- Ne-am bucurat ca, după o perioadă îndelungată în care ați dispărut din vizorul public, să vă regăsim, în formă strălucitoare, pe scenă și pe micul ecran. Ce v-a convins să ieșiți din cochilie?
- La trei ani după moartea soțului meu Florin Bogardo, a survenit și dispariția mamei, de care am fost extrem de apropiată. O perioadă cumplit de dureroasă și grea, pe care am resimțit-o acut. N-am făcut decât să-mi urmez sufletul, să mă ascund de tot și de toate. Dar se pare că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Am început să primesc invitații la diverse evenimente, unele comemorative, care îl celebrau pe Florin, altele, care-mi erau dedicate (premii pentru întreaga activitate artistică etc). Inițial, n-am prea vrut să accept, dar prietenele mele apropiate au tot insistat să-mi schimb atitudinea, explicându-mi că după o viață pe scenă, nu-mi aparțin numai mie, ci și publicului, care m-a ajutat să mă împlinesc muzical. Și în plus, că sunt datoare ca, atât cât îmi stă în puteri, să țin viu numele lui Florin Bogardo. Până la urmă am zis "Da, au dreptate" și, după cum bine v-ați exprimat, am ieșit din cochilie. Mi-am adunat puterile, am scos nasul din casă și, spre surprinderea mea, din clipa aceea am început să fiu din ce în ce mai solicitată, pentru diverse proiecte muzicale: un turneu "Șlagărele României" (ideea extraordinară a lui Octavian Ursulescu), concertul "Alexandru Jula - Ultimul romantic", de la Teatrul "Nae Leonard" din Galați, în care am fost invitată alături de Alexandra Canareica și Gabriel Dorobanțu, proiectul "Discoteca", în urma căruia pentru prima dată în cariera mea, am cântat în cluburi. "Discotecile" acestea sunt lunare, și în cadrul lor se cântă numai muzică românească din toate timpurile. Am fost uluită când, la aceste concerte, tinerii din public au cântat toate melodiile alături de mine, inclusiv la Cluj, în cadrul Festivalului TIFF, ediția 2015, ceea ce pentru mine a însemnat o mare, mare bucurie, căci acolo am făcut facultatea și sunt extrem de legată emoțional de acest oraș. Și, odată cu concertul de la Cluj, a mai existat și o a doua mare bucurie: locul de desfășurare - Hotelul Continental! Adică exact spațiul unde mi-am serbat eu majoratul! Vă închipuiți ce emoții am avut când am pătruns în acea sală "istorică"! Și au urmat apoi și alte evenimente, și am în continuare solicitări. Dar pentru sufletul meu, cel mai important va fi proiectul la care lucrez pentru anul viitor: festivalul de muzică ușoară, in memoriam Florin Bogardo, care (dacă totul va merge bine), va avea loc la Sibiu. În ce privește prezența mea pe scenele muzicale, voi onora numai invitațiile serioase și profesioniste. Nu vreau să exagerez cu ieșirile în public. Nu mai e cazul. Ceea ce mă interesează de fapt este ca, atât cât voi fi, să mențin viu numele și creația lui Florin. Întotdeauna eu am pus centrul de greutate pe el, am considerat mereu că partea de compoziție dă greutatea în muzică și, din acest motiv, l-am văzut ca fiind "capul". Iar "capul" acesta, talentul lui muzical așa de sensibil și minunat, cred că merită să nu fie uitat.
- Pe lângă surpriza revenirii în luminile scenei, mai există o alta, care ține de felul strălucitor în care arătați. Există vreo rețetă de împrumutat?
