Observasem nuanța sarcastică a mamei când îi pronunța numele, sau poate însăși sonoritatea lui era pleznitoare. Și eu mă trezeam exclamând, când nu-mi ieșea rezultatul unui exercițiu la algebră sau când mă înțepam cu acul de cusut, "ei Frascovici!". Știam din auzite despre această doamnă o mulțime de lucruri: că pune tarhon în supa de cartofi și își clătește părul cu o fiertură de nuci. Că are un leac universal - picăturile Davila - și romanța ei preferată e "Din cioburi de iubire". Că-și coase singură, de mână, rochiile și-și prepară parfumuri din petale de flori.
Pe vremea aia o duceam ca vai de lume. Trăiam toți din salariul mic al tatei și înainte de chenzină abia ne mai rămânea ceva mărunțiș pentru pâine. De plecat în vacanță nici nu putea fi vorba. Fratele meu avea un grup de prieteni cu care mergea la ștrand, la "ceaiuri", la meciuri, dar pe mine nu voia să mă ia. Cei câțiva ani dintre noi contau la vârsta aia, pretindea că distracțiile lor "nu erau pentru copii". Copiii din vecini plecau vara care la rude la țară, care în tabere, și îmi petreceam zilele lungi de caniculă citind romane polițiste jerpelite, furnizate conspirativ de fratele meu, care avea oarece remușcări știind cât mă plictisesc. Ofertele mamei de a o însoți la piață sau în vizite la rude bătrâne nu mă atrăgeau, iar la jocurile de cărți o băteam întotdeauna, fiindcă nu era în stare de nici o "strategie". Juca în silă, doar ca să-mi umple timpul. Aveam 13 ani și nu știam ce vreau. Cred că voiam "să mă fac mare" mai repede, să scap de plictiseală, să pot merge la ștrand, la ceaiuri, la meciuri.
Într-o seară de iulie, la cină, când mestecam în silă pâinea cu marmeladă și beam ceai de tei, tata m-a anunțat că în curând o să plec la mare. De surpriză m-am înecat cu ceaiul. Doamna Frascovici obținuse prin relațiile ei la sindicat două bilete la "Vasile Roaită" și mă lua cu dânsa în concediu. Pe gratis.
După un moment de ezitare suspicioasă, mama a apreciat că e gentil din partea doamnei Frascovici și că s-ar cuveni să-i facem un cadou, poate tacâmurile de pește pe care nu i le primise la Consignația, dar tata a replicat că nu e cazul, oricum îi rezolvă el lucrările mai dificile, fapt fără de care de mult ar fi fost dată afară, cu toate pilele ei. Ce folos că are o inimă de aur, dacă n-are cap de contabil! Părerea lui e că, luând fata la mare, a vrut să se achite de o obligație morală față de el, care o ține de atâția ani în spate. Fratele meu a pufnit în râs, imaginându-și scena la propriu. Mama era în continuare încruntată: bine-bine, pe gratis, dar fata asta n-are nici costum de baie, nici rochie de plajă, nici măcar sandale ca lumea. Oricât s-ar fi schimbat vremurile, fără astea nu se poate, ne facem de râs, doar n-o să umble ca pe aici, prin casă, în maieu și chiloți tetra. E drept că garderoba mea nu conținea decât niște bluze rămase cam mici, fusta plisată de pionier și două rochii de stambă decoltate. Până atunci nu observasem că erau uzate și prea scurte, toți copiii din jur erau la fel de prost îmbrăcați, iar o haină nouă, pe care n-ai voie s-o murdărești sau rupi, ar fi fost stânjenitoare la joacă. La mare însă, unde nu fusesem niciodată, era pentru mine un necunoscut superior în care - sugerase mama - n-aveam voie să distonez și nici măcar fusta plisată nu se ridica la cerințele situației. Trebuia musai să mă asortez presupusei eleganțe a doamnei Frascovici, care mă adopta temporar. Dar cum? Eram înainte de chenzină, telefonul neplătit nu mai avea ton, ajunsesem la ceai cu marmeladă și ne spălam pe corp cu săpun de rufe.
