YURI KORDONSKY, regizor - "Sunt un fugar. De fiecare dată când ceva devine mult prea familiar, crește în mine nevoia de a o lua din loc"

S-a născut la Odessa, pe malul mării, dar a studiat și jucat teatru în Sankt Petersburg. Lucrează la București, cu cei mai mari actori ai țării, dar trăiește și predă în Statele Unite. Asta, pentru că Yuri Kordonsky, regizorul despre care se spune că-și pune actorii să ardă pe scenă, ca și cum ziua de mâine n-ar exista, e, așa cum lui însuși îi place să spună, un fugar. Un fugar din spița ma­rilor căutători, care nu se teme s-o ia din loc, de fie­care dată când simte că viața s-a împotmolit. Urăște compromisul, granițele și clasificările și nu-i place să vorbească despre sine. Dacă n-aș fi in­sistat cu de­licatețe, mi-ar fi refuzat interviul, pe ul­tima sută de metri. L-am convins însă și, preț de câ­teva ore și câteva cafele tari, am călătorit îm­pre­u­nă pe trei continente. Un dia­log cu un artist pa­sio­nat și contorsionat, care nu se minte pe sine și nici pe ceilalți, ale cărui pie­se sunt jucate și apla­u­da­te pe scenele bucu­reș­tene de mai bine de un de­ceniu.

Un accident al destinului
"Mă simt bine aici. Românii sunt deschiși la minte"

- Dragă Yuri, am să pornesc interviul abrupt. Ce caută un rus ca tine în România?

- Caută să facă teatru, și e aici printr-un accident al destinului. În 2001, am participat în Germania la un workshop ținut de Cătălina Buzoianu. Îmi amin­tesc de discuțiile pe care le purtam cu ea, multe în contradictoriu, dar toate pline de miez. La final, la recepția de adio, m-a întrebat dacă n-aș vrea să vin în­tr-o zi să regizez ceva în România. Câtă încredere poți pune într-o vorbă rostită la un pahar de șam­panie? Și totuși, după vreo trei luni, Ștefan Iordă­nescu, fiul ei, la vremea aceea directorul artistic al Teatrului Bulandra, și-a asumat riscul de a mă chema, deși nu mă știa și nici nu văzuse vreodată ceva sem­nat de mine.

- Iar de atunci, ești foarte prezent în România. Te simți bine aici? Nu e o țară prea mică pentru tine?

- Nu, deloc. Și eu mă tem în artă de aerul pro­vincial. Dar asta se poate întâmpla oriunde, și-n Pa­ris, și la Londra. Românii sunt deschiși la minte, iar publicul e foarte educat, foarte receptiv și intuitiv. E un public bun, capabil să înțeleagă un text teatral profund și complicat. Mă simt bine aici. Și vin destul de des, uneori și de câte două-trei ori pe an. Acum sunt aici pentru repetiții. Voi sta două luni și mă voi întoarce în octombrie, pentru premiera unui nou spec­­tacol, "Marmura", după un text de Joseph Brodsky, unul din cei mai importanți poeți ruși ai se­colului 20.

- Ai regăsit printre români pasionalitatea, arderea aceea care-i apropie de ruși, în ciuda istoriei care i-a făcut dușmani?

- Nici rușii, nici românii nu sunt toți la fel. Dar ce știu e că artiștii buni au, indiferent de origine, ceva în comun. Arderea nu e a rusului sau a românului, e a marilor talente. Iar Rusia e o țară atât de mare, cu ti­pologii atât de vaste! Eu, de pildă, m-am născut în Odessa, care nu e foarte diferită de lumea Bucu­reș­tiului, dar suficient de diferită de Moscova, încă și mai diferită de Sankt Petersburg, unde am studiat.

Odessa, cu miros de alge

- Cum era Odessa copilăriei tale? Ce ima­gini ai salvat de la uitare?

- Nici nu știu ce-mi vine mai repede în minte: deschiderea oamenilor, care acolo sunt extraordinar de primitori și de simpli, dar simpli într-un mod înăl­ță­tor. Sau mirosul Odessei, mirosul de alge, de pe pla­ja care se întindea la 15 minute de casa noastră, mi­rosul sărat al mării în care plonjam, sau cel de peș­te proaspăt, pe care îl prinzi cu mâna. Atâtea senzații care stau să reînvie...

