Chimia îndrăgostirii
După propriile lor declarații, proaspeții îndrăgostiți se gândesc la persoana iubită 90% din timp sau chiar mai mult. Din ce ne spun oamenii de știință, cei 100 de miliarde de neuroni ai creierului sunt responsabili pentru bătăile accelerate ale inimii și golul din stomac. Cu cât pasiunea este mai mare, cu atât crește activitatea anumitor centri din creier ce dirijează excitația și senzația de voluptate. Acele zone cerebrale determină secreția unor neurotransmițători ca dopamina, noradrenalina și feniletilamina, care fac ca îndrăgostiților să li se umezească palmele și să li se pună un nod în gât. Tensiunea arterială și frecvența pulsului cresc, respirația devine mai rapidă, apar transpirația, exaltarea și euforia. Există și efecte secundare, întrucâtva riscante, ale acestei beții hormonale: hiperactivitate, scăderea poftei de mâncare, insomnie. Așa se explică dependența îndrăgostiților de partener. Când obiectul pasiunii lor nu se află lângă ei, intră într-un fel de sevraj similar cu al narcomanilor.
Îndrăgosteala e boală?
Oarecum da, însă asta nu poate fi un motiv pentru a renunța la iubire. "Dragostea este pură obsesie, acest dor, această nebunie reprezintă tocmai nucleul ei. N-o putem controla și foarte greu îi punem capăt", spun specialiștii. Natura legăturii dintre îndrăgostiți este atât de strânsă, încât își simt lipsa unul altuia îndată ce au ieșit pe ușă. Știința și-a băgat și aici nasul. Specialiștii americani le-au măsurat îndrăgostiților procentul de serotonină din sânge. Este vorba despre un hormon care asigură stabilitatea psihică. Atunci când nivelul său scade, ni se risipește și buna dispoziție. În sângele îndrăgostiților, atunci când unul din ei lipsește, serotonina atinge abia 60% din valoarea normală de 10 miligrame - o situație asemănătoare cu a psihoticilor, care suferă de diverse fixații. Consecința deficitului de serotonină: în absența persoanei iubite, se instalează lipsa de energie și pasivitatea, temerile și depresiile. Concluzia trasă? Starea de îndrăgostire echivalează cu o "microparanoia"...
Putem învăța să ne îndrăgostim?
Majoritatea îndrăgostiților declară că li s-a întâmplat, pur și simplu, să se îndrăgostească. Deși ei n-o bagă în seamă, știința perseverează în cercetările ei. Helen Fischer, o celebră antropoloagă americană, afirmă, de pildă, că amatorii de droguri se deschid mai ușor către acest sentiment, au o disponibilitate mai mare. Dar flacăra pasiunii poate fi aprinsă și altfel. "Pe toți cei însingurați, care își doresc o nouă iubire, eu îi îndemn: ieșiți în lume, dați de înțeles oamenilor că vă aflați în căutarea unui partener", spune Fischer. Totuși, nu e cazul să acceptăm pe oricine ne iese în cale. Dragostea la prima vedere există, într-adevăr (mai frecvent la bărbați), însă cel puțin jumătate dintre îndrăgostiți așteaptă o perioadă de timp mai îndelungată, înainte să se "predea".
De ce unii oameni se îndrăgostesc des, iar alții, extrem de rar?
Nu e trist când o prietenă drăguță, comunicativă și de multă vreme singură, ne încredințează cu toată seriozitatea: "De mine nu se poate îndrăgosti niciun bărbat."? Mai ales că afirmația e complet falsă. Ne putem îndrăgosti aproape de oricine, cu condiția să nu avem exigențe prea mari. Psihologii spun altfel: ei consideră posibil ca unii să se îndrăgostească foarte greu, ori chiar deloc, din pricina constituției lor biochimice. Oamenii respectivi au dificultăți atunci când trebuie să recunoască simptomele iubirii și să tragă concluzii corecte din ele. Pe de altă parte, noi putem să ne interzicem deliberat dragostea, de pildă când partenerul potențial e căsătorit sau locuiește la mare distanță. Nu e lucru ușor, recunoaște Helen Fischer, iar la sentiment renunțăm mai greu decât la contactul fizic: "Mereu întâlnim oameni cu care ne-ar plăcea să facem dragoste, și totuși, ne mulțumim să le strângem mâna".
Îi pot face pe alții să se îndrăgostească de mine?