Eu am dormit buștean, în timp ce mama s-a frământat toată noaptea. Salvarea a găsit-o la vecina noastră, fostă rentieră, acum croitoreasă clandestină, care dădea drumul tare la radio, să nu se audă zgomotul mașinii de cusut. Chemată în ajutor, aceasta s-a apucat să-mi croiască, din resturi de materiale rămase de la cliente, un costum de baie din două bucate, "cum se poartă", și o rochie de plajă tricoloră, cu bretele. "Lucrările" au fost gata până la prânz, iar inimoasa vecină a refuzat și ea tacâmurile de pește, explicându-ne că nu se primesc la Consignația (a avut un serviciu la fel și l-a dat lăptăresei, în schimbul câtorva ouă). Mi-am probat noile toalete în fața oglinzii de la șifonier: cel mai tare m-a încântat sutienul, care nu prea avea ce să acopere și spânzura dezumflat de un șnur petrecut după gât. Iar rochia de plajă, făcută din fâșii roșii, albe și albastre, îmi venea grozav. "Vai, dar sunt culorile Franței" - s-a arătat mama îngrijorată - "poate ar fi mai bine să-i coasem și niște buline pe albastru..." - și așa m-am ales cu cea mai dragă rochie a mea (am purtat-o ani în șir, până s-a făcut ferfeniță). A doua zi în zori, cu o servietă în care-mi pusesem puținele lucruri, am plecat cu tata la gară, emoționată și nerăbdătoare s-o cunosc în sfârșit pe faimoasa doamnă Frascovici. Mă suisem în vagon, cu ziarele și sticla cu apă la îndemână, iar tata rămăsese pe peron să o aștepte. Întârzia. Tata se plimba nervos încolo și-ncoace, iar eu, la geamul compartimentului, îmi lungeam gâtul, din ce în ce mai panicată. Aproape în ultimul moment, am văzut alergând pe tocuri înalte, în urma unui hamal cocoșat de o imensă valiză, o învolburare de volane, eșarfe, șuvițe, pe care tata a aburcat-o după valiză și trenul s-a pus în mișcare. Prăbușită pe bancheta din fața mea, învolburarea gâfâitoare s-a calmat încet și a luat chipul Saritei Montiél, cum îl știam de la cinema. Sau ceva pe aproape. S-a tamponat îndelung cu batista pe frunte, pe ceafă, pe decolteul adânc, apoi a început să-și facă vânt cu poalele juponului îndantelat, dezgolindu-și picioarele până sus. Toți cei din compartiment căscaseră ochii la pulpele ei desfăcute și m-am înroșit de rușine. M-a bătut gândul că lumea de acolo ar fi putut crede că suntem rude, poate chiar că sunt fata ei, și am ținut să risipesc orice dubiu, adresându-mă Saritei Montiél, care continua să se răcorească în felul ei necuviincios:
- În primul rând, doamnă, țin să vă mulțumesc din partea părinților mei și a mea personal pentru deosebita amabilitate. Apoi, dacă doriți, vă pot da ziarul ăsta să vă faceți vânt sau puțină apă. Mama a avut grijă să nu ne lipsească, căci e o zi... călduroasă, doamnă Frascovici. Vă rog!
A luat sticla și a tras câteva înghițituri, lăsând urme de ruj, apoi i-am auzit prima oară vocea - joasă și o idee răgușită, ca a Saritei:
- Uite ce-i, drăguță, pe mine să nu mă iei cu politețuri din astea înțepate, că nu mi-ești chiar străină, știu destule despre tine de la tac-tu, care mi-e amic. Își făcea sânge rău că freci menta în vacanță și n-are cum să te scoată din împuțitul ăsta de București. Și dacă tot s-a ivit ocazia, de ce să nu fac și eu o faptă bună, că binele, să știi de la mine, mai devreme sau mai târziu, se întoarce...
- Doamnă, vedeți că vi s-a ridicat fusta și vi s-a întins rujul pe obraz - nu m-am putut abține.
- Ia nu mă mai dădăci, măi, zgâmboi, a râs ea, că nici eu n-am de gând să te dădăcesc. Suntem fete destul de mari ca să ne purtăm singure de grijă, fiecare cu treaba ei...
Fusta și-a tras-o totuși peste genunchi, dar nu mi-a mai dat nici o atenție. A intrat în vorbă cu vecinii din compartiment, trăncănind verzi și uscate, despre tarhonul din supă și fiertura pentru păr, despre Frascovici de care divorțase că era gelos și despre cum poți să faci un geam mat cu bere. Mă uitam curioasă la ea, căci nu mai văzusem un asemenea specimen. Mă frapase cum spusese tac-tu, freci menta, împuțit, la noi în casă nu se vorbea așa. Nu puteam să-mi reprim o undă de antipatie și chiar dispreț pentru cuvintele ei grosolane și pentru familiaritatea cu persoanele necunoscute din compartiment (îi avertiza că la mare e primejdie de diaree și că picăturile Davila iau cu mâna crampele), pentru mirosul greu, de garoafă, al coamei negre cu fir gros. Mă gândeam cu îngrijorare cum voi suporta conviețuirea cu ea timp de două săptămâni și parcă deja mi se făcuse dor de mama.
