- Ne-am bucurat ca, după o perioadă îndelungată în care aţi dispărut din vizorul public, să vă regăsim, în formă strălucitoare, pe scenă şi pe micul ecran. Ce v-a convins să ieşiţi din cochilie?
- La trei ani după moartea soţului meu Florin Bogardo, a survenit şi dispariţia mamei, de care am fost extrem de apropiată. O perioadă cumplit de dureroasă şi grea, pe care am resimţit-o acut. N-am făcut decât să-mi urmez sufletul, să mă ascund de tot şi de toate. Dar se pare că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Am început să primesc invitaţii la diverse evenimente, unele comemorative, care îl celebrau pe Florin, altele, care-mi erau dedicate (premii pentru întreaga activitate artistică etc). Iniţial, n-am prea vrut să accept, dar prietenele mele apropiate au tot insistat să-mi schimb atitudinea, explicându-mi că după o viaţă pe scenă, nu-mi aparţin numai mie, ci şi publicului, care m-a ajutat să mă împlinesc muzical. Şi în plus, că sunt datoare ca, atât cât îmi stă în puteri, să ţin viu numele lui Florin Bogardo. Până la urmă am zis "Da, au dreptate" şi, după cum bine v-aţi exprimat, am ieşit din cochilie. Mi-am adunat puterile, am scos nasul din casă şi, spre surprinderea mea, din clipa aceea am început să fiu din ce în ce mai solicitată, pentru diverse proiecte muzicale: un turneu "Şlagărele României" (ideea extraordinară a lui Octavian Ursulescu), concertul "Alexandru Jula - Ultimul romantic", de la Teatrul "Nae Leonard" din Galaţi, în care am fost invitată alături de Alexandra Canareica şi Gabriel Dorobanţu, proiectul "Discoteca", în urma căruia pentru prima dată în cariera mea, am cântat în cluburi. "Discotecile" acestea sunt lunare, şi în cadrul lor se cântă numai muzică românească din toate timpurile. Am fost uluită când, la aceste concerte, tinerii din public au cântat toate melodiile alături de mine, inclusiv la Cluj, în cadrul Festivalului TIFF, ediţia 2015, ceea ce pentru mine a însemnat o mare, mare bucurie, căci acolo am făcut facultatea şi sunt extrem de legată emoţional de acest oraş. Şi, odată cu concertul de la Cluj, a mai existat şi o a doua mare bucurie: locul de desfăşurare - Hotelul Continental! Adică exact spaţiul unde mi-am serbat eu majoratul! Vă închipuiţi ce emoţii am avut când am pătruns în acea sală "istorică"! Şi au urmat apoi şi alte evenimente, şi am în continuare solicitări. Dar pentru sufletul meu, cel mai important va fi proiectul la care lucrez pentru anul viitor: festivalul de muzică uşoară, in memoriam Florin Bogardo, care (dacă totul va merge bine), va avea loc la Sibiu. În ce priveşte prezenţa mea pe scenele muzicale, voi onora numai invitaţiile serioase şi profesioniste. Nu vreau să exagerez cu ieşirile în public. Nu mai e cazul. Ceea ce mă interesează de fapt este ca, atât cât voi fi, să menţin viu numele şi creaţia lui Florin. Întotdeauna eu am pus centrul de greutate pe el, am considerat mereu că partea de compoziţie dă greutatea în muzică şi, din acest motiv, l-am văzut ca fiind "capul". Iar "capul" acesta, talentul lui muzical aşa de sensibil şi minunat, cred că merită să nu fie uitat.
- Pe lângă surpriza revenirii în luminile scenei, mai există o alta, care ţine de felul strălucitor în care arătaţi. Există vreo reţetă de împrumutat?