- Mulțumesc! Într-adevăr, au ajuns și la mine asemenea vorbe, dar nu le-am crezut. Eu cred în ce scrie în buletin. (râde) Ca să vă spun adevărul, la vârsta pe care o am, nu vreau să fiu nici tânără, nici frumoasă, nici devreme-acasă. Vreau să fiu cum sunt, să mă bucur de darurile de acum. Fiecare vârstă își are avantajele și dezavantajele ei și pe toate trebuie să le îmbrățișăm cu suflet senin. Cel mai greu mi-a fost să gonesc norii abătuți peste viața mea. Nu e ușor să te iei de guler și să te salți în sus, din starea aceea de disperare și năuceală în care te cufundă dispariția oamenilor care, pe lângă tată și copii, ți-au fost, o viață întreagă, cele mai apropiate și mai iubite ființe. Am avut noroc cu prietenele mele, care nu m-au abandonat nicio clipă, ba chiar au strâns și mai mult rândurile în jurul meu, m-au alinat, m-au ocrotit și m-au sfătuit.
O "afacere de familie"
- Și dacă tot v-ați întors pe scenă, poate ar fi bine ca, de dragul cititorilor noștri mai tineri, să vă întoarceți și la povestea debutului dvs., a clipei în care ați început să cântați. Muzica a fost o "afacere de familie"?
- Și da, și nu. Să vă explic: familia tatălui meu a fost numeroasă - erau treisprezece frați! - dar toți copiii au primit o educație aleasă, conform obiceiului vremii, adică, pe lângă studiile "serioase", fiecare, în funcție de dorință și de chemare, a primit și lecții "artistice", astfel că un frate a devenit medic, dar cânta la acordeon, tata a făcut Școala Militară, dar cânta la vioară... Mama, pe de altă parte, avea un glas deosebit, de altistă, și cu toate că a lucrat ca secretară a directorului general la UCMR (Uzina Constructoare de Mașini Reșița), a făcut parte și dintr-un cor, celebru în epocă, Corul Sindicatelor, condus de maestrul Ion Românu, un extraordinar dirijor. Din același cor a făcut parte și tata, ca tenor, deși nu acolo s-au cunoscut părinții mei. Se întâlniseră dinainte, datorită uneia dintre surorile tatei, care locuia în Reșița. Tata suferise o decepție în amor, dar după ce a făcut cunoștință cu mama, și-a uitat tot aleanul! S-au îndrăgostit unul de celălalt ca în romane. A fost un coup de foudre, care nu s-a mai stins niciodată. Doamne, ce iubire a fost între ei! Tata și mama mi-au fost modelul suprem de iubire, de căsnicie și de familie! Un model pe care l-am "studiat" îndeaproape căci, fiind unicul copil, și-au revărsat întreaga afecțiune și atenție asupra mea. Până când am plecat din Reșița, eram nedespărțiți. Apoi au rămas numai ei doi, și un oraș întreg îi privea cu admirație, pentru că mereu erau împreună: peste tot ieșeau la braț, aproape niciodată nu erau unul fără celălalt. Dar să revin: mie mi-a plăcut de mică scena - să cânt, să dansez, să recit, să joc teatru. De la grădiniță, am început să iau lecții de balet. Apoi am început să cânt. Pe-acasă, pe la serbări... Văzând așa, la șase ani, ai mei m-au dus să fiu testată de Ion Românu, dar și de maestrul Miron Șoarec. Când amândoi și-au dat girul, zicând "Da, fata poate să facă muzică, are talent", părinții m-au înscris la Școala de Muzică, pe care am dus-o până în clasa a VII-a inclusiv, pentru că numai pentru anii aceștia exista școală de muzică în Reșița. Pentru restul anilor, până la absolvirea liceului, am mers la Școala Populară de Artă. Ce bună școală! În paralel, am început să cânt la Casa Sindicatelor, unde am devenit o mică vedetă, ceea ce mi-a suflat și mai mult vânt în pânze. Cu toate astea, când a venit vorba de facultate, am anunțat că "Aș vrea să dau la Teatru", dar mama și tata au zis "Nu" și m-au pus să aleg între sport (făcusem și școala de sport) și muzică. Nu mă prea vedeam profesoară de sport, așa că am decis să merg pe muzică. Și tot părinții au ales Conservatorul din Cluj. Probabil, pentru că era mai aproape decât cel din București. Idealul pentru ei ar fi fost Timișoara, dar acolo nu exista Conservator. Așa că ne-am suit cu toții în tren, am mers la Cluj, am dat examen și-am intrat. Abia atunci m-au lăsat slobodă: ei s-au întors la Reșița, iar eu mi-am început viața de una singură, locuind în cămin.