Când cineva nu vrea să se îndrăgostească de noi, asta este. Însă există și metode care ne-ar putea ajuta să reușim. Psihologii cred că am avea șanse, dacă îi sugerăm bărbatului care ne interesează că suntem dorite, dar inaccesibile, și că el ar putea fi unica excepție. "Ascultați ce spune, în loc să monopolizați discuția și să vă expuneți propria persoană în prim-plan", ne propune Bas Kast, autorul cărții "Dragostea și explicația pasiunii". Evaluând răspunsurile primite de la studenții îndrăgostiți, el a aflat că micile gesturi de afecțiune pot declanșa pasiunea celuilalt. Căci, având sentimentul că suntem doriți, începe să se nască și în noi aceeași dorință. Alte studii au pus în evidență rolul adrenalinei în apariția unei povești de iubire. "Nu ni se întețesc bătăile inimii pentru că ne îndrăgostim. Ne îndrăgostim pentru că ne bate inima mai tare". În celebrul "experiment al podurilor", efectuat de cercetătorii americani, mai mulți subiecți de sex masculin au fost trimiși să traverseze fie un pod suspendat pe cabluri, fie unul solid, construit din lemn. La capătul fiecăruia dintre ele se afla o femeie frumoasă, care a înmânat bărbaților chestionarele ce urmau a fi completate, dându-le totodată și numărul de telefon, pentru eventuale întrebări suplimentare. S-au primit de patru ori mai multe telefoane din partea bărbaților de pe podul suspendat, iar cercetătorii au dedus că bătăile inimii, emoțiile produse de traversarea primejdioasă, cu genunchii tremurânzi și golul din stomac, au fost transferate asupra femeii. De aceea, scriitorul Bas Kast ne recomandă ca, fără a-l imita pe Indiana Jones, să ne avântăm din când în când, împreună cu alesul inimii, în acțiuni palpitante, cum ar fi o cursă pe roata gigantică într-un parc de distracții sau măcar vizionarea unui film polițist. Astfel, lui îi va fi greu să distingă ce îi produce mai multă emoție: filmul sau prezența femeii. În fine, pentru cei care preferă procedeele simple: uneori, și o ceartă zdravănă poate fi de folos.
Există un elixir al dragostei?
În povestea lui Tristan și a Isoldei, totul s-a petrecut cu viteza fulgerului: au băut un elixir magic și pe loc au fost cuprinși de focul nepieritor al iubirii. În viața reală, lucrurile stau ceva mai complicat. Helen Fischer pune la îndoială faptul că se vor inventa în viitorul apropiat medicamente capabile să ne ajute să ne îndrăgostim. "Trebuie să se întrunească o multitudine de factori: momentul potrivit, plus o serie întreagă de stimuli, la care ne-am deprins să reacționăm încă din copilărie." Ea presupune, totuși, că "într-o zi, vom avea la dispoziție mijloacele necesare pentru a ne modifica nivelul dopaminei sau noradrenalinei din creier, sporind astfel măcar posibilitatea de a ne îndrăgosti mai ușor." Până atunci, am face bine să mâncăm ciocolată, banane și roșii, căci și ele impulsionează producția de dopamină.
Cât timp putem fi îndrăgostiți?
Diferitele studii pe această temă oscilează între 18 luni și trei ani. Se afirmă că, dincolo de această limită, traseele nervoase s-au obișnuit deja cu surplusul de feniletilamină. Helen Fischer arată că etapa este de fapt stabilită de mecanismele de conservare și evoluție ale speciei, fiind destul de lungă, pentru a permite alegerea unui partener de procreare, precum și depunerea de energie suficientă în activitatea de perpetuare. Reacțiile neurochimice pot prelungi perioada, atunci când iubirea întâmpină obstacole și are de luptat ca să le învingă. Dar, să nu fim triști fiindcă dragostea s-a mai răcit: epuizarea sexuală ne-ar distruge, dacă patima ar continua la infinit.
Cum ne-am îndrăgostit, așa funcționează și relația?
Psihologii americani de la Universitatea Pennsylvania și-au exprimat concluziile printr-o formulă algebrică: Y = 5,44x + 6,62. Tradusă în limbajul comun, ea spune următoarele: atracția dintre doi oameni depinde de totalitatea preocupărilor comune și a concepțiilor de viață similare. În cuplurile care au rezistat mai puțin de un an, există mai puține afinități decât la cele ce au rămas unite între doi și cinci ani. Peste cinci ani de existență în cuplu, e doar rutină și compromis de dragul relației familiale și al copiilor.
Așadar, contrariile fie se despart repede, fie se adaptează reciproc. E adevărat că înclinăm deseori să ne îndrăgostim de oameni care ne atrag prin aceea că sunt altfel decât noi, însă cu timpul, tocmai acele însușiri ale lor ne irită și ne fac să-i părăsim. Atunci nu ne rămâne decât să spunem: "Înainte, cu toate pânzele sus!".
DINA BRAN