Timpul are răbdare cu marile iubiri

Să simţi că te sufoci de atâta fericire.

Că e prea mult, că nu eşti demn de atâta bine, care te-a copleşit aşa, deodată... De două ore stau şi o privesc cum doar­me. Mi-am tras un taburet la marginea patului şi îi con­templu chipul atât de frumos, uşor încruntat şi înfu­mu­rat, chiar şi-n somn. O privesc toată, şi nu-mi vine să cred că e aici, în patul meu, împreună cu mi­ne, că acum doar câteva ore mi-a fă­cut mărturisirile acelea, la care nu mă aşteptasem vreodată...
Nouă ani au trecut de atunci. No­uă ani de zile, în care n-am în­cetat să mi-o scot din gând, cău­tând-o peste tot, străduindu-mă să nu mă-ntreb de ce a dis­pă­rut din via­ţa mea atât de brusc, fără să mai dea vreun semn. "Dispare, am au­zit că aşa face ea", îmi spu­se­se pri­e­tena ei cea mai bună. N-o mai vă­zuse nici ea de luni de zile după des­­păr­ţirea noastră. Niciunul din cei vreo şapte prieteni ai ei, cu care pe­tre­cu­serăm atâtea clipe minu­na­te, n-o mai văzuseră de-atunci, deşi au­zeau că e tot în Sibiu, nu plecase din ţară, cum se zvonise cândva. Şti­am că Sibiul e ora­şul ei de suflet, sau că ea e su­fletul Sibiu­lui, cel pu­ţin aşa mi-a rămas în închipuire oraşul acela su­perb de la poalele Făgăraşilor. Pentru mine, întot­dea­una, Sibiul va înseamna Bogdana.
Două ore nu m-am mişcat de pe scaun. De vreo trei ori am îndrăznit să îi mângâi părul castaniu, să îi ating buzele roşii, cărnoase, iar ea m-a cuprins cu amândouă braţele, prin somn, şi m-a sărutat şi ea, dormind apoi mai departe. Efectiv, nu puteam crede că e aici, cu mine în cameră. N-o întrebasem ce va fa­ce mâine, n-aveam de unde să ştiu dacă mai ră­mâne. Era posibil să dispară iarăşi pentru ani de zile, poate pentru totdeauna. Am coborât numai vreun sfert de oră, până la un magazin din apropiere, chel­tu­indu-mi ultimii bani ca să-i cumpăr toate bună­tă­ţile, pentru când se va trezi. Apoi am încercat să mă întind, să dorm, dar n-am putut. Nu-i mai vedeam chipul. Aşa că m-am aşezat pe scaunul acela şi am privit-o. Ore în şir, atent doar la trăsăturile ei, ce nu se schimbaseră deloc, ba parcă era mai frumoasă ca niciodată. Nu s-a mişcat în răstimpul acela. Zâm­bea, uneori, iar o dată chiar a şi râs puţin, chicotit, în­fio­rată de vise fru­moa­se.

