N-am privit-o însă niciodată ca pe o femeie care trăieşte în timpul real, omenesc, pentru că ea era doar Bunica şi atât, minunea copilăriei mele, care a transformat un sat sărac din Oltenia, cu case mărunte, din chirpici, şi o singură uliţă şerpuită, plină de gropi, în locul în care am învăţat să fiu fericită.
Nu semăna deloc cu bunica din partea mamei, o doamnă elegantă, mereu tânără, plăcută la vorbă, care ştia mai multe limbi străine şi citise toate cărţile din bibliotecă. Ci era genul de bunică despre care ai zice că nu a fost vreodată altceva. O femeie micuţă, tăcută, pentru care vorbeau mai mult mâinile, atât de înăsprite de muncă, încât, în podul palmei, linia inimii, a norocului şi-a vieţii deveniseră una. Purta mereu câte un batic peste părul pe care-l ţinea împletit într-o coadă lungă şi albă, şi îl dădea jos numai seara, la culcare. Atunci, fără basma, cu cosiţa aceea strălucitoare, ce curgea pe lângă tenul smead, părea o fetiţă care s-a jucat prea mult la soare. Era singurul ei moment de tinereţe, pe care i-l ştiam numai eu. Bunicul, cu care avea doi băieţi, pe tata şi pe unchiul, murise demult şi mi-l amintesc doar din poze. Un bărbat frumos, înalt, cu ochii verzi, care făcea calcule în minte cu numere din patru cifre, cum spunea bunica, şi care o luase "pentru că era fată vrednică şi cuminte". Apoi, când el nu a mai fost, mamaie Tanţa, cum îi ziceam eu, nu s-a gândit nicio clipă "să-şi refacă viaţa". Şi nici nu avea de ce, pentru că viaţa ei era împlinită aşa cum era. Nu avea nevoie de vreo dragoste romantică, nu căuta confirmări ale farmecului ei de femeie în nicio oglindă. Frumuseţea şi iubirea erau sfinte şi de neclintit în ea, fireşti ca respiraţia.
Bunica trăia parcă pentru un singur anotimp, tot anul, pentru verile în care noi, nepoatele, veneam o săptămână sau două pe la ea. Atunci era fericită. Se lăuda cu noi la fiecare vecin pe care-l întâlnea pe drum: "Mi-au venit fetele. Ai văzut ce frumoase sunt? Şi deştepte, tot timpul citesc." Una din supărările ei era că noi umblam desculţe, pentru că numai la ţară simţeam pământul şi libertatea sub tălpi, şi pluteam pe drumul prăfuit, în câte-o rochiţă fără pretenţii, de joacă. Şi mereu ne ruga "să ne punem hainele bune" şi să ne plimbăm "până sus în deal şi-napoi", să ne vadă tot satul. Şi o mai măcina faptul că nici tata, nici unchiul nu aveau maşină, şi veneam cu autobuzul sau cu câte un prieten de familie, care ne debarca şi pleca. Mulţi ani mai târziu, la înmormântarea ei, am venit însă toţi cu maşinile, şi cred că ar fi fost mândră să le vadă cum stăteau aliniate în faţa casei şi, pentru că erau prea multe şi nu aveau loc, chiar şi prin porţile vecinilor.
Marea ei ambiţie şi, totodată, scopul ei în viaţă, era ca noi să fim fericite. Iar fericirea aceea îşi pierdea, în ochii şi sufletul ei de femeie simplă de la ţară, caracterul abstract, devenea ceva palpabil, ceva ce stătea în puterile ei şi urma să iasă din mâinile ei, la fel de firesc ca pâinea pe care o scotea din ţest după ce o frământase cu dragoste şi o acoperise cu un ştergar ca să crească, aşa cum înveleşti un copil, când doarme, ca să-l ocroteşti. Şi poate nici nu se gândea la fericire, pentru că ea nu gândea în cuvinte mari. Doar ştia, cu o rară inteligenţă a inimii, să ne facă bucurii. Îmi amintesc cum ţinea curate odăile mari, cu paturi înalte, şi nu se supăra niciodată când noi săream în ele până la tavan, până făceam toate arcurile să se frângă. Cum se trezea în fiecare dimineaţă, la cântatul cocoşilor, şi începea să "robotească prin ogradă". "Potolea animalele", cum spunea ea, mătura "bătătura", scotea apă din fântâna de lângă casă, cu "ciutura", pe care eu niciodată n-am putut s-o ridic, nici măcar un metru din adânc, deşi mă lăsam cu toată greutatea pe lanţul gros şi încăpăţânat. Aduna, în poala şorţului, roşii proaspete din grădină, scotea ouăle fierbinţi de sub găini, cocea pâinea. Şi când ziua pentru noi abia începea, pentru ea trecuse deja de jumătate. Iar întâia masă era şi primul ei moment de împlinire, în care ne vedea pe toţi, băieţii şi nurorile şi nepoatele ei, aşezaţi în jurul mesei, de pe care avea grijă să nu lipsească nimic. Din păcate, mamaie Tanţa n-a ştiut niciodată că atunci am învăţat gustul pâinii. Gustul pâinii scoase din ţest sau al bucăţii de brânză luate din săculeţul cu zer. Şi cred că gustul pâinii, aşa cum îl ştiu eu, are puţin şi gustul mâinilor ei.
ALINA BODNARU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
