Observasem nuanţa sarcastică a mamei când îi pronunţa numele, sau poate însăşi sonoritatea lui era pleznitoare. Şi eu mă trezeam exclamând, când nu-mi ieşea rezultatul unui exerciţiu la algebră sau când mă înţepam cu acul de cusut, "ei Frascovici!". Ştiam din auzite despre această doamnă o mulţime de lucruri: că pune tarhon în supa de cartofi şi îşi clăteşte părul cu o fiertură de nuci. Că are un leac universal - picăturile Davila - şi romanţa ei preferată e "Din cioburi de iubire". Că-şi coase singură, de mână, rochiile şi-şi prepară parfumuri din petale de flori.
Pe vremea aia o duceam ca vai de lume. Trăiam toţi din salariul mic al tatei şi înainte de chenzină abia ne mai rămânea ceva mărunţiş pentru pâine. De plecat în vacanţă nici nu putea fi vorba. Fratele meu avea un grup de prieteni cu care mergea la ştrand, la "ceaiuri", la meciuri, dar pe mine nu voia să mă ia. Cei câţiva ani dintre noi contau la vârsta aia, pretindea că distracţiile lor "nu erau pentru copii". Copiii din vecini plecau vara care la rude la ţară, care în tabere, şi îmi petreceam zilele lungi de caniculă citind romane poliţiste jerpelite, furnizate conspirativ de fratele meu, care avea oarece remuşcări ştiind cât mă plictisesc. Ofertele mamei de a o însoţi la piaţă sau în vizite la rude bătrâne nu mă atrăgeau, iar la jocurile de cărţi o băteam întotdeauna, fiindcă nu era în stare de nici o "strategie". Juca în silă, doar ca să-mi umple timpul. Aveam 13 ani şi nu ştiam ce vreau. Cred că voiam "să mă fac mare" mai repede, să scap de plictiseală, să pot merge la ştrand, la ceaiuri, la meciuri.
Într-o seară de iulie, la cină, când mestecam în silă pâinea cu marmeladă şi beam ceai de tei, tata m-a anunţat că în curând o să plec la mare. De surpriză m-am înecat cu ceaiul. Doamna Frascovici obţinuse prin relaţiile ei la sindicat două bilete la "Vasile Roaită" şi mă lua cu dânsa în concediu. Pe gratis.
După un moment de ezitare suspicioasă, mama a apreciat că e gentil din partea doamnei Frascovici şi că s-ar cuveni să-i facem un cadou, poate tacâmurile de peşte pe care nu i le primise la Consignaţia, dar tata a replicat că nu e cazul, oricum îi rezolvă el lucrările mai dificile, fapt fără de care de mult ar fi fost dată afară, cu toate pilele ei. Ce folos că are o inimă de aur, dacă n-are cap de contabil! Părerea lui e că, luând fata la mare, a vrut să se achite de o obligaţie morală faţă de el, care o ţine de atâţia ani în spate. Fratele meu a pufnit în râs, imaginându-şi scena la propriu. Mama era în continuare încruntată: bine-bine, pe gratis, dar fata asta n-are nici costum de baie, nici rochie de plajă, nici măcar sandale ca lumea. Oricât s-ar fi schimbat vremurile, fără astea nu se poate, ne facem de râs, doar n-o să umble ca pe aici, prin casă, în maieu şi chiloţi tetra. E drept că garderoba mea nu conţinea decât nişte bluze rămase cam mici, fusta plisată de pionier şi două rochii de stambă decoltate. Până atunci nu observasem că erau uzate şi prea scurte, toţi copiii din jur erau la fel de prost îmbrăcaţi, iar o haină nouă, pe care n-ai voie s-o murdăreşti sau rupi, ar fi fost stânjenitoare la joacă. La mare însă, unde nu fusesem niciodată, era pentru mine un necunoscut superior în care - sugerase mama - n-aveam voie să distonez şi nici măcar fusta plisată nu se ridica la cerinţele situaţiei. Trebuia musai să mă asortez presupusei eleganţe a doamnei Frascovici, care mă adopta temporar. Dar cum? Eram înainte de chenzină, telefonul neplătit nu mai avea ton, ajunsesem la ceai cu marmeladă şi ne spălam pe corp cu săpun de rufe.
- În primul rând, doamnă, ţin să vă mulţumesc din partea părinţilor mei şi a mea personal pentru deosebita amabilitate. Apoi, dacă doriţi, vă pot da ziarul ăsta să vă faceţi vânt sau puţină apă. Mama a avut grijă să nu ne lipsească, căci e o zi... călduroasă, doamnă Frascovici. Vă rog!
A luat sticla şi a tras câteva înghiţituri, lăsând urme de ruj, apoi i-am auzit prima oară vocea - joasă şi o idee răguşită, ca a Saritei:
- Uite ce-i, drăguţă, pe mine să nu mă iei cu politeţuri din astea înţepate, că nu mi-eşti chiar străină, ştiu destule despre tine de la tac-tu, care mi-e amic. Îşi făcea sânge rău că freci menta în vacanţă şi n-are cum să te scoată din împuţitul ăsta de Bucureşti. Şi dacă tot s-a ivit ocazia, de ce să nu fac şi eu o faptă bună, că binele, să ştii de la mine, mai devreme sau mai târziu, se întoarce...