- Mulţumesc! Într-adevăr, au ajuns şi la mine asemenea vorbe, dar nu le-am crezut. Eu cred în ce scrie în buletin. (râde) Ca să vă spun adevărul, la vârsta pe care o am, nu vreau să fiu nici tânără, nici frumoasă, nici devreme-acasă. Vreau să fiu cum sunt, să mă bucur de darurile de acum. Fiecare vârstă îşi are avantajele şi dezavantajele ei şi pe toate trebuie să le îmbrăţişăm cu suflet senin. Cel mai greu mi-a fost să gonesc norii abătuţi peste viaţa mea. Nu e uşor să te iei de guler şi să te salţi în sus, din starea aceea de disperare şi năuceală în care te cufundă dispariţia oamenilor care, pe lângă tată şi copii, ţi-au fost, o viaţă întreagă, cele mai apropiate şi mai iubite fiinţe. Am avut noroc cu prietenele mele, care nu m-au abandonat nicio clipă, ba chiar au strâns şi mai mult rândurile în jurul meu, m-au alinat, m-au ocrotit şi m-au sfătuit.
O "afacere de familie"
În Reşiţa. Pregătiri pentru scenă
Stela şi părinţii (1968)
- Şi dacă tot v-aţi întors pe scenă, poate ar fi bine ca, de dragul cititorilor noştri mai tineri, să vă întoarceţi şi la povestea debutului dvs., a clipei în care aţi început să cântaţi. Muzica a fost o "afacere de familie"?
- Şi da, şi nu. Să vă explic: familia tatălui meu a fost numeroasă - erau treisprezece fraţi! - dar toţi copiii au primit o educaţie aleasă, conform obiceiului vremii, adică, pe lângă studiile "serioase", fiecare, în funcţie de dorinţă şi de chemare, a primit şi lecţii "artistice", astfel că un frate a devenit medic, dar cânta la acordeon, tata a făcut Şcoala Militară, dar cânta la vioară... Mama, pe de altă parte, avea un glas deosebit, de altistă, şi cu toate că a lucrat ca secretară a directorului general la UCMR (Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa), a făcut parte şi dintr-un cor, celebru în epocă, Corul Sindicatelor, condus de maestrul Ion Românu, un extraordinar dirijor. Din acelaşi cor a făcut parte şi tata, ca tenor, deşi nu acolo s-au cunoscut părinţii mei. Se întâlniseră dinainte, datorită uneia dintre surorile tatei, care locuia în Reşiţa. Tata suferise o decepţie în amor, dar după ce a făcut cunoştinţă cu mama, şi-a uitat tot aleanul! S-au îndrăgostit unul de celălalt ca în romane. A fost un coup de foudre, care nu s-a mai stins niciodată. Doamne, ce iubire a fost între ei! Tata şi mama mi-au fost modelul suprem de iubire, de căsnicie şi de familie! Un model pe care l-am "studiat" îndeaproape căci, fiind unicul copil, şi-au revărsat întreaga afecţiune şi atenţie asupra mea. Până când am plecat din Reşiţa, eram nedespărţiţi. Apoi au rămas numai ei doi, şi un oraş întreg îi privea cu admiraţie, pentru că mereu erau împreună: peste tot ieşeau la braţ, aproape niciodată nu erau unul fără celălalt. Dar să revin: mie mi-a plăcut de mică scena - să cânt, să dansez, să recit, să joc teatru. De la grădiniţă, am început să iau lecţii de balet. Apoi am început să cânt. Pe-acasă, pe la serbări... Văzând aşa, la şase ani, ai mei m-au dus să fiu testată de Ion Românu, dar şi de maestrul Miron Şoarec. Când amândoi şi-au dat girul, zicând "Da, fata poate să facă muzică, are talent", părinţii m-au înscris la Şcoala de Muzică, pe care am dus-o până în clasa a VII-a inclusiv, pentru că numai pentru anii aceştia exista şcoală de muzică în Reşiţa. Pentru restul anilor, până la absolvirea liceului, am mers la Şcoala Populară de Artă. Ce bună şcoală! În paralel, am început să cânt la Casa Sindicatelor, unde am devenit o mică vedetă, ceea ce mi-a suflat şi mai mult vânt în pânze. Cu toate astea, când a venit vorba de facultate, am anunţat că "Aş vrea să dau la Teatru", dar mama şi tata au zis "Nu" şi m-au pus să aleg între sport (făcusem şi şcoala de sport) şi muzică. Nu mă prea vedeam profesoară de sport, aşa că am decis să merg pe muzică. Şi tot părinţii au ales Conservatorul din Cluj. Probabil, pentru că era mai aproape decât cel din Bucureşti. Idealul pentru ei ar fi fost Timişoara, dar acolo nu exista Conservator. Aşa că ne-am suit cu toţii în tren, am mers la Cluj, am dat examen şi-am intrat. Abia atunci m-au lăsat slobodă: ei s-au întors la Reşiţa, iar eu mi-am început viaţa de una singură, locuind în cămin.