Cred că am ațipit în legănarea și ritmul monoton, când, deodată, m-am simțit smulsă de pe banchetă, vocea "spaniolească" spunea Agigea și îmi arăta fereastra pe care se zărea marea. Uluirea m-a făcut să scot un chiot prelung. Doamna Frascovici m-a strâns la pieptul ei și m-a pupat în aburi de garoafă, impresionată de încântarea mea sau poate că vederea mării îi dădea și ei o exaltare ce se cerea împărtășită. Atunci mi-a venit s-o poreclesc Agigea, un nume ce intuiam că ar cuprinde-o, cu frumusețea ei coaptă, cu cochetăria țipătoare, cu directețea nerușinată. Agigea conținea malițios, pentru copilul ce încă eram, și ceva provenit din straturi lingvistice primare - papa, caca... - atrăgător și respingător în același timp, după cum erau și sentimentele mele față de "amica" atât de diferită de noblețea delicată a mamei.
*
Trăgând amândouă de valiză am ajuns la o baracă împărțită în celule, fiecare cu două paturi de fier și un dulap. Closetele și dușurile comune se aflau în altă baracă, mai mică, urât mirositoare. Totul în plin câmp, în afara stațiunii, printre ciulini și mușuroaie de cârtițe. Doar prosoapele și costumele de baie întinse la geamuri dădeau puțină viață peisajului dezolant. Ni s-a repartizat o cămăruță cu miros de mucegai și DDT. Când am deschis geamul au năvălit înăuntru roiuri de muște. Dar nimic din toate astea nu părea s-o indispună pe Agigea. Își despacheta fredonând hainele mirobolante, își înșira pe pervaz flacoane și cutiuțe și, după ce a golit valiza și a înghesuit-o sub pat, și-a scos într-o clipă totul de pe ea, fără nici o jenă. Pe mama nu o văzusem nici măcar în furou și mi-am plecat privirea cât și-a tras pe ea costumul de baie supraelastic, mulat ca o a doua piele, verde, pe sânii mari, pe talia subțire, pe șoldurile arcuite. Mă grăbea să mă schimb și eu, căutam din ochi un loc ferit unde să o fac, fiindcă fusesem crescută cu ideea că e rușinos să-ți expui anumite părți ale trupului și că nerespectarea pudorii te transformă din om în animal. Aveam îndoieli că Agigea ar fi un animal, semăna a om și râdea: "Hai, măi, că mă întorc cu spatele, mișcă-te odată, că de-abia aștept să facem o baie".
Am luat-o peste câmp, printre flori violet de ciulin, printre tufe de imortele, maci și cicoare. Culorile lor vii, mirosul indescriptibil adus de briză, nuanța intensă a cerului, soarele fierbinte pe umeri îmi dădeau o frenezie care m-a făcut să alerg spre plajă și, odată ajunsă în fața mării, să-mi ies din corp, să mă întind volatilă până la orizont, să revin pe valuri și să mă risipesc în milioane de grăunțe cu irizări, în aerul vibrant. Extazul m-a făcut să uit de Agigea, și doar după un timp am zărit-o țopăind în valuri, chicotind ca o apucată și chemându-mă la ea.
*
Cu Agigea totul părea simplu. În zilele următoare m-a învățat să înot. În jurul cearceafului nostru s-a adunat un grup vesel de sindicaliști cu care mâncam piersici, jucam cărți și băteam mingea. Doar serile mă despărțeam de prietena mea, căci, după ce se gătea îndelung, se ducea la Club, la dans, unde pielea ei netedă și bronzată, felul cum se unduia și trepida în ritmul muzicii, râsul în cascade o făceau foarte curtată. O însoțisem o dată, dar de plictiseală și fiindcă înotasem toată ziua, adormisem cu capul pe masă. Mult mai bine mă distram cu fetele și băieții care se adunau seara pe plajă, cântau la ghitară, spuneau bancuri sau povesteau istorii de groază. La început nimeni nu-mi dăduse atenție, dar când am început și eu să povestesc, toți ochii s-au îndreptat spre rochia tricoloră. Adaptam la persoana I, pretinzând că fusesem martoră, subiectele romanelor polițiste citite la începutul verii și se vede că povesteam bine de vreme ce din marginea cercului, ajunsesem în centrul lui, iar un băiat cu ghitară mi-a dedicat într-o seară cu lună La Adelita a lui Nat King Cole. Răgea fals, dar cu mult suflet. De la Agigea am învățat atunci ce înseamnă să te simți bine în pielea ta, să primești firesc și cu încredere ce-ți aduce ziua, să te distrezi și să-ți aduni provizii luminoase pentru mai târziu.
*
Acum e pentru mine destul de târziu, dar prima vacanță la mare tot mai luminează ca soarele pe ape. Îmi aduc aminte de drumul de întoarcere din acea vacanță, când din goana trenului, în apropiere de Agigea, am văzut marea rămânând în urmă, dispărând. Un fel de dezlipire sfâșietoare, ca și cum chiar cea pe care o numeam în secret Agigea s-ar fi îndepărtat, dispărând în acel tărâm al vacanței.
În compartiment, doamna Frascovici își făcea vânt cu poalele juponului, descoperindu-și coapsele bronzate și le explica tovarășilor de călătorie ce gust bun dă tarhonul supei de cartofi.