- Doamnă, vedeţi că vi s-a ridicat fusta şi vi s-a întins rujul pe obraz - nu m-am putut abţine.
- Ia nu mă mai dădăci, măi, zgâmboi, a râs ea, că nici eu n-am de gând să te dădăcesc. Suntem fete destul de mari ca să ne purtăm singure de grijă, fiecare cu treaba ei...
Fusta şi-a tras-o totuşi peste genunchi, dar nu mi-a mai dat nici o atenţie. A intrat în vorbă cu vecinii din compartiment, trăncănind verzi şi uscate, despre tarhonul din supă şi fiertura pentru păr, despre Frascovici de care divorţase că era gelos şi despre cum poţi să faci un geam mat cu bere. Mă uitam curioasă la ea, căci nu mai văzusem un asemenea specimen. Mă frapase cum spusese tac-tu, freci menta, împuţit, la noi în casă nu se vorbea aşa. Nu puteam să-mi reprim o undă de antipatie şi chiar dispreţ pentru cuvintele ei grosolane şi pentru familiaritatea cu persoanele necunoscute din compartiment (îi avertiza că la mare e primejdie de diaree şi că picăturile Davila iau cu mâna crampele), pentru mirosul greu, de garoafă, al coamei negre cu fir gros. Mă gândeam cu îngrijorare cum voi suporta convieţuirea cu ea timp de două săptămâni şi parcă deja mi se făcuse dor de mama.
Cred că am aţipit în legănarea şi ritmul monoton, când, deodată, m-am simţit smulsă de pe banchetă, vocea "spaniolească" spunea Agigea şi îmi arăta fereastra pe care se zărea marea. Uluirea m-a făcut să scot un chiot prelung. Doamna Frascovici m-a strâns la pieptul ei şi m-a pupat în aburi de garoafă, impresionată de încântarea mea sau poate că vederea mării îi dădea şi ei o exaltare ce se cerea împărtăşită. Atunci mi-a venit s-o poreclesc Agigea, un nume ce intuiam că ar cuprinde-o, cu frumuseţea ei coaptă, cu cochetăria ţipătoare, cu directeţea neruşinată. Agigea conţinea maliţios, pentru copilul ce încă eram, şi ceva provenit din straturi lingvistice primare - papa, caca... - atrăgător şi respingător în acelaşi timp, după cum erau şi sentimentele mele faţă de "amica" atât de diferită de nobleţea delicată a mamei.
*
Am luat-o peste câmp, printre flori violet de ciulin, printre tufe de imortele, maci şi cicoare. Culorile lor vii, mirosul indescriptibil adus de briză, nuanţa intensă a cerului, soarele fierbinte pe umeri îmi dădeau o frenezie care m-a făcut să alerg spre plajă şi, odată ajunsă în faţa mării, să-mi ies din corp, să mă întind volatilă până la orizont, să revin pe valuri şi să mă risipesc în milioane de grăunţe cu irizări, în aerul vibrant. Extazul m-a făcut să uit de Agigea, şi doar după un timp am zărit-o ţopăind în valuri, chicotind ca o apucată şi chemându-mă la ea.
*
Cu Agigea totul părea simplu. În zilele următoare m-a învăţat să înot. În jurul cearceafului nostru s-a adunat un grup vesel de sindicalişti cu care mâncam piersici, jucam cărţi şi băteam mingea. Doar serile mă despărţeam de prietena mea, căci, după ce se gătea îndelung, se ducea la Club, la dans, unde pielea ei netedă şi bronzată, felul cum se unduia şi trepida în ritmul muzicii, râsul în cascade o făceau foarte curtată. O însoţisem o dată, dar de plictiseală şi fiindcă înotasem toată ziua, adormisem cu capul pe masă. Mult mai bine mă distram cu fetele şi băieţii care se adunau seara pe plajă, cântau la ghitară, spuneau bancuri sau povesteau istorii de groază. La început nimeni nu-mi dăduse atenţie, dar când am început şi eu să povestesc, toţi ochii s-au îndreptat spre rochia tricoloră. Adaptam la persoana I, pretinzând că fusesem martoră, subiectele romanelor poliţiste citite la începutul verii şi se vede că povesteam bine de vreme ce din marginea cercului, ajunsesem în centrul lui, iar un băiat cu ghitară mi-a dedicat într-o seară cu lună La Adelita a lui Nat King Cole. Răgea fals, dar cu mult suflet. De la Agigea am învăţat atunci ce înseamnă să te simţi bine în pielea ta, să primeşti firesc şi cu încredere ce-ţi aduce ziua, să te distrezi şi să-ţi aduni provizii luminoase pentru mai târziu.
*
În compartiment, doamna Frascovici îşi făcea vânt cu poalele juponului, descoperindu-şi coapsele bronzate şi le explica tovarăşilor de călătorie ce gust bun dă tarhonul supei de cartofi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