- Nu se naște arta chiar acolo, în lumile proas­păt descoperite ale copilăriei?

- Sunt convins că există un fel de a simți și trăi realitatea, care de acolo vine. Cu asta lucrează orice ac­tor, cu fantomele lui bune sau rele, nu doar din co­pilărie, ci dintotdeauna. Însă cele din copilărie sunt și cele care lasă cicatricele cele mai puternice peste timp, cele care te fac să devii cine ești. Ieri a venit ci­neva la repetiție cu mere și caise verzi, proaspăt cu­lese din copac. Mi-a stârnit foarte multe amintiri, fi­ind­că ăsta era exact gustul copilăriei mele, gustul acru și înecăcios al fructelor necoapte, care ne țineau de mic dejun, de prânz și de cină. Mergeam pe ulițe, de-o parte și de alta erau vișini și meri, și noi, care eram mereu în mișcare, ne agățam de fiecare creangă. Dar astea nici măcar nu sunt amintiri, cred că sunt, de fapt, niște reflexe cu care poți lucra, mai târziu, ca re­gizor.

- Te-ai mai întors pe plajele Odessei?

- Nu m-am mai întors de ani de zile, pentru că nu mai am pe nimeni acolo. Pentru mine, e un loc pustiu. Părinții mei locuiesc în Chicago, au plecat înaintea mea. Eu am fost ultimul din familie care a emigrat, am rezistat cât de mult am putut omenește. Până în punctul în care familia era chiar furioasă pe mine.

Cu geamantanul peste Ocean
"Încă mă mai întreb cine sunt"

- De ce au emigrat părinții tăi?

- Mă trag dintr-o familie de evrei, care a avut de suferit din pricina antisemi­tismului de stat din timpul regimului comunist. Au fost foarte șicanați de sistem. Fra­tele meu n-a avut voie să ur­meze facultatea pe care și-a dorit-o, l-au faultat la toate exa­menele până când i-au spus în față că e evreu, că nu se poate, că n-are niciun sens să mai încerce. Emigrarea era pentru ei un vis, o cale de scă­pare. Când li s-a oferit posi­bilitatea, în 1995, au plecat fără să se mai uite înapoi.

- Tu de ce ai mai rămas?

- Am mai rămas încă cinci ani, pentru că lucram în Sankt Petersburg cu una din cele mai bune companii de teatru rusești. Îmi plăcea ceea ce făceam, pentru mine colegii mei de scenă erau familia mea artistică. Sigur că lucrurile nu erau simple, erau foarte multe frustrări la mijloc. Dar mai era și limba, eram actor și de­pindeam de limba rusă, singura pe care o stăpâneam în toate nuanțele. Eram conștient că, dacă plec, ar fi trebuit să renunț definitiv la actorie. Aș mai fi putut lucra doar ca regizor sau profesor, ceea ce s-a și în­tâmplat.

- Ți-e dor de actorie?

- Da, mi-e foarte dor, dar odată cu emigrarea, am început să predau arta teatrală și am descoperit că-mi place enorm. Am pierdut ceva, am câștigat ceva, viața merge înainte.

- Unde e casa ta acum, Yuri?

- În general, spun că mă duc acasă doar când mă duc în Statele Unite, fiindcă acolo e familia mea, care e parte importantă din viața culturală pe care o am. Soția mea e tot rusoaică, e critic de teatru, e cel mai mare coșmar al meu! (râde) Vorbim mult despre teatru, prețuiesc părerea ei și țin întotdeauna cont de ea. Iar fiul meu are deja 19 ani, e un băiat foarte isteț, mi-ar fi plăcut să fi citit mai mult la viața lui, dar și-a salvat sensibilitatea și asta e minunat. Discuțiile cu ei mă ajută foarte mult.

- Ai trecut și tu prin drama emigrantului, care aparține mai multor lumi și niciuneia cu adevărat?