Primii pași
- Cu atâta afecțiune, nu v-a fost grea ruperea de familie?
- Ușor nu mi-a fost, dar nici nu pot să spun că am suferit peste poate. Sunt o fire energică, răzbătătoare. În plus, datorită muzicii și sportului, trăisem mereu înconjurată de oameni mulți și diferiți. Eram obișnuită cu viața în colectiv. Ba, uneori, mi se părea chiar amuzantă: în primul an, am locuit în cămin, într-o improvizație de cameră, în care eram îndesate șaptesprezece fete! Apoi mi s-a făcut "favorul" și-am fost mutată într-o cameră de cinci. (râde) Și să știți că până azi am rămas prietenă bună cu toate celelalte colege de cameră. Chiar aseară am vorbit cu una dintre ele! Cinci ani petrecuți împreună nu e puțin!
- Studenția la Cluj a intrat în legendă...
- Într-adevăr, Clujul este un oraș studențesc fabulos, cu o efervescență incomparabilă, doar că eu, la sfârșitul anului IV, mă măritasem deja cu Florin, și locul "efervescențelor" fusese luat în mare parte de naveta la București. Hotărâsem să termin facultatea la Cluj, așa că un an de zile am făcut naveta: când eu mă duceam în București, când Florin venea la Cluj. Și când își parca mașina în fața căminului, toate fetele ieșeau buluc pe geamuri. (râde) După absolvire, am fost repartizată, ca profesoară de muzică, undeva, într-un sat din județul Constanța. N-auzisem niciodată de locul ăla, a trebuit să mă uit cu Florin pe-o hartă, ca să ne lămurim pe unde venea. Norocul meu a fost că deja începusem să fiu cunoscută, participasem cu un an înainte la Festivalul de la Mamaia, luasem premiu, și-așa am izbutit, prin intervenții, să obțin "negația", cum se numea pe vremea aceea, și-am scăpat de repartiția la țară. După care, peste încă un an, am și plecat în străinătate, în primul meu turneu.
- Care era rețeta succesului în vremea aceea? Se pătrundea mai ușor decât astăzi în muzică?
- Eu cred că era mai dificil. Pe de-o parte, muzica nu se făcea după ureche, cum se întâmplă deseori azi. Trebuia să studiezi, să ai o bază solidă: teorie muzicală, canto etc. Pe de altă parte, posibilitățile de a te afirma, de a ieși la lumină, erau infinit mai restrânse: existau un singur radio și o singură televiziune. Care funcționau extrem de restrictiv. Apoi, ca să ajungi acolo... ehei! De pildă, ca să intri în radio, trebuia să dai probă de microfon. Nu aveai voie să imprimi fără această probă. Pe care am dat-o și eu. Exista o comisie care te testa pentru a "vedea" dacă vocea ți se preta pentru radio, dacă aveai dicție... Nici concursuri nu erau prea multe, nici studiouri de înregistrări, nici case de discuri. Și, peste toate, mai era și o problemă de șansă: șansa de a cunoaște niște oameni care să știe cum să-ți șlefuiască vocea, cum să te pregătească pentru aparițiile pe scenă. Pe vremea aceea, ca să intri și să fii ascultat de un Nicolae Kirculescu, de un Aurel Giroveanu, de un Edmond Deda, de un Elly Roman sau de un Temistocle Popa... trebuia să ai stofă și să spui ceva, nu doar să urli din rărunchi și să te bâțâi fără noimă. Eu m-am zbătut să ajung la maestrul George Grigoriu, care, după multe insistențe, a acceptat să mă primească, preț de cinci minute, și să mă asculte. Norocul meu a fost că a văzut în mine "ceva", un potențial artistic, și m-a luat să mă instruiască muzical. Asta însemna că trebuia să muncesc enorm, să pregătesc fiecare piesă cu minuțiozitate de ceasornicar elvețian, să fiu serioasă și punctuală. Unde mai pui că eram încă în facultate! Cântam pe la reuniuni și baluri, ca să fac rost de bani pentru drum, căci, săptămână de săptămână, veneam cu trenul în București, special pentru orele de studiu cu maestrul. Țin minte că uneori ajungeam cu câte un sfert de oră - douăzeci de minute mai devreme (niciodată mai târziu) și, punctuală ca orice ardeleancă, mă învârteam prin jurul casei dumnealui, până la ora fixată. Abia atunci, când ceasul îmi arăta exact ora la care mă chemase domnul Grigoriu, apăsam pe butonul soneriei. Și-am mai lucrat și cu domnul Fromi Moreno, un inginer de sunet de la radio și un pedagog extraordinar. Luam lecții de la dânsul, împreună cu Dida Drăgan. Datorită acestor oameni am reușit să debutez cu dreptul în muzică.
