N-am privit-o însă niciodată ca pe o femeie care trăiește în timpul real, omenesc, pentru că ea era doar Bunica și atât, minunea copilăriei mele, care a transformat un sat sărac din Oltenia, cu case mărunte, din chirpici, și o singură uliță șerpuită, plină de gropi, în locul în care am învățat să fiu fericită.
Nu semăna deloc cu bunica din partea mamei, o doamnă elegantă, mereu tânără, plăcută la vorbă, care știa mai multe limbi străine și citise toate cărțile din bibliotecă. Ci era genul de bunică despre care ai zice că nu a fost vreodată altceva. O femeie micuță, tăcută, pentru care vorbeau mai mult mâinile, atât de înăsprite de muncă, încât, în podul palmei, linia inimii, a norocului și-a vieții deveniseră una. Purta mereu câte un batic peste părul pe care-l ținea împletit într-o coadă lungă și albă, și îl dădea jos numai seara, la culcare. Atunci, fără basma, cu cosița aceea strălucitoare, ce curgea pe lângă tenul smead, părea o fetiță care s-a jucat prea mult la soare. Era singurul ei moment de tinerețe, pe care i-l știam numai eu. Bunicul, cu care avea doi băieți, pe tata și pe unchiul, murise demult și mi-l amintesc doar din poze. Un bărbat frumos, înalt, cu ochii verzi, care făcea calcule în minte cu numere din patru cifre, cum spunea bunica, și care o luase "pentru că era fată vrednică și cuminte". Apoi, când el nu a mai fost, mamaie Tanța, cum îi ziceam eu, nu s-a gândit nicio clipă "să-și refacă viața". Și nici nu avea de ce, pentru că viața ei era împlinită așa cum era. Nu avea nevoie de vreo dragoste romantică, nu căuta confirmări ale farmecului ei de femeie în nicio oglindă. Frumusețea și iubirea erau sfinte și de neclintit în ea, firești ca respirația.
Bunica trăia parcă pentru un singur anotimp, tot anul, pentru verile în care noi, nepoatele, veneam o săptămână sau două pe la ea. Atunci era fericită. Se lăuda cu noi la fiecare vecin pe care-l întâlnea pe drum: "Mi-au venit fetele. Ai văzut ce frumoase sunt? Și deștepte, tot timpul citesc." Una din supărările ei era că noi umblam desculțe, pentru că numai la țară simțeam pământul și libertatea sub tălpi, și pluteam pe drumul prăfuit, în câte-o rochiță fără pretenții, de joacă. Și mereu ne ruga "să ne punem hainele bune" și să ne plimbăm "până sus în deal și-napoi", să ne vadă tot satul. Și o mai măcina faptul că nici tata, nici unchiul nu aveau mașină, și veneam cu autobuzul sau cu câte un prieten de familie, care ne debarca și pleca. Mulți ani mai târziu, la înmormântarea ei, am venit însă toți cu mașinile, și cred că ar fi fost mândră să le vadă cum stăteau aliniate în fața casei și, pentru că erau prea multe și nu aveau loc, chiar și prin porțile vecinilor.
Marea ei ambiție și, totodată, scopul ei în viață, era ca noi să fim fericite. Iar fericirea aceea își pierdea, în ochii și sufletul ei de femeie simplă de la țară, caracterul abstract, devenea ceva palpabil, ceva ce stătea în puterile ei și urma să iasă din mâinile ei, la fel de firesc ca pâinea pe care o scotea din țest după ce o frământase cu dragoste și o acoperise cu un ștergar ca să crească, așa cum învelești un copil, când doarme, ca să-l ocrotești. Și poate nici nu se gândea la fericire, pentru că ea nu gândea în cuvinte mari. Doar știa, cu o rară inteligență a inimii, să ne facă bucurii. Îmi amintesc cum ținea curate odăile mari, cu paturi înalte, și nu se supăra niciodată când noi săream în ele până la tavan, până făceam toate arcurile să se frângă. Cum se trezea în fiecare dimineață, la cântatul cocoșilor, și începea să "robotească prin ogradă". "Potolea animalele", cum spunea ea, mătura "bătătura", scotea apă din fântâna de lângă casă, cu "ciutura", pe care eu niciodată n-am putut s-o ridic, nici măcar un metru din adânc, deși mă lăsam cu toată greutatea pe lanțul gros și încăpățânat. Aduna, în poala șorțului, roșii proaspete din grădină, scotea ouăle fierbinți de sub găini, cocea pâinea. Și când ziua pentru noi abia începea, pentru ea trecuse deja de jumătate. Iar întâia masă era și primul ei moment de împlinire, în care ne vedea pe toți, băieții și nurorile și nepoatele ei, așezați în jurul mesei, de pe care avea grijă să nu lipsească nimic. Din păcate, mamaie Tanța n-a știut niciodată că atunci am învățat gustul pâinii. Gustul pâinii scoase din țest sau al bucății de brânză luate din săculețul cu zer. Și cred că gustul pâinii, așa cum îl știu eu, are puțin și gustul mâinilor ei.
Bunica mai avea darul rar de a respecta lucrurile pe care nu le înțelege. Femeie deșteaptă, dar fără școli înalte, se bucura văzându-ne cu nasul vârât în cărți și ne ruga, uneori, să-i spunem și ei "ce scrie acolo". Sau nu-i lăsa s-o ajute la treabă pe tata și pe unchiul: "Voi aveți mâini de boieri". Și mai avea un fel de mândrie de a visa pentru noi, toți, și de a ne vedea numai cu ochii iubirii din inima ei, în care eram mai frumoși, mai buni, mai puternici. Și era convinsă că vom avea vieți "cum ea nu a avut". Și multe dintre visurile ei s-au împlinit. Iar mamele noastre, nurorile ei, au semănat cu bunica, poate mai mult decât noi, care eram sânge din sângele ei. Senine și discrete, au fost "fundația de iubire și încredere" pe care am clădit tot ce am îndrăznit noi mai bun. Poate, în acele îndepărtate, dar nemuritoare vacanțe, Mamaie Tanța a adăugat în ADN-ul familiei noastre un element magic, numai de ea știut, care a unit definitiv, pentru generațiile următoare, forța și stabilitatea rădăcinilor nevăzute și măreția copacilor născuți să urce până la cer. Sau poate doar a crezut atât de mult în visurile pe care și le-a făcut pentru noi, încât le-a transformat în destinul nostru.
ALINA BODNARU