YURI KORDONSKY, regizor - "Sunt un fugar. De fiecare dată când ceva devine mult prea familiar, creşte în mine nevoia de a o lua din loc"

S-a născut la Odessa, pe malul mării, dar a studiat şi jucat teatru în Sankt Petersburg. Lucrează la Bucureşti, cu cei mai mari actori ai ţării, dar trăieşte şi predă în Statele Unite. Asta, pentru că Yuri Kordonsky, regizorul despre care se spune că-şi pune actorii să ardă pe scenă, ca şi cum ziua de mâine n-ar exista, e, aşa cum lui însuşi îi place să spună, un fugar. Un fugar din spiţa ma­rilor căutători, care nu se teme s-o ia din loc, de fie­care dată când simte că viaţa s-a împotmolit. Urăşte compromisul, graniţele şi clasificările şi nu-i place să vorbească despre sine. Dacă n-aş fi in­sistat cu de­licateţe, mi-ar fi refuzat interviul, pe ul­tima sută de metri. L-am convins însă şi, preţ de câ­teva ore şi câteva cafele tari, am călătorit îm­pre­u­nă pe trei continente. Un dia­log cu un artist pa­sio­nat şi contorsionat, care nu se minte pe sine şi nici pe ceilalţi, ale cărui pie­se sunt jucate şi apla­u­da­te pe scenele bucu­reş­tene de mai bine de un de­ceniu.

Un accident al destinului
"Mă simt bine aici. Românii sunt deschişi la minte"

- Dragă Yuri, am să pornesc interviul abrupt. Ce caută un rus ca tine în România?

- Caută să facă teatru, şi e aici printr-un accident al destinului. În 2001, am participat în Germania la un workshop ţinut de Cătălina Buzoianu. Îmi amin­tesc de discuţiile pe care le purtam cu ea, multe în contradictoriu, dar toate pline de miez. La final, la recepţia de adio, m-a întrebat dacă n-aş vrea să vin în­tr-o zi să regizez ceva în România. Câtă încredere poţi pune într-o vorbă rostită la un pahar de şam­panie? Şi totuşi, după vreo trei luni, Ştefan Iordă­nescu, fiul ei, la vremea aceea directorul artistic al Teatrului Bulandra, şi-a asumat riscul de a mă chema, deşi nu mă ştia şi nici nu văzuse vreodată ceva sem­nat de mine.

- Iar de atunci, eşti foarte prezent în România. Te simţi bine aici? Nu e o ţară prea mică pentru tine?

- Nu, deloc. Şi eu mă tem în artă de aerul pro­vincial. Dar asta se poate întâmpla oriunde, şi-n Pa­ris, şi la Londra. Românii sunt deschişi la minte, iar publicul e foarte educat, foarte receptiv şi intuitiv. E un public bun, capabil să înţeleagă un text teatral profund şi complicat. Mă simt bine aici. Şi vin destul de des, uneori şi de câte două-trei ori pe an. Acum sunt aici pentru repetiţii. Voi sta două luni şi mă voi întoarce în octombrie, pentru premiera unui nou spec­­tacol, "Marmura", după un text de Joseph Brodsky, unul din cei mai importanţi poeţi ruşi ai se­colului 20.

- Ai regăsit printre români pasionalitatea, arderea aceea care-i apropie de ruşi, în ciuda istoriei care i-a făcut duşmani?

- Nici ruşii, nici românii nu sunt toţi la fel. Dar ce ştiu e că artiştii buni au, indiferent de origine, ceva în comun. Arderea nu e a rusului sau a românului, e a marilor talente. Iar Rusia e o ţară atât de mare, cu ti­pologii atât de vaste! Eu, de pildă, m-am născut în Odessa, care nu e foarte diferită de lumea Bucu­reş­tiului, dar suficient de diferită de Moscova, încă şi mai diferită de Sankt Petersburg, unde am studiat.

Odessa, cu miros de alge

- Cum era Odessa copilăriei tale? Ce ima­gini ai salvat de la uitare?

- Nici nu ştiu ce-mi vine mai repede în minte: deschiderea oamenilor, care acolo sunt extraordinar de primitori şi de simpli, dar simpli într-un mod înăl­ţă­tor. Sau mirosul Odessei, mirosul de alge, de pe pla­ja care se întindea la 15 minute de casa noastră, mi­rosul sărat al mării în care plonjam, sau cel de peş­te proaspăt, pe care îl prinzi cu mâna. Atâtea senzaţii care stau să reînvie...

