Cu îndrăgosteala la doctor

- Ţi se înmoaie genunchii, zâmbetul nu ţi se mai şterge de pe faţă, gândul îţi zboară întruna la el sau la ea: simptome sigure că te-ai îndrăgostit. Dar ce se petrece exact în corpul nostru atunci când inima tresaltă de dragoste? Şi oare se poate să fim veşnic îndrăgostiţi? -

Chimia îndrăgostirii

După propriile lor declaraţii, proas­peţii îndră­gos­tiţi se gândesc la per­­soana iubită 90% din timp sau chiar mai mult. Din ce ne spun oame­nii de ştiinţă, cei 100 de miliarde de neuroni ai creierului sunt respon­sa­bi­li pentru bătăile accelerate ale ini­mii şi golul din stomac. Cu cât pa­siunea este mai mare, cu atât creşte acti­vitatea anumitor centri din creier ce dirijează ex­citaţia şi senzaţia de vo­luptate. Acele zone cerebrale deter­mi­nă secreţia unor neurotrans­miţători ca do­pa­mina, noradrenalina şi fe­nil­etil­amina, care fac ca în­dră­gostiţilor să li se umezească palmele şi să li se pu­nă un nod în gât. Tensiunea arte­ria­lă şi frecvenţa pul­sului cresc, res­piraţia devine mai rapidă, apar trans­pi­raţia, exaltarea şi euforia. Există şi efecte secun­da­re, întrucâtva riscante, ale acestei beţii hormonale: hi­­perac­­ti­vitate, scăderea poftei de mân­care, in­som­nie. Aşa se explică dependenţa îndră­gostiţilor de par­tener. Când obiectul pasiunii lor nu se află lângă ei, intră într-un fel de sevraj similar cu al nar­comanilor.

Îndrăgosteala e boală?

Oarecum da, însă asta nu poate fi un motiv pentru a renunţa la iubire. "Dragostea este pură obsesie, acest dor, această ne­bu­nie reprezintă tocmai nucleul ei. N-o putem controla şi foarte greu îi pu­nem capăt", spun specialiştii. Natura legăturii dintre îndră­gostiţi este atât de strânsă, încât îşi simt lipsa unul altuia îndată ce au ieşit pe uşă. Ştiinţa şi-a băgat şi aici nasul. Specialiştii americani le-au măsurat îndrăgostiţilor procentul de se­ro­tonină din sânge. Este vorba despre un hormon care asigură stabilitatea psihică. Atunci când nivelul său sca­de, ni se risipeşte şi buna dispoziţie. În sângele îndrăgostiţilor, atunci când unul din ei lipseşte, serotonina atinge abia 60% din valoarea normală de 10 miligrame - o situaţie asemănătoare cu a psihoti­cilor, care suferă de diverse fixaţii. Consecinţa deficitului de serotonină: în ab­sen­ţa persoanei iubite, se insta­lează lipsa de energie şi pasivitatea, temerile şi depresiile. Concluzia trasă? Sta­rea de îndrăgostire echivalează cu o "micropara­no­ia"...

Putem învăţa să ne îndrăgostim?

Majoritatea îndrăgostiţilor declară că li s-a în­tâm­plat, pur şi simplu, să se îndrăgostească. Deşi ei n-o ba­gă în seamă, ştiinţa perseverează în cercetările ei. Helen Fischer, o celebră antropoloagă americană, afir­mă, de pildă, că amatorii de droguri se deschid mai uşor către acest sentiment, au o disponibilitate mai mare. Dar flacăra pasiunii poate fi aprinsă şi altfel. "Pe toţi cei însingu­raţi, care îşi doresc o nouă iu­bire, eu îi îndemn: ieşiţi în lume, daţi de înţeles oa­menilor că vă aflaţi în căutarea unui partener", spu­ne Fischer. Totuşi, nu e cazul să acceptăm pe oricine ne iese în cale. Dragostea la prima vedere există, în­tr-adevăr (mai frecvent la băr­baţi), însă cel puţin jumătate din­tre îndrăgostiţi aşteaptă o perioadă de timp mai îndelungată, înainte să se "predea".

De ce unii oameni se îndrăgostesc des, iar alţii, extrem de rar?

Nu e trist când o prietenă drăguţă, comunicativă şi de multă vreme sin­gu­ră, ne încredinţează cu toată serio­zi­tatea: "De mine nu se poate îndră­gosti niciun bărbat."? Mai ales că afir­maţia e complet falsă. Ne putem în­dră­gosti aproape de oricine, cu con­diţia să nu avem exigenţe prea mari. Psihologii spun altfel: ei con­si­deră posibil ca unii să se în­drăgos­teas­că foarte greu, ori chiar deloc, din pri­cina constituţiei lor biochimice. Oame­nii respectivi au dificultăţi atunci când trebuie să recunoască simpto­mele iubirii şi să tragă concluzii co­rec­te din ele. Pe de altă parte, noi putem să ne interzicem deliberat dragostea, de pildă când partenerul potenţial e că­sătorit sau lo­cuieşte la mare dis­tan­ţă. Nu e lucru uşor, recu­noaşte Helen Fischer, iar la sentiment renunţăm mai greu decât la contactul fizic: "Me­reu întâlnim oameni cu care ne-ar plă­cea să fa­cem dragoste, şi to­tuşi, ne mul­ţumim să le strân­gem mâna".

Îi pot face pe alţii să se îndrăgostească de mine?