Un vals sub cer înstelat

Nouă ani... Ţin minte fiecare detaliu. Zile de lu­mină, în care ţi-e mintea mai limpede şi-atentă ca oricând. Şi n-ai cum să uiţi. Când am văzut-o, sin­gură şi parcă foarte tristă, c-o tâmplă sprijinită în pal­mă, în fereastra largă a unei cafenele din mar­­ginea Sibiului, am simţit cum mi se taie ră­suflarea, stând în faţa ei, pe trotuarul pustiu, şi am intrat ca vrăjit, înăuntru. M-am aşezat lângă ea şi am stat acolo şi am tăcut. Iar ea şi-a întors încet gâtul lung, privindu-mă le­neş, cu ochi înguşti, ca două tăieturi strălu­citoare, a zâmbit uşor, apoi m-a privit direct în ochi, amu­zată, cumva, şi provocatoare: "Ce e? Ce-i cu tine aici?...". N-am zis nimic, sau nu-mi amintesc să fi zis ceva, ci doar că apoi am mers alături de ea pe stră­zile oraşului bătrân, con­tem­plându-i mersul tru­faş, de regină, ce părea să plu­tească pe deasupra tre­că­torilor din Piaţa Mare. Din când în când, se în­tor­cea către mine, făcân­du-mi semne să o ur­mez, căci vrea să-mi "pre­zin­te" se­cre­tele ei: gan­guri şer­pui­toare prin­tre clă­diri, cum ca­de um­bra peste do­uă case vechi şi por­to­calii, un felinar bă­trân de sub zidul ce­tăţii, acope­ri­şurile "cu o­chi" din Piaţa Mică, sau cum se re­varsă soarele pes­te Turnul Sfatului, la as­fin­ţit. Detalii, me­reu detalii. Unghiuri, bolţi, ca­ta­combe, lu­mini, tur­nuri şi poduri tene­broase prin care am urcat neştiuţi, pe scări şubrede şi scâr­ţâi­toa­re. Întreg Sibiul îl cu­nosc astăzi pâ­nă-n toa­­te ungherele sale misterioase, nu­mai din po­veş­tile ei. Am mers mult, în ziua a­ceea, am mers mult, ca-ntr-un vis, ţinân­du-ne de mâ­nă ca doi copii. Înaltă, cu spatele drept, mai înal­tă puţin decât mine, zâmbea, tră­gând, uneori, cu ure­chea, la ce vorbesc trecătorii. Ea m-a învăţat să merg "înpământat", căl­când cu toată talpa, din călcâi până-n vârf, ca să simt mai bine energia pământului; ea a fost primul om pe care l-am văzut mergând "fix înainte", fără să se fe­rească din calea oamenilor, mereu visătoare şi parcă grăbită, iar toată lumea se dădea la o par­te din ca­lea ei, co­pleşită, par­că, de pre­zenţa sa ma­ies­tuoasă, regală. Spre di­mi­neaţă, m-a în­trebat un­de stau, şi eu i-am spus că la "Împă­ratul Ro­ma­nilor", im­pu­nă­torul hotel ră­mas a­proa­pe ne­schim­bat, din vre­­­mea lui Franz Josef şi Johann Strauss.Nestin­gherită în vreun fel, a intrat dezin­voltă, cu aceeaşi ţinută nobiliară, în hotelul de lux, a trecut pe lângă recepţionerul ca­re picotea visător, îndreptându-se direct spre fastuo­sul restaurant cu mobile albe, candelabre şi capiteluri aurite, care la ora aceea era pustiu. Oprită în mijlocul ringului de dans, a făcut o reverenţă şi m-a invitat la vals. A fost singurul dans fără muzică pe care l-am trăit vreodată lângă o femeie, un dans simplu şi sobru, de parcă zeci de perechi se aflau chiar atunci împre­jurul nostru, valsând, şi toată lumea aceea in­vizibilă era acolo doar pentru noi. La un moment dat, şi-a amintit că trebuie să fie "un ciucur", pe undeva, un buton în spatele scenei, ce poate să "deschidă cerul". Un mecanism ce culisează întreg tavanul res­tau­ran­tului, dezvelind cu adevărat văzduhul. Şi, cul­mea, l-a şi gă­sit. Plafonul restaurantului a început să hu­ruie încet, apoi să se deschidă cu zgomot tot mai puternic, iar eu, deşi speriat, am sărutat-o în mijlocul ringului, sub cerul de august spuzit de stele. Atunci s-a de­clanşat alarma. Am fugit pe nişte scări înguste, în spirală, prin decorul acela rupt din alt veac, ne-am furişat ca-ntr-un film poliţist, pe coridoare "secrete", până ce am ajuns, în sfârşit, în camera mea: o man­sardă scufundată în penumbre, luminată misterios de felinarele oraşului de afară. Se trezise întreg hotelul din cauza alarmei şi a zgomotului făcut, dar în odăiţa mea era pace. Acolo, sub aco­perişul clădirii, ne-am sărutat pentru a doua oară şi tot atunci mi-am dat seama că ne cam îndrăgostisem puţin. Apoi a plecat. Am vă­zut-o de la etaj cum iese în stradă pe uşile larg des­chise ale hotelului, flu­ie­rând prin zorii dimineţii, tre­când nepăsătoare pe lân­gă maşina de poliţie abia so­sită, şi făcându-mi semne de rămas bun.