- Nu se naşte arta chiar acolo, în lumile proas­păt descoperite ale copilăriei?

- Sunt convins că există un fel de a simţi şi trăi realitatea, care de acolo vine. Cu asta lucrează orice ac­tor, cu fantomele lui bune sau rele, nu doar din co­pilărie, ci dintotdeauna. Însă cele din copilărie sunt şi cele care lasă cicatricele cele mai puternice peste timp, cele care te fac să devii cine eşti. Ieri a venit ci­neva la repetiţie cu mere şi caise verzi, proaspăt cu­lese din copac. Mi-a stârnit foarte multe amintiri, fi­ind­că ăsta era exact gustul copilăriei mele, gustul acru şi înecăcios al fructelor necoapte, care ne ţineau de mic dejun, de prânz şi de cină. Mergeam pe uliţe, de-o parte şi de alta erau vişini şi meri, şi noi, care eram mereu în mişcare, ne agăţam de fiecare creangă. Dar astea nici măcar nu sunt amintiri, cred că sunt, de fapt, nişte reflexe cu care poţi lucra, mai târziu, ca re­gizor.

- Te-ai mai întors pe plajele Odessei?

- Nu m-am mai întors de ani de zile, pentru că nu mai am pe nimeni acolo. Pentru mine, e un loc pustiu. Părinţii mei locuiesc în Chicago, au plecat înaintea mea. Eu am fost ultimul din familie care a emigrat, am rezistat cât de mult am putut omeneşte. Până în punctul în care familia era chiar furioasă pe mine.

Cu geamantanul peste Ocean
"Încă mă mai întreb cine sunt"

- De ce au emigrat părinţii tăi?

- Mă trag dintr-o familie de evrei, care a avut de suferit din pricina antisemi­tismului de stat din timpul regimului comunist. Au fost foarte şicanaţi de sistem. Fra­tele meu n-a avut voie să ur­meze facultatea pe care şi-a dorit-o, l-au faultat la toate exa­menele până când i-au spus în faţă că e evreu, că nu se poate, că n-are niciun sens să mai încerce. Emigrarea era pentru ei un vis, o cale de scă­pare. Când li s-a oferit posi­bilitatea, în 1995, au plecat fără să se mai uite înapoi.

- Tu de ce ai mai rămas?

- Am mai rămas încă cinci ani, pentru că lucram în Sankt Petersburg cu una din cele mai bune companii de teatru ruseşti. Îmi plăcea ceea ce făceam, pentru mine colegii mei de scenă erau familia mea artistică. Sigur că lucrurile nu erau simple, erau foarte multe frustrări la mijloc. Dar mai era şi limba, eram actor şi de­pindeam de limba rusă, singura pe care o stăpâneam în toate nuanţele. Eram conştient că, dacă plec, ar fi trebuit să renunţ definitiv la actorie. Aş mai fi putut lucra doar ca regizor sau profesor, ceea ce s-a şi în­tâmplat.

- Ţi-e dor de actorie?

- Da, mi-e foarte dor, dar odată cu emigrarea, am început să predau arta teatrală şi am descoperit că-mi place enorm. Am pierdut ceva, am câştigat ceva, viaţa merge înainte.

- Unde e casa ta acum, Yuri?

- În general, spun că mă duc acasă doar când mă duc în Statele Unite, fiindcă acolo e familia mea, care e parte importantă din viaţa culturală pe care o am. Soţia mea e tot rusoaică, e critic de teatru, e cel mai mare coşmar al meu! (râde) Vorbim mult despre teatru, preţuiesc părerea ei şi ţin întotdeauna cont de ea. Iar fiul meu are deja 19 ani, e un băiat foarte isteţ, mi-ar fi plăcut să fi citit mai mult la viaţa lui, dar şi-a salvat sensibilitatea şi asta e minunat. Discuţiile cu ei mă ajută foarte mult.

- Ai trecut şi tu prin drama emigrantului, care aparţine mai multor lumi şi niciuneia cu adevărat?

- Bineînţeles. Dar mă consider destul de norocos. În emigrarea mea, am avut prima repetiţie ca regizor chiar a doua zi după ce am aterizat în Statele Unite. N-am trecut niciodată prin teama aceea cumplită că nu voi avea ce lucra sau că nu voi avea din ce să-mi hrănesc familia. Tranziţia mea a fost netedă. Dar şo­cul emigrării rămâne, e mult mai subtil şi mai profund. Încă mă întreb cine sunt, dacă mai sunt acelaşi de când am plecat, şi cred că asta va continua toată viaţa. Emigrarea rupe nişte legături cu care erai obişnuit şi face ca foarte multe lucruri pe care înainte le considerai de la sine înţelese să nu-ţi mai fie fa­miliare. Te forţează să-ţi pui nişte întrebări la care nu te-ai fi gândit niciodată. De la un punct încolo, drama emigrării se amestecă şi cu cealaltă, a artis­tului, care e permanentă. Pentru mine, plecarea asta a fost un adevărat catalizator: a fost chinuitor, greu, dar a fost singurul mod în care am putut continua să produc întrebări. Am simţit, am ştiut că trebuie să mă mişc, să merg mai departe, să forţez lucrurile. Sunt un fugar, am fugit toată viaţa mea de lucrurile care încep să băltească. De fie­care dată când ceva de­vine mult prea familiar, creşte în mine nevoia de schim­bare, de a o lua din loc în altă parte sau în alt fel. Nu vreau să ştiu dinainte în ce pat voi muri.

- Cum se împacă fa­mi­lia ta cu fugarul din tine?

- Cred că destul de greu! (râde) Călătoresc foar­te mult, câteodată lip­sesc două-trei luni de aca­să, duc un soi de viaţă în gea­man­tan. Nu cred că sunt per­soana cea mai co­modă de avut în preajmă. Am ne­voie de timpul meu de unul singur, de crizele me­le. Dacă trece vremea şi simt că nu mai am nicio criză interioară, simt că mă sting, încep să mă întreb ce se întâmplă, ce naiba e cu mine, lucru care generează ine­vitabil o nouă criză. (râde) Şi mai sunt şi schim­bările de dispoziţie, care sunt dese. Dar familia în­seamnă acei oameni care înţeleg lucrurile astea, care mă suportă cu toate toanele mele, pentru că şi ei au propriile lor toane. Şi ei au nevoie de spaţiu şi simt când nu e cazul să-l încalce pe al celuilalt.

Virusul teatrului
"Marii actori sunt întotdeauna inteligenţi"

- Dacă ar fi să ne luăm după CV-ul tău, ar fi tre­buit să ajungi mai degrabă profesor. Eşti absolvent de matematică. Nu e cam întortocheat drumul de la matematică la actorie?

- Teatrul a fost un soi de virus pe care l-am captat în timpul facultăţii, când făceam parte dintr-un grup de studenţi amatori, şi care apoi s-a cronicizat într-o boală. Am descoperit, treptat, că matematica nu mi-e de ajuns. Dar mi-am încheiat totuşi studiile. Când mi-am luat diploma, ştiam însă că nu voi lucra nicio­dată nici ca programator de computer, nici ca pro­fesor. Am rămas însă cu o pasiune pentru logică. Ori­cât de a naibii de răsucită şi de îmbârligată ar fi, o piesă de teatru bună are întotdeauna logică!

- Dar teatrul pare să aibă mai multă nevoie de emoţie, decât de logică.

- Logica şi emoţia trebuie să lucreze împreună. Există o prejudecată pe care am întâlnit-o foarte des în teatru, cum că actorul nu trebuie să gândească prea mult rolul, că el trebuie doar să simtă şi atât. E o prostie! Marii actori sunt întotdeauna şi inteligenţi, nu doar talentaţi, emoţia lor e mereu filtrată de inte­ligenţă.

Bucuria lentorii
"Mintea omenească se accelerează la modul terifiant"

- Simţi că oamenii mai au nevoie de teatru? Mai e actuală arta scenică, sau riscă ea să ajungă un răsfăţ al celor puţini şi iniţiaţi?
- Nu ştiu câtă nevoie mai are lumea de teatru, ştiu însă cu certitudine că lumea se schimbă. Şi nu de educaţie sau cultură e vorba, ci de sensibilitate, care riscă să fie cu totul înăbuşită de viteza cu care primim informaţia. Viaţa se accelerează şi mintea omenească se accelerează, şi ea, la modul terifiant. Îl văd, de pildă, pe fiul meu, care e capabil să se uite la un film, să-şi facă temele şi să discute pe sms în acelaşi timp. Şi-l întreb de ce nu le face pe rând, ca să le acorde cu ade­vărat atenţie. Se uită la mine ca un extraterestru şi-mi răspunde: "Pentru că pot!"