Scrisoarea de pe geamantan
- Dar debutul în dragoste cum s-a produs? Cum v-ați întâlnit cu domnul Florin Bogardo?
- Eu îl plăceam de mică. Îl găseam foarte frumos și mă cucerise cu melodiile lui. După ce-am început să vin în București, la lecțiile cu domnul Grigoriu, l-am întâlnit de vreo două ori în radio, dar mai mult decât a ne saluta nu s-a întâmplat. La un moment dat, maestrul Grigoriu chiar m-a întrebat: "Măi, da' tu ești fată tânără, ești drăguță, n-ai și tu pe cineva? Nu-ți place de nimeni?". I-am răspuns: "Ba-mi place. De Florin Bogardo. Da' el nici nu știe că exist." (râde) După care a venit Festivalul de la Mamaia, unde am plecat împreună cu maestrul Grigoriu și cu soția dumnealui. Într-o după-amiază, după repetiții, am mers cu toții la un restaurant ca să ne încălzim, căci era o vară îngrozitor de friguroasă. Când am ieșit, cine credeți că venea spre noi? Florin! Domnul Grigoriu a preluat imediat frâiele afacerii, m-a prezentat într-o manieră foarte laudativă, după care, până ca eu s-apuc să mă dezmeticesc, a dispărut, ca prin farmec, cu tot cu soție! Am rămas stană de piatră. Nici să vorbesc nu mai puteam, într-atât eram de emoționată. Până la urmă, îmi amintesc, Florin mi-a spus: "Azi e ziua de naștere a poetei Ioana Diaconescu, textiera melodiilor mele. Mi-ar face plăcere dacă ai accepta să mă însoțești." Am îngăimat că sunt de acord, dar că nu pot să stau mult. A doua zi aveam repetiție încă de cu zori. Am mers împreună, ne-am simțit bine, apoi, după câteva ore, Florin m-a condus înapoi, la hotelul meu. Ne-am revăzut în următoarele două zile, la repetiții și la plajă, după care, în ziua concursului, mi-a spus: "Eu și colegii mei suntem cazați lângă Constanța. Nu vrei să te muți și tu acolo și să mai rămâi la mare câteva zile, după ce se termină festivalul?". Îndrăgostită până peste urechi, cum eram, bineînțeles că am fost de acord și mi-am mutat lucrurile. În seara aceea, după evoluția de la Mamaia și după ce mi-am primit premiul, am mers cu mai multă lume să sărbătorim victoriile. Florin însă dispăruse. Nu era de găsit pe nicăieri. Nu mai înțelegeam nimic. Finalmente, niște prieteni s-au oferit să mă ducă la noul domiciliu, cu mașina. Când am intrat în cameră, pe geamantanul încă nedesfăcut, am găsit o scrisoare. O văd ca acum, fiindcă emoția aceea n-a dispărut niciodată. Pe filele scrise de mână, Florin își explica dispariția - plecase la București, ca să-și depună cererea de concediu, urmând să revină la mare a doua zi. Iar în rândurile care urmau... mă cerea de nevastă. Îmi scria: "Dacă tu vrei și Dumnezeu vrea, iubirea noastră mi-aș dori-o fără sfârșit." Ce-am simțit? N-o să fiu niciodată în stare să descriu intensitatea acelei clipe. Mai ales că a doua zi, la întoarcere, Florin avea, deja, în buzunar, verighetele. Ce-a urmat a fost ca în vis. Am telefonat la Reșița, le-am dat vestea cea mare părinților mei, ei au rămas năuciți, dar s-au urcat în tren și-au venit. Ne-am logodit atunci, la mare, și pe 8 septembrie, ne-am căsătorit.
- Erați celebri amândoi. Cum a reacționat lumea muzicii la acest mariaj?
- Nu știu cum au privit colegii noștri povestea mea de dragoste cu Florin, dar doamnele din public au fost de-a dreptul ultragiate. Vreun an de zile după ce ne-am căsătorit, el încă mai primea coșuri cu flori, iar eu primeam telefoane anonime și bilețele în care eram făcută cu ou și cu oțet, pentru că le "furasem" cavalerul, marea iubire. (râde)
- Vă pun o întrebare "la modă": există mariaje fericite între artiști? Nu sunt la mijloc orgolii prea mari? Concurență?
- În general, aș spune că da, nu e tocmai ușor, din două pietre la fel de tari ies scântei. Eu și Florin am avut însă noroc, căci în tot și-n toate, ne-am completat perfect. El avea o sensibilitate exacerbată și căuta liniștea, eu îl ocroteam cu abilitățile mele sociale și gospodărești. El făcea listele de cumpărături, iar eu mergeam prin magazine. El stătea închis în casă și compunea, eu răspundeam la telefoane și-i aranjam agenda. El îngrijea de copii, eu plecam în turnee. El era calm, eu vulcanică. Când se întâmpla ca, prin oraș, să mă supăr din cine știe ce motiv și să mă întorc acasă un pachet de nervi, el mă lua de mână, mă așeza pe un fotoliu, îmi făcea un ceai și mă mângâia. Dincolo de iubire și de respect, ne-am îngrijit și ne-am ocrotit unul pe celălalt, ne-am menajat și ne-am susținut total.
Alături cu Dumnezeu
- În 2009 însă, Florin Bogardo a murit, în plină strălucire a creației și vieții. Ce v-a ajutat să depășiți suferința?
- Credința în Dumnezeu. Pe care am deprins-o de la părinții mei, dar pe care am descoperit-o în profunzime tot datorită lui Florin, care a fost un creștin practicant. El m-a învățat că pe Dumnezeu poți să-l vezi în tot ce te înconjoară, în tot miracolul creației lui: plante, animale, oameni, văzduhul și apele, toate, privite în miezul lor, poartă în ele dovada prezenței și iubirii lui Dumnezeu. Scânteia lui este în toate. Și tot el m-a învățat că Dumnezeu nu te părăsește niciodată. În zilele acelea, de după moartea lui Florin, nu știu cum, dar mi-am adus aminte de toate astea și, instinctiv, aproape dincolo de rațiune, mi-am dat seama că nu-mi pot adăposti inima sfâșiată și sufletul desperecheat, decât în credință. În fiecare zi, în starea aceea de năuceală, de disperare, de îngrozitoare suferință, când mi se părea că nu mai aveam niciun rost pe lume, singurul gând limpede îmi era acela de a merge la biserică. Și Dumnezeu m-a întărit. Încetul cu încetul, norii au început să se risipească, mi-am recăpătat vigoarea și dragul de viață.
- Vă sperie înaintarea în vârstă? Anii târzii?
- În niciun caz! În fiecare dimineață când mă trezesc și văd lumina în fereastră, sunt fericită și optimistă, bucuroasă că-mi mai dăruiește Dumnezeu încă o zi. Copiii îmi sunt bine, nepoții la fel, ce mai contează ce văd în oglindă? Sunt conștientă de vârsta mea. Singurul lucru de care mă tem e să nu mă părăsească puterile și să ajung povară pe capul copiilor. Orice rugăciune a mea către Dumnezeu se sfârșește cu "Fă, Doamne, să-mi închei viața în mod demn și să nu chinui pe nimeni!"