Casa cu pisici

A doua zi, la ora 10, m-a sunat să îmi spună bună dimineaţa. "Hai, scularea, ce facem azi?!", mi-a zis cu atâta înflăcărare, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea, şi doar în treacăt m-a întrebat dacă ieri am simţit ceva pentru ea. Iar mie îmi venea să plâng, cu receptorul în mână, amintindu-mi mersul ei de regină, gândindu-mă că nu este posibilă o atât de mare fericire. I-am spus că trebuie să plec la Bucu­reşti, că n-am cum să mai rămân, însă ea nu s-a în­tristat. "Pentru noi, mereu va fi timp", a spus. "Ştii un­­de mă găseşti, pentru mine timpul nu există. Nu există deloc..." Au urmat săptămâni la rând, în care am vorbit la telefon şi câte şase ore pe zi, poves­tin­du-ne visele şi trăirile, niciodată ceva concret des­pre viaţa noastră. Ajunseserăm să nu mai putem trăi fără telefoanele alea, tresăream de bucurie de fie­care dată când suna. Pe vremea aceea eram încă însurat, a­veam doi copii, deşi mariajul meu se în­drepta de mult spre divorţ. Trăiam mai mult separat de fosta soţie, aproape nici nu mai comunicam cu ea, ci doar aveam grijă de cei mici. Oricât de bizar ar părea, "păcatul" ăsta, efectiv, nu mi-l puteam interzice, nu pu­team să nu răspund la telefon, să nu vorbesc cu Bog­dana. O zi fără să-i aud glasul m-ar fi făcut s-o iau raz­na. Abia după vreo lună şi jumate am ajuns din nou la Sibiu, cu ajutorul tacit al şefului meu, care şi-a dat seama, fără cu­vinte, că trec printr-o perioadă mai specială. Iar când i-am dat vestea Bog­danei că mâine vin, am simţit-o cu adevărat fericită. Am fost fericiţi amândoi. Atunci m-a dus să-i văd casa aceea în­tor­tocheată, veche de peste un secol, plină mereu de prieteni, încărcată de anti­chităţi şi cărţoaie vechi, între care tronau motani ne­mişcaţi şi clondire cu beţişoare asiatice parfu­ma­te. Şi tot de acolo, într-o seară, s-a ridicat Bogdana şi m-a luat de mână, spu­nându-le tuturor că ea trebuie să plece "cu iubitul ei", de parcă ar fi vrut ca toată lumea să ştie şi să ia aminte. Lumea aceea care începuse să se învârtă cu mine ameţitor...
Luni de zile n-am trăit decât cu gândul reîntoar­cerilor la Sibiu. Ajunsesem să cunosc burgul acesta medieval, până-n ultima piatră din caldarâm, să mă identific cu el, să simt cum pătrund în magie, odată cu primii paşi făcuţi pe "pietonala" dinspre "Îm­păratul Romanilor". Abia aşteptam să-mi iasă în cale, să ne strângem în braţe, să ne iubim, ca şi cum fiecare zi ar fi fost ultima. Îi presimţisem firea, ne­liniştile, o anume tristeţe ce trece dincolo de ome­nesc, de banala idee de "cuplu". O dorinţă de... cu­noaş­tere, ăsta-i cuvântul, de ceva mai presus de lume, care făcea ca fiecare gest sau cuvânt să capete sensuri adânci şi pătimaşe subînţelesuri. Am stră­bătut locurile cele mai puţin "turistice" ale oraşului, stând amândoi în câte-un parc pustiu sau o vitrină goală de cafenea, privind strada, unul lângă altul, povestindu-ne ceea ce sim­ţim în momentul de faţă, cufundându-ne în noi înşine, într-un fel de călătorii interioare, în care ne sprijineam, cumva, deopotrivă, să ne cunoaştem pe sine, să ne simţim doar din tăceri sau priviri. De la ea am învăţat să folosesc cuvintele pentru a povesti ce se-ntâmplă înăuntrul meu, ca pe un basm precis şi conştient, de la ea am învăţat atât de multe... Şi mă consideram puternic, privilegiat, "stăpânul lu­mii", alături de dânsa. Fiindcă mi se părea că putem face totul - chiar totul - cât eram amândoi. Ne ad­mira lumea pe stradă, ne iubeau chel­ne­riţele care uneori ne lăsau să plecăm fără să plătim, ne abordau necunoscuţi ce ne rugau să-i lăsăm să stea puţin în preajma noastră, fiindcă asta le face bine. O mân­drie, o fălo­şenie pe care ţi-o dă doar iubirea îm­plinită. Să nu-ţi mai încapi în piele de atâta iubire... Şi nu conteneam să-i con­tem­plu chipul frumos, să mă înfior observând-o cum, deo­dată, îşi ridică pro­filul aristocratic, cum se uită în cer şi, între ochii în­tredeschişi, zăream, uneori, ca o tremurare de la­crimi. O tristeţe după ceva ne­văzut, un fel de dor de necunoscut. Şi îndurerarea asta de-o clipă, urca până într-un punct, undeva sus!, apoi, parcă amin­tindu-şi de ceva anumit, se îmbujora din­tr-odată şi cobora pe pământ cu o bucu­rie atotcu­prinzătoare, mare şi nemai­po­me­nită. Abia atunci se întorcea spre mine şi, dându-şi seama că o spio­nasem, se ruşina puţin, zâmbea şi îmi scotea limba. Aşa era ea, n-o puteai "prinde" nicicum, îţi scăpa prin­tre degete, tre­când dintr-o stare în alta c-o uşu­rinţă de spi­riduş; ni­mic tea­tral, nimic re­gizat (am urmărit asta foar­te atent), ci mai degrabă o con­tinuă ascuţime a spi­ritului, a gesturilor, a deta­lii­lor, ce te făcea să fii viu, me­reu pre­zent alături de dânsa. Aşa este şi acum. Atunci avea doar 26 de ani, eu 32. Ultima oară am vă­zut-o la Sibiu la sfâr­şitul a­nului 2006. Oraşul era în sărbă­toare. Se pre­gă­tea să devină prima Capita­lă Eu­ropeană a Cul­turii de pe pă­mânt româ­nesc.