- Eşti şi profesor la "Yale School of Dra­ma". Cum sunt orele cu studenţii tăi? Nu simţi diferenţa asta de ge­neraţie, de sensibilitate, de ritm de viaţă?

- La începutul cursu­lui, le-am dat studenţilor mei o listă de cărţi de citit. Ei au creat un blog unde au postat diverse opinii despre acele cărţi. Unul dintre ei, un tip foarte deştept altminteri, cita dintr-o carte a unui regizor englez, care-i avertiza pe viitorii regizori că, dacă vor să se apuce de "Pescă­ru­şul", trebuie să fie pre­gătiţi să se înhame la o treabă serioasă, fiindcă va fi un spectacol de trei ore. Iar studentul meu a comentat pe internet: "Wow, mi-am vărsat cafeaua, nu-mi pot imagina o producţie teatrală de trei ore!" Generaţia de azi şi-a pierdut răbdarea şi plăcerea de a o lua încet. De a se bucura de lentoare. Or, în artă, ăsta e secretul. Altfel, nu mai e artă, e un fel de fastfood, unde adaugi în pripă un pic de brânză, un pic de sos, două trei lumini de fundal şi-un oftat, şi piesa e gata. Fraza acelui student m-a speriat, mi-am dat seama că în viitor, discuţiile mele cu ei trebuie să fie despre asta, despre răbdare. Despre ce înseamnă să mergi încet, să găseşti acel ritm al pasului în care să-ţi poţi auzi în minte propria voce. Eu nu vreau să-i învăţ tehnică, tehnica o poate preda oricine. Eu vreau să-i învăţ cum să fii fericit doar cu o carte, timp de o săptămână, şi să nu mai ai nevoie de nimic altceva. Sigur că diferenţa între generaţii există, lucrurile care ne provoacă sunt altele şi aşa e normal, dar, odată ce ne pornim, vorbim aceeaşi limbă. Văd la studenţii de azi aceeaşi dorinţă stringentă de a salva lumea. Dacă ai asta, vine şi restul!

- Actorii români cu care ai lucrat spun că în piesele tale se joacă pe viaţă şi pe moarte. Nu ceri prea mult de la ei? Chiar e nevoie de această implicare totală, fără drept de apel?

- Da, nu se poate fără. Nu le cer actorilor să-şi abandoneze familiile, nici să trăiască trei ani în deşert. Dar disponibilitatea lor pe scenă trebuie să fie totală. Actorul nu are nevoie de plasă de salvare pe scenă. Trebuie să fie pregătit să-şi asume total riscul emoţional. Dar marii actori n-au nevoie să li se spună asta, ei ştiu să trăiască la limită, au arderea asta în ei şi sunt adesea umilit eu însumi de intensitatea şi implicarea cu care joacă. Stanislavski a spus cândva că, dacă scena ar fi atât de îngustă precum o funie, n-ar exista atâţia actori care să în­drăznească s-o calce!

Şansa de a fi liber
"În Rusia se intră la puşcărie pentru o piesă de teatru"

- Yuri, ai vreun secret? Cum reuşeşti să te păstrezi în armonie cu tine însuţi când ritmul lumii nu e şi ritmul tău interior?

- Dar nu sunt în armonie cu mine însumi. Lipsa asta de armonie e ceea ce mă ţine în picioare. Dacă aş fi găsit armonia, aş fi încetat să mai fac teatru. Asta e dinamica care creează totul. E conflictul interior, uneori lipsa de satisfacţie, alteori puţină ură de sine. Adică tot ceea ce ne face umani şi ne ţine în viaţă.

- Dar dialog pe măsură găseşti cu cei printre care te mişti?

- Conversaţiile cu familia, cu studenţii şi actorii mei sunt o parte importantă a vieţii mele, mă întine­resc, mă fac să mă simt proas­păt şi pasionat cu adevărat. Dar, dincolo de asta, sunt un om solitar. Nu ies în public, am puţini prieteni, i-aş putea număra pe degetele de la o mâ­nă, iar ei îmi rămân prie­teni pe viaţă, chiar dacă nu ne vedem ani de zile.

- Mai lucrezi în Rusia?