Când cineva nu vrea să se îndră­gostească de noi, asta este. Însă exis­tă şi metode care ne-ar putea ajuta să reu­şim. Psi­hologii cred că am avea şanse, dacă îi su­ge­răm bărbatului care ne in­te­re­sea­ză că suntem dorite, dar inaccesibile, şi că el ar putea fi unica excepţie. "As­cul­taţi ce spune, în loc să monopolizaţi discuţia şi să vă expuneţi propria per­­soană în prim-plan", ne propune Bas Kast, au­to­rul cărţii "Dragostea şi ex­pli­caţia pasiunii". Eva­lu­ând răspun­su­rile primite de la studenţii îndră­gos­tiţi, el a aflat că micile ges­turi de afecţiune pot de­clanşa pasiu­nea celuilalt. Căci, având sentimentul că suntem doriţi, începe să se nască şi în noi aceeaşi dorinţă. Alte studii au pus în evidenţă rolul adrenalinei în apa­riţia unei poveşti de iubire. "Nu ni se înteţesc bătăile inimii pentru că ne îndră­gostim. Ne îndră­gos­tim pen­tru că ne bate inima mai tare". În cele­brul "expe­ri­ment al podurilor", efec­tuat de cercetătorii americani, mai mulţi subiecţi de sex masculin au fost tri­mişi să tra­verseze fie un pod sus­pen­dat pe ca­bluri, fie unul solid, construit din lemn. La capătul fiecă­ruia dintre ele se afla o femeie fru­moa­să, care a în­mânat băr­ba­ţilor ches­tionarele ce ur­mau a fi comple­tate, dându-le toto­da­tă şi numărul de telefon, pentru even­­tuale în­tre­bări su­plimentare. S-au pri­mit de patru ori mai multe tele­foa­ne din partea băr­ba­ţilor de pe podul suspendat, iar cercetătorii au dedus că bătăile inimii, emoţiile produse de traversarea pri­mejdioasă, cu genun­chii tremurânzi şi golul din stomac, au fost transferate asupra femeii. De aceea, scriitorul Bas Kast ne reco­man­dă ca, fără a-l imita pe Indiana Jones, să ne avântăm din când în când, îm­pre­ună cu alesul ini­mii, în acţiuni pal­pitante, cum ar fi o cursă pe roata gi­gan­tică într-un parc de distracţii sau măcar vizionarea unui film poliţist. Astfel, lui îi va fi greu să distingă ce îi produce mai multă emoţie: filmul sau prezenţa femeii. În fine, pentru cei ca­re preferă procedeele simple: uneori, şi o ceartă zdravănă poate fi de folos.

Există un elixir al dragostei?

În povestea lui Tristan şi a Isoldei, totul s-a petrecut cu viteza fulgerului: au băut un elixir magic şi pe loc au fost cuprinşi de focul nepieritor al iu­bi­rii. În viaţa reală, lucrurile stau ceva mai complicat. Helen Fischer pune la îndoială faptul că se vor in­venta în viitorul apropiat medica­mente capa­bile să ne ajute să ne îndrăgostim. "Trebuie să se întru­neas­că o multi­tu­dine de factori: momentul potrivit, plus o serie întreagă de stimuli, la care ne-am deprins să reacţionăm încă din copilărie." Ea presupune, totuşi, că "într-o zi, vom a­vea la dispoziţie mij­­loacele necesare pentru a ne mo­di­fica nivelul dopa­minei sau noradre­nalinei din creier, sporind astfel mă­car posibilitatea de a ne îndrăgosti mai uşor." Până atunci, am face bine să mâncăm ciocolată, banane şi roşii, căci şi ele impulsionează producţia de dopa­mi­nă.

Cât timp putem fi îndrăgostiţi?

Diferitele studii pe această temă oscilează între 18 luni şi trei ani. Se afirmă că, dincolo de această limită, traseele nervoase s-au obişnuit deja cu surplusul de feniletilamină. Helen Fischer arată că etapa este de fapt stabilită de mecanismele de conser­vare şi evoluţie ale speciei, fiind destul de lungă, pentru a permite alegerea unui partener de procreare, precum şi depunerea de energie suficientă în activitatea de perpetuare. Reacţiile neu­rochimice pot prelungi perioada, atunci când iubirea întâmpină obsta­cole şi are de luptat ca să le învingă. Dar, să nu fim trişti fiindcă dragostea s-a mai răcit: epui­zarea sexuală ne-ar distruge, dacă patima ar continua la infinit.

Cum ne-am îndrăgostit, aşa funcţionează şi relaţia?

Psihologii americani de la Universitatea Pennsyl­vania şi-au exprimat con­clu­ziile printr-o formulă algebrică: Y = 5,44x + 6,62. Tradusă în limbajul co­mun, ea spune următoarele: atracţia dintre doi oa­meni depinde de totali­ta­tea preocupărilor comune şi a concep­ţiilor de viaţă similare. În cuplurile care au rezistat mai puţin de un an, există mai puţine afinităţi decât la cele ce au rămas unite între doi şi cinci ani. Peste cinci ani de existenţă în cuplu, e doar rutină şi com­­pro­mis de dragul relaţiei familia­le şi al copiilor.
Aşadar, contrariile fie se despart repede, fie se adaptează reciproc. E ade­vărat că înclinăm deseori să ne în­dră­gostim de oameni care ne atrag prin aceea că sunt altfel decât noi, în­să cu timpul, tocmai acele însuşiri ale lor ne irită şi ne fac să-i părăsim. Atunci nu ne rămâne decât să spu­nem: "Înainte, cu toate pânzele sus!".

DINA BRAN