- Bineînțeles. Dar mă consider destul de norocos. În emigrarea mea, am avut prima repetiție ca regizor chiar a doua zi după ce am aterizat în Statele Unite. N-am trecut niciodată prin teama aceea cumplită că nu voi avea ce lucra sau că nu voi avea din ce să-mi hrănesc familia. Tranziția mea a fost netedă. Dar șo­cul emigrării rămâne, e mult mai subtil și mai profund. Încă mă întreb cine sunt, dacă mai sunt același de când am plecat, și cred că asta va continua toată viața. Emigrarea rupe niște legături cu care erai obișnuit și face ca foarte multe lucruri pe care înainte le considerai de la sine înțelese să nu-ți mai fie fa­miliare. Te forțează să-ți pui niște întrebări la care nu te-ai fi gândit niciodată. De la un punct încolo, drama emigrării se amestecă și cu cealaltă, a artis­tului, care e permanentă. Pentru mine, plecarea asta a fost un adevărat catalizator: a fost chinuitor, greu, dar a fost singurul mod în care am putut continua să produc întrebări. Am simțit, am știut că trebuie să mă mișc, să merg mai departe, să forțez lucrurile. Sunt un fugar, am fugit toată viața mea de lucrurile care încep să băltească. De fie­care dată când ceva de­vine mult prea familiar, crește în mine nevoia de schim­bare, de a o lua din loc în altă parte sau în alt fel. Nu vreau să știu dinainte în ce pat voi muri.

- Cum se împacă fa­mi­lia ta cu fugarul din tine?

- Cred că destul de greu! (râde) Călătoresc foar­te mult, câteodată lip­sesc două-trei luni de aca­să, duc un soi de viață în gea­man­tan. Nu cred că sunt per­soana cea mai co­modă de avut în preajmă. Am ne­voie de timpul meu de unul singur, de crizele me­le. Dacă trece vremea și simt că nu mai am nicio criză interioară, simt că mă sting, încep să mă întreb ce se întâmplă, ce naiba e cu mine, lucru care generează ine­vitabil o nouă criză. (râde) Și mai sunt și schim­bările de dispoziție, care sunt dese. Dar familia în­seamnă acei oameni care înțeleg lucrurile astea, care mă suportă cu toate toanele mele, pentru că și ei au propriile lor toane. Și ei au nevoie de spațiu și simt când nu e cazul să-l încalce pe al celuilalt.

Virusul teatrului
"Marii actori sunt întotdeauna inteligenți"

- Dacă ar fi să ne luăm după CV-ul tău, ar fi tre­buit să ajungi mai degrabă profesor. Ești absolvent de matematică. Nu e cam întortocheat drumul de la matematică la actorie?

- Teatrul a fost un soi de virus pe care l-am captat în timpul facultății, când făceam parte dintr-un grup de studenți amatori, și care apoi s-a cronicizat într-o boală. Am descoperit, treptat, că matematica nu mi-e de ajuns. Dar mi-am încheiat totuși studiile. Când mi-am luat diploma, știam însă că nu voi lucra nicio­dată nici ca programator de computer, nici ca pro­fesor. Am rămas însă cu o pasiune pentru logică. Ori­cât de a naibii de răsucită și de îmbârligată ar fi, o piesă de teatru bună are întotdeauna logică!

- Dar teatrul pare să aibă mai multă nevoie de emoție, decât de logică.

- Logica și emoția trebuie să lucreze împreună. Există o prejudecată pe care am întâlnit-o foarte des în teatru, cum că actorul nu trebuie să gândească prea mult rolul, că el trebuie doar să simtă și atât. E o prostie! Marii actori sunt întotdeauna și inteligenți, nu doar talentați, emoția lor e mereu filtrată de inte­ligență.

Bucuria lentorii
"Mintea omenească se accelerează la modul terifiant"

- Simți că oamenii mai au nevoie de teatru? Mai e actuală arta scenică, sau riscă ea să ajungă un răsfăț al celor puțini și inițiați?
- Nu știu câtă nevoie mai are lumea de teatru, știu însă cu certitudine că lumea se schimbă. Și nu de educație sau cultură e vorba, ci de sensibilitate, care riscă să fie cu totul înăbușită de viteza cu care primim informația. Viața se accelerează și mintea omenească se accelerează, și ea, la modul terifiant. Îl văd, de pildă, pe fiul meu, care e capabil să se uite la un film, să-și facă temele și să discute pe sms în același timp. Și-l întreb de ce nu le face pe rând, ca să le acorde cu ade­vărat atenție. Se uită la mine ca un extraterestru și-mi răspunde: "Pentru că pot!"

- Ești și profesor la "Yale School of Dra­ma". Cum sunt orele cu studenții tăi? Nu simți diferența asta de ge­nerație, de sensibilitate, de ritm de viață?

- La începutul cursu­lui, le-am dat studenților mei o listă de cărți de citit. Ei au creat un blog unde au postat diverse opinii despre acele cărți. Unul dintre ei, un tip foarte deștept altminteri, cita dintr-o carte a unui regizor englez, care-i avertiza pe viitorii regizori că, dacă vor să se apuce de "Pescă­ru­șul", trebuie să fie pre­gătiți să se înhame la o treabă serioasă, fiindcă va fi un spectacol de trei ore. Iar studentul meu a comentat pe internet: "Wow, mi-am vărsat cafeaua, nu-mi pot imagina o producție teatrală de trei ore!" Generația de azi și-a pierdut răbdarea și plăcerea de a o lua încet. De a se bucura de lentoare. Or, în artă, ăsta e secretul. Altfel, nu mai e artă, e un fel de fastfood, unde adaugi în pripă un pic de brânză, un pic de sos, două trei lumini de fundal și-un oftat, și piesa e gata. Fraza acelui student m-a speriat, mi-am dat seama că în viitor, discuțiile mele cu ei trebuie să fie despre asta, despre răbdare. Despre ce înseamnă să mergi încet, să găsești acel ritm al pasului în care să-ți poți auzi în minte propria voce. Eu nu vreau să-i învăț tehnică, tehnica o poate preda oricine. Eu vreau să-i învăț cum să fii fericit doar cu o carte, timp de o săptămână, și să nu mai ai nevoie de nimic altceva. Sigur că diferența între generații există, lucrurile care ne provoacă sunt altele și așa e normal, dar, odată ce ne pornim, vorbim aceeași limbă. Văd la studenții de azi aceeași dorință stringentă de a salva lumea. Dacă ai asta, vine și restul!

- Actorii români cu care ai lucrat spun că în piesele tale se joacă pe viață și pe moarte. Nu ceri prea mult de la ei? Chiar e nevoie de această implicare totală, fără drept de apel?

- Da, nu se poate fără. Nu le cer actorilor să-și abandoneze familiile, nici să trăiască trei ani în deșert. Dar disponibilitatea lor pe scenă trebuie să fie totală. Actorul nu are nevoie de plasă de salvare pe scenă. Trebuie să fie pregătit să-și asume total riscul emoțional. Dar marii actori n-au nevoie să li se spună asta, ei știu să trăiască la limită, au arderea asta în ei și sunt adesea umilit eu însumi de intensitatea și implicarea cu care joacă. Stanislavski a spus cândva că, dacă scena ar fi atât de îngustă precum o funie, n-ar exista atâția actori care să în­drăznească s-o calce!

Șansa de a fi liber
"În Rusia se intră la pușcărie pentru o piesă de teatru"

- Yuri, ai vreun secret? Cum reușești să te păstrezi în armonie cu tine însuți când ritmul lumii nu e și ritmul tău interior?

- Dar nu sunt în armonie cu mine însumi. Lipsa asta de armonie e ceea ce mă ține în picioare. Dacă aș fi găsit armonia, aș fi încetat să mai fac teatru. Asta e dinamica care creează totul. E conflictul interior, uneori lipsa de satisfacție, alteori puțină ură de sine. Adică tot ceea ce ne face umani și ne ține în viață.

- Dar dialog pe măsură găsești cu cei printre care te miști?

- Conversațiile cu familia, cu studenții și actorii mei sunt o parte importantă a vieții mele, mă întine­resc, mă fac să mă simt proas­păt și pasionat cu adevărat. Dar, dincolo de asta, sunt un om solitar. Nu ies în public, am puțini prieteni, i-aș putea număra pe degetele de la o mâ­nă, iar ei îmi rămân prie­teni pe viață, chiar dacă nu ne vedem ani de zile.

- Mai lucrezi în Rusia?

- După ce am plecat, am revenit cu proiecte doar de vreo trei ori. Lucrez mult mai mult în România.

- Nu te afectează, din punct de vedere artistic, po­li­tica pe care Rusia a dus-o în ultimii ani?

- Ba da, chiar foarte mult. Nu mă pot abține să nu citesc în fiecare dimineață știrile rusești. Ceea ce se întâmplă acum în Rusia e îngrozitor, țara aceasta se întoarce cu mul­te decenii în urmă. Am pier­dut mulți prieteni din cau­za asta. Unii au fost efectiv spălați pe creier de propa­gan­da rusă și a trebuit să mă în­depărtez de ei. Dar mi s-a în­tâm­plat să pierd și la modul concret. E cazul unui pri­eten foarte bun, unul dintre cei mai talentați actori ai Rusiei, un foarte dur critic al regimului Putin și al răz­boiului, care a fost găsit mort, la el acasă, fără nicio explicație. Rusia trece printr-o perioadă în care iese la iveală ce e mai rău în oameni. Am avut câteva invitații de la teatre de stat din Rusia, dar nu simt nevoia să merg să lucrez acolo, pentru că știu că nu voi fi liber să fac ceea ce vreau să fac. Azi, în Rusia se intră la pușcărie pentru o piesă de teatru! Am regizat anul trecut "Azilul de noapte", de Gorki, în Lu­xem­burg, și știu si­gur că, dacă aș fi fă­cut montajul ăsta în Rusia, aș fi avut probleme serioase.

- Pentru tine, ple­carea din Rusia a însemnat șansa de a fi liber?

- Atunci n-am gân­dit-o chiar așa, dar s-a întâmplat să plec exact când Putin a fost ales președinte. Nu mi-am făcut nicio clipă iluzii în legătură cu el. Te uiți în ochii lui și înțelegi tot. E un om rău, una din în­car­nă­rile răului acestui secol. A fost un motiv în plus să plec, puteam prevedea viitorul și ce se va întâmpla în următorii 15 ani. Mi-e dor de Rusia, de prietenii mei, de locurile de acolo. Dar cultura o port cu mine. Am cărțile mele, muzica mea, nu mai am nevoie să trăiesc fizic acolo.

Bucuria de a fi viu
"Nu vreau să confund viața cu teatrul"

- Ai schimbat profesii, limbi, continente. In­tu­iesc că, dincolo de toate astea, trebuie să fie ceva ferm, un miez tare și dur, pe care îl porți cu tine, ori­unde ai fi. În ce crezi tu, Yura?

- Cred cu tărie în frumusețea acestei lumi. În bucuria de a fi viu. Or, problema mea e că simt că nu mă bucur de viață într-atât pe cât ar trebui. În parte, pentru că lucrez foarte mult. Știu, pare plictisitor ce spun, dar după atâta muncă nu-mi mai rămâne des­tulă energie și destulă curiozitate să cunosc oameni noi. Să te bucuri de viață ar trebui să presupună și a trăi viața ca și cum ziua de mâine n-ar exista. Am ui­tat cum e să stai pe o plajă lungit, fără să te gândești la nimic. Pentru mine există întotdeauna un mâine. Și asta mă sperie. Nu vreau să confund viața cu teatrul. Viața e mult mai vastă, mai interesantă și mai surprinzătoare. Aș vrea să mă pot bucura de ea, fără să mă întreb în fiecare secundă cum pot transfigura asta în artă, dacă e relevant sau nu pentru ceea ce fac.

- Dar dacă ai trăi deplin, poate n-ai mai avea nevoie de artă. Nu e arta și o formă de recuperare a ceva ce nu ai avut sau ai pierdut?

- Da, cred că arta ne dă ocazia să trăim ceva ce nu am trăit niciodată în realitate. Împlinește nevoia noas­tră de intensitate. Faptul că ești martor al unui act intens de creație te transfigurează, e un catharsis ex­traordinar. Teatrul e, mult mai mult decât altele, o artă egoistă și egocentristă. Îmi asum ceea ce spun. Pentru noi, cei care îl facem, această experiență trans­formatoare e de o mie de ori mai intensă. Pentru ceilalți, din public, e ca un fum la mâna a doua, de la o ardere care n-a fost a lor.