- După ce am plecat, am revenit cu proiecte doar de vreo trei ori. Lucrez mult mai mult în România.

- Nu te afectează, din punct de vedere artistic, po­li­tica pe care Rusia a dus-o în ultimii ani?

- Ba da, chiar foarte mult. Nu mă pot abţine să nu citesc în fiecare dimineaţă ştirile ruseşti. Ceea ce se întâmplă acum în Rusia e îngrozitor, ţara aceasta se întoarce cu mul­te decenii în urmă. Am pier­dut mulţi prieteni din cau­za asta. Unii au fost efectiv spălaţi pe creier de propa­gan­da rusă şi a trebuit să mă în­depărtez de ei. Dar mi s-a în­tâm­plat să pierd şi la modul concret. E cazul unui pri­eten foarte bun, unul dintre cei mai talentaţi actori ai Rusiei, un foarte dur critic al regimului Putin şi al răz­boiului, care a fost găsit mort, la el acasă, fără nicio explicaţie. Rusia trece printr-o perioadă în care iese la iveală ce e mai rău în oameni. Am avut câteva invitaţii de la teatre de stat din Rusia, dar nu simt nevoia să merg să lucrez acolo, pentru că ştiu că nu voi fi liber să fac ceea ce vreau să fac. Azi, în Rusia se intră la puşcărie pentru o piesă de teatru! Am regizat anul trecut "Azilul de noapte", de Gorki, în Lu­xem­burg, şi ştiu si­gur că, dacă aş fi fă­cut montajul ăsta în Rusia, aş fi avut probleme serioase.

- Pentru tine, ple­carea din Rusia a însemnat şansa de a fi liber?

- Atunci n-am gân­dit-o chiar aşa, dar s-a întâmplat să plec exact când Putin a fost ales preşedinte. Nu mi-am făcut nicio clipă iluzii în legătură cu el. Te uiţi în ochii lui şi înţelegi tot. E un om rău, una din în­car­nă­rile răului acestui secol. A fost un motiv în plus să plec, puteam prevedea viitorul şi ce se va întâmpla în următorii 15 ani. Mi-e dor de Rusia, de prietenii mei, de locurile de acolo. Dar cultura o port cu mine. Am cărţile mele, muzica mea, nu mai am nevoie să trăiesc fizic acolo.

Bucuria de a fi viu
"Nu vreau să confund viaţa cu teatrul"

- Ai schimbat profesii, limbi, continente. In­tu­iesc că, dincolo de toate astea, trebuie să fie ceva ferm, un miez tare şi dur, pe care îl porţi cu tine, ori­unde ai fi. În ce crezi tu, Yura?

- Cred cu tărie în frumuseţea acestei lumi. În bucuria de a fi viu. Or, problema mea e că simt că nu mă bucur de viaţă într-atât pe cât ar trebui. În parte, pentru că lucrez foarte mult. Ştiu, pare plictisitor ce spun, dar după atâta muncă nu-mi mai rămâne des­tulă energie şi destulă curiozitate să cunosc oameni noi. Să te bucuri de viaţă ar trebui să presupună şi a trăi viaţa ca şi cum ziua de mâine n-ar exista. Am ui­tat cum e să stai pe o plajă lungit, fără să te gândeşti la nimic. Pentru mine există întotdeauna un mâine. Şi asta mă sperie. Nu vreau să confund viaţa cu teatrul. Viaţa e mult mai vastă, mai interesantă şi mai surprinzătoare. Aş vrea să mă pot bucura de ea, fără să mă întreb în fiecare secundă cum pot transfigura asta în artă, dacă e relevant sau nu pentru ceea ce fac.

- Dar dacă ai trăi deplin, poate n-ai mai avea nevoie de artă. Nu e arta şi o formă de recuperare a ceva ce nu ai avut sau ai pierdut?

- Da, cred că arta ne dă ocazia să trăim ceva ce nu am trăit niciodată în realitate. Împlineşte nevoia noas­tră de intensitate. Faptul că eşti martor al unui act intens de creaţie te transfigurează, e un catharsis ex­traordinar. Teatrul e, mult mai mult decât altele, o artă egoistă şi egocentristă. Îmi asum ceea ce spun. Pentru noi, cei care îl facem, această experienţă trans­formatoare e de o mie de ori mai intensă. Pentru ceilalţi, din public, e ca un fum la mâna a doua, de la o ardere care n-a fost a lor.