Primii paşi
Împreună cu Florin Bogardo şi cei doi copii
- Cu atâta afecţiune, nu v-a fost grea ruperea de familie?
- Uşor nu mi-a fost, dar nici nu pot să spun că am suferit peste poate. Sunt o fire energică, răzbătătoare. În plus, datorită muzicii şi sportului, trăisem mereu înconjurată de oameni mulţi şi diferiţi. Eram obişnuită cu viaţa în colectiv. Ba, uneori, mi se părea chiar amuzantă: în primul an, am locuit în cămin, într-o improvizaţie de cameră, în care eram îndesate şaptesprezece fete! Apoi mi s-a făcut "favorul" şi-am fost mutată într-o cameră de cinci. (râde) Şi să ştiţi că până azi am rămas prietenă bună cu toate celelalte colege de cameră. Chiar aseară am vorbit cu una dintre ele! Cinci ani petrecuţi împreună nu e puţin!
- Studenţia la Cluj a intrat în legendă...
- Într-adevăr, Clujul este un oraş studenţesc fabulos, cu o efervescenţă incomparabilă, doar că eu, la sfârşitul anului IV, mă măritasem deja cu Florin, şi locul "efervescenţelor" fusese luat în mare parte de naveta la Bucureşti. Hotărâsem să termin facultatea la Cluj, aşa că un an de zile am făcut naveta: când eu mă duceam în Bucureşti, când Florin venea la Cluj. Şi când îşi parca maşina în faţa căminului, toate fetele ieşeau buluc pe geamuri. (râde) După absolvire, am fost repartizată, ca profesoară de muzică, undeva, într-un sat din judeţul Constanţa. N-auzisem niciodată de locul ăla, a trebuit să mă uit cu Florin pe-o hartă, ca să ne lămurim pe unde venea. Norocul meu a fost că deja începusem să fiu cunoscută, participasem cu un an înainte la Festivalul de la Mamaia, luasem premiu, şi-aşa am izbutit, prin intervenţii, să obţin "negaţia", cum se numea pe vremea aceea, şi-am scăpat de repartiţia la ţară. După care, peste încă un an, am şi plecat în străinătate, în primul meu turneu.
Tinereţea nu se vede în oglindă
- Care era reţeta succesului în vremea aceea? Se pătrundea mai uşor decât astăzi în muzică?
- Eu cred că era mai dificil. Pe de-o parte, muzica nu se făcea după ureche, cum se întâmplă deseori azi. Trebuia să studiezi, să ai o bază solidă: teorie muzicală, canto etc. Pe de altă parte, posibilităţile de a te afirma, de a ieşi la lumină, erau infinit mai restrânse: existau un singur radio şi o singură televiziune. Care funcţionau extrem de restrictiv. Apoi, ca să ajungi acolo... ehei! De pildă, ca să intri în radio, trebuia să dai probă de microfon. Nu aveai voie să imprimi fără această probă. Pe care am dat-o şi eu. Exista o comisie care te testa pentru a "vedea" dacă vocea ţi se preta pentru radio, dacă aveai dicţie... Nici concursuri nu erau prea multe, nici studiouri de înregistrări, nici case de discuri. Şi, peste toate, mai era şi o problemă de şansă: şansa de a cunoaşte nişte oameni care să ştie cum să-ţi şlefuiască vocea, cum să te pregătească pentru apariţiile pe scenă. Pe vremea aceea, ca să intri şi să fii ascultat de un Nicolae Kirculescu, de un Aurel Giroveanu, de un Edmond Deda, de un Elly Roman sau de un Temistocle Popa... trebuia să ai stofă şi să spui ceva, nu doar să urli din rărunchi şi să te bâţâi fără noimă. Eu m-am zbătut să ajung la maestrul George Grigoriu, care, după multe insistenţe, a acceptat să mă primească, preţ de cinci minute, şi să mă asculte. Norocul meu a fost că a văzut în mine "ceva", un potenţial artistic, şi m-a luat să mă instruiască muzical. Asta însemna că trebuia să muncesc enorm, să pregătesc fiecare piesă cu minuţiozitate de ceasornicar elveţian, să fiu serioasă şi punctuală. Unde mai pui că eram încă în facultate! Cântam pe la reuniuni şi baluri, ca să fac rost de bani pentru drum, căci, săptămână de săptămână, veneam cu trenul în Bucureşti, special pentru orele de studiu cu maestrul. Ţin minte că uneori ajungeam cu câte un sfert de oră - douăzeci de minute mai devreme (niciodată mai târziu) şi, punctuală ca orice ardeleancă, mă învârteam prin jurul casei dumnealui, până la ora fixată. Abia atunci, când ceasul îmi arăta exact ora la care mă chemase domnul Grigoriu, apăsam pe butonul soneriei. Şi-am mai lucrat şi cu domnul Fromi Moreno, un inginer de sunet de la radio şi un pedagog extraordinar. Luam lecţii de la dânsul, împreună cu Dida Drăgan. Datorită acestor oameni am reuşit să debutez cu dreptul în muzică.
Scrisoarea de pe geamantan
O iubire fără sfârşit
- Dar debutul în dragoste cum s-a produs? Cum v-aţi întâlnit cu domnul Florin Bogardo?
- Eu îl plăceam de mică. Îl găseam foarte frumos şi mă cucerise cu melodiile lui. După ce-am început să vin în Bucureşti, la lecţiile cu domnul Grigoriu, l-am întâlnit de vreo două ori în radio, dar mai mult decât a ne saluta nu s-a întâmplat. La un moment dat, maestrul Grigoriu chiar m-a întrebat: "Măi, da' tu eşti fată tânără, eşti drăguţă, n-ai şi tu pe cineva? Nu-ţi place de nimeni?". I-am răspuns: "Ba-mi place. De Florin Bogardo. Da' el nici nu ştie că exist." (râde) După care a venit Festivalul de la Mamaia, unde am plecat împreună cu maestrul Grigoriu şi cu soţia dumnealui. Într-o după-amiază, după repetiţii, am mers cu toţii la un restaurant ca să ne încălzim, căci era o vară îngrozitor de friguroasă. Când am ieşit, cine credeţi că venea spre noi? Florin! Domnul Grigoriu a preluat imediat frâiele afacerii, m-a prezentat într-o manieră foarte laudativă, după care, până ca eu s-apuc să mă dezmeticesc, a dispărut, ca prin farmec, cu tot cu soţie! Am rămas stană de piatră. Nici să vorbesc nu mai puteam, într-atât eram de emoţionată. Până la urmă, îmi amintesc, Florin mi-a spus: "Azi e ziua de naştere a poetei Ioana Diaconescu, textiera melodiilor mele. Mi-ar face plăcere dacă ai accepta să mă însoţeşti." Am îngăimat că sunt de acord, dar că nu pot să stau mult. A doua zi aveam repetiţie încă de cu zori. Am mers împreună, ne-am simţit bine, apoi, după câteva ore, Florin m-a condus înapoi, la hotelul meu. Ne-am revăzut în următoarele două zile, la repetiţii şi la plajă, după care, în ziua concursului, mi-a spus: "Eu şi colegii mei suntem cazaţi lângă Constanţa. Nu vrei să te muţi şi tu acolo şi să mai rămâi la mare câteva zile, după ce se termină festivalul?". Îndrăgostită până peste urechi, cum eram, bineînţeles că am fost de acord şi mi-am mutat lucrurile. În seara aceea, după evoluţia de la Mamaia şi după ce mi-am primit premiul, am mers cu mai multă lume să sărbătorim victoriile. Florin însă dispăruse. Nu era de găsit pe nicăieri. Nu mai înţelegeam nimic. Finalmente, nişte prieteni s-au oferit să mă ducă la noul domiciliu, cu maşina.
Stela Enache şi Corina Chiriac, două vechi prietene
- Eraţi celebri amândoi. Cum a reacţionat lumea muzicii la acest mariaj?
- Nu ştiu cum au privit colegii noştri povestea mea de dragoste cu Florin, dar doamnele din public au fost de-a dreptul ultragiate. Vreun an de zile după ce ne-am căsătorit, el încă mai primea coşuri cu flori, iar eu primeam telefoane anonime şi bileţele în care eram făcută cu ou şi cu oţet, pentru că le "furasem" cavalerul, marea iubire. (râde)
- Vă pun o întrebare "la modă": există mariaje fericite între artişti? Nu sunt la mijloc orgolii prea mari? Concurenţă?
- În general, aş spune că da, nu e tocmai uşor, din două pietre la fel de tari ies scântei. Eu şi Florin am avut însă noroc, căci în tot şi-n toate, ne-am completat perfect. El avea o sensibilitate exacerbată şi căuta liniştea, eu îl ocroteam cu abilităţile mele sociale şi gospodăreşti. El făcea listele de cumpărături, iar eu mergeam prin magazine. El stătea închis în casă şi compunea, eu răspundeam la telefoane şi-i aranjam agenda. El îngrijea de copii, eu plecam în turnee. El era calm, eu vulcanică. Când se întâmpla ca, prin oraş, să mă supăr din cine ştie ce motiv şi să mă întorc acasă un pachet de nervi, el mă lua de mână, mă aşeza pe un fotoliu, îmi făcea un ceai şi mă mângâia. Dincolo de iubire şi de respect, ne-am îngrijit şi ne-am ocrotit unul pe celălalt, ne-am menajat şi ne-am susţinut total.
Alături cu Dumnezeu
Revenire în forţă: Sibiu 2015
- Credinţa în Dumnezeu. Pe care am deprins-o de la părinţii mei, dar pe care am descoperit-o în profunzime tot datorită lui Florin, care a fost un creştin practicant. El m-a învăţat că pe Dumnezeu poţi să-l vezi în tot ce te înconjoară, în tot miracolul creaţiei lui: plante, animale, oameni, văzduhul şi apele, toate, privite în miezul lor, poartă în ele dovada prezenţei şi iubirii lui Dumnezeu. Scânteia lui este în toate. Şi tot el m-a învăţat că Dumnezeu nu te părăseşte niciodată. În zilele acelea, de după moartea lui Florin, nu ştiu cum, dar mi-am adus aminte de toate astea şi, instinctiv, aproape dincolo de raţiune, mi-am dat seama că nu-mi pot adăposti inima sfâşiată şi sufletul desperecheat, decât în credinţă. În fiecare zi, în starea aceea de năuceală, de disperare, de îngrozitoare suferinţă, când mi se părea că nu mai aveam niciun rost pe lume, singurul gând limpede îmi era acela de a merge la biserică. Şi Dumnezeu m-a întărit. Încetul cu încetul, norii au început să se risipească, mi-am recăpătat vigoarea şi dragul de viaţă.
- Vă sperie înaintarea în vârstă? Anii târzii?
- În niciun caz! În fiecare dimineaţă când mă trezesc şi văd lumina în fereastră, sunt fericită şi optimistă, bucuroasă că-mi mai dăruieşte Dumnezeu încă o zi. Copiii îmi sunt bine, nepoţii la fel, ce mai contează ce văd în oglindă? Sunt conştientă de vârsta mea. Singurul lucru de care mă tem e să nu mă părăsească puterile şi să ajung povară pe capul copiilor. Orice rugăciune a mea către Dumnezeu se sfârşeşte cu "Fă, Doamne, să-mi închei viaţa în mod demn şi să nu chinui pe nimeni!"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
