor. I s-a dus vestea că îşi rupsese un picior de 12 ori, pe când lucra temporar la lemne şi la flotaţia de grafit, în munte. La cele trei varniţe ale lui stăteau cu rândul de pază mătuşa Maria şi văruţele Mioara şi Victoria. Şi unchiul Nelu a fost cioban, după ce s-a pensionat de la mina de grafit din Cătălinu. Mătuşa Ioana, sora mamei, s-a învârtit pe lângă casă, nefericită că un beţiv i-a ucis bărbatul într-un accident de camion. O altă soră a mamei, Liuţa, s-a măritat cu Petrică Dungan, şofer la comitetul de partid. Despre altă mătuşă, Dochia, voi spune doar atât: când îi era prea cald, sărea îmbrăcată în Gilort. Des ne vizita şi unchiul Diţu, fost maistru la flotaţia de grafit. Om citit şi sensibil, priveşte cu nostalgie crestele munţilor şi-o întreabă pe mătuşa Maria, soţia lui: "Ia zi, Mărie, îţi aminteşti ce frumoşi eram noi înainte să ne luăm?". Când locuieşti sau stai mai mult timp în Baia, parcă şi memoria îţi funcţionează mai bine. Aerul tare de munte se întâlneşte cu adierile leneşe, venite dinspre câmpie, dând naştere unui climat blând, propice aducerilor aminte. Şi oamenii sunt pe măsură: sfătoşi, calmi, conservatori. Sunt printre puţinii din ţară care mai păstrează portul la sărbători. Se lasă cu greu duşi de acasă, dar când pleacă, nu se fac de râs. Ţin tradiţiile şi obiceiurile cu naturaleţe; încă mai cred în vrăji şi descântece. Un văr al meu, Petrică, a fost să moară dintr-o boală a copilăriei. Până când n-a fost dat de pomană, pe fereastră, unei femei din sat, care i-a schimbat numele şi a primit, apoi, răsplată de la familie, Petrică nu şi-a revenit. La fel s-a întâmplat cu un alt văr, salvat în ultima clipă de o mătuşă care l-a primit pe fereastră, rebotezându-l. Cultul "verilor" este foarte puternic în Baia. Cum se nasc destul de mulţi copii în majoritatea familiilor, ajungi să ai la veri şi verişoare în toate satele comunei şi chiar dincolo de Cornăţelul, spre Novaci. "Instituţia asta a verilor", spune Dorina, desigur, tot o verişoară de-a mea, "este coloana vieţii noastre de zi cu zi." Dorina şi soţul ei, Constantin, duc mai departe, cu succes, înclinaţiile negustoreşti ale bunicului Sclamna, pe care le-au perfecţionat în urma unei călătorii de iniţiere în Franţa.
Nesfârşitele nunţiCum destinul a purtat-o departe de casa natală, oamenii câmpiei o porecleau pe mama, în tinereţe, "vărăriţa". Adică cea venită de la gura varniţei, de sub stânca muntelui. După acest criteriu, toate femeile din Baia de Fier sunt vărăriţe. Iar bărbaţii, desigur, vărari. Varul fiind pâinea băiaşului cea de toate zilele, încă de pe vremea dacilor şi poate şi mai de demult. Ca monedă de schimb, varul, alături de mere, a adus întotdeauna în hambarele muntenilor cerealele şi uneltele de care aveau nevoie.
În copilăria mea, varniţele din Baia erau construite pe marginea drumului, la vedere, chiar la coborârea de pe Cornăţelul. Cu timpul, sub presiunea unor aşa-zişi ecologişti, au fost mutate sub pădure şi la deal, în rudărie, "să nu mai polueze traseele turistice". Nu ştiu cât erau de poluante aceste cuptoare în care ardeau lemne şi rumeguş, dar sigur au fost un obiectiv turistic de mare interes, astăzi ascuns privirilor curioase. Alţii, în locul românilor, ar organiza chiar tururi speciale de vizitare a "cuptoarele dacice de var" de pe Galbenu. Turiştii s-ar fotografia alături de meşterii vărari, ar organiza petreceri de noapte la gura focului, cu porumb copt, ţuică fiartă şi dansuri în poieniţa de lângă apă. Iar dacă tot ar veni de la mare distanţă, de ce să nu participe şi la o nuntă în Baia? Poate e singurul loc din ţară în care nunţile durează trei zile! Colăcari călări, trei mese mari (sâmbătă, duminică şi luni), dansuri şi cântece ciobăneşti, berbeci la proţap, butoaie cu vin scoase la poartă, în calea trecătorilor.
Un spectacol viu, la care participă tot satul, la vreme de toamnă târzie, când sunt aduse ceaunele cu ţuică fiartă, cu tocăniţă de oaie sau de viţel. Şi din care nu lipseşte, orice s-ar întâmpla, "plimbatul cu scara", o tortură hazlie aplicată tuturor celor care nu rezistă trei zile fără să doarmă. Se spune că nu te poţi ascunde de băieţii cu scara nici în gaură de şarpe. Totdeauna se găseşte un turnător care dezvăluie claia de fân sau şopronul în care a adormit unul din socri, din cumnaţi sau veri. Flăcăii, încinşi de vâlvătaia petrecerii, te vor găsi chiar la Zănoguţa, la Tâmpa Mică, la Cătălinul, la Gura Potecului sau în Piscul Boierului. Te vor găsi, n-ai teamă, chiar în Peştera Muierilor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