Frica

Apoi, deodată, m-a anunţat că vine ea la Bucu­reşti. Brusc, într-o amiază de pri­măvară a anului 2007, mi-a scris doar atât: "M-am hotărât. Poimâine vin la ti­ne." N-am îndrăznit s-o întreb dinainte dacă are vreun plan, asemenea lucruri nu se-ntrebau între noi. Ştiam doar că vine, că vine aici, ca să stea mai mult, că vom fi doar noi doi, în sfârşit, iar asta mă umplea de-o bucurie ames­tecată cu un fel de frică. O zi întreagă am dere­ticat prin garsoniera în care mă mutasem de la un timp, după certurile cu fosta soţie. M-am întâlnit cu Bog­dana într-o seară de martie, într-o piaţă a Uni­versităţii pustie, sub nişte statui, unde ea stătea în picioare, sprijinită într-un călcâi, băie­ţoasă, contem­plându-şi parcă vârful bocancului, în timp ce vântul îi răscolea părul castaniu. A ridicat privi­rea spre mi­ne şi mi-a zâmbit. La picioarele ei erau două bagaje. Ne-am strâns în braţe şi nu ne-am mai dat drumul două săptămâni, care mi s-au părut cele mai minu­nate ale vieţii mele. Atunci mi-a spus prima oară că mă iubeşte, iar eu, efectiv, nu-mi mai puteam des­prinde ochii de la ea. Mi-am dat seama că, dacă voi mai trăi aşa multă vreme, probabil că mă voi stinge pe picioare. Căci eram complet inapt de-a face alte lucruri. Două săp­­tămâni n-am mâncat, n-am dormit, a­proape am uitat de ser­viciul meu. "Voi mu­ri", gândul ăsta începuse să mă obsedeze, a­tunci când mă străduiam să în­ghit măcar câte o coajă de pâine şi nu puteam. "Este prea mult pentru mine..." Iar ea era în­floritoare şi fe­ricită, iar asta mă bucura atât de mult, "prea mult", parcă, aveam nevoie să mai respir, să nu fiu conectat mereu la o asemenea intensitate a fericirii. "Corpul uman nu e conceput să fie atâta timp, con­tinuu, numai fericit", îmi ziceam şi m-am surprins, într-o seară, când am în­trebat-o direct, dacă a venit pentru mine, ca să ră­mână definitiv. M-a strâns în braţe şi mi-a şoptit la ureche că "Da". Şi atunci, cu o spaimă care nu ştiu de unde urcase în mine, i-am spus că nu pot, că nu-s de-ajuns de pu­ter­nic pentru un ase­menea gest, că mi-e dor de copiii mei şi de o viaţă nor­ma­lă... Fie­care om are, cred, asemenea cli­pe pe care le regretă amarnic, apoi. Când vor­bele îţi ies sin­gure din gură şi nu le mai poţi întoar­ce... Cli­pe de răs­cru­ce, pe muchie de cuţit, când parcă "alt­ci­ne­va" îţi dic­tează ma­rile hotă­râri. M-am gândit apoi foarte mult la seara aceea. Ani de zile m-am tot gân­dit. Dacă nu fă­cu­sem cumva marea eroare a vieţii mele. Dar, cu trecerea tim­pului, am în­ţe­les tot mai bine că dacă ar fi să re­trăiesc şi azi clipa aceea, aş face la fel.

Ultimul tren

Nu cred că ăsta a fost, totuşi, motivul părăsirii. Deşi atunci ea s-a îmbujorat toată, mi-a dat drumul încet din braţe şi a spus: "Înţeleg..." În schimb, şi-a amânat plecarea încă vreo săptămână, lăsând să treacă zile la rând, în care tot pierdea câte un ultim tren. Ne-am mai în­tâlnit apoi, încă o dată, la Sibiu, doar pentru o sin­gură zi, şi părea la fel de iubitoare. Dar chiar când eram acolo, brusc, şi-a închis te­lefonul şi n-a mai răspuns. Uşile casei ei misterioase au fost de atunci mereu închise. Nu ne certasem, nu ne-am spus ni­ciun cuvânt ce putea să provoace dispariţia ei aşa de subită. Pur şi simplu n-a mai fost! I-am dat, za­darnic, sute de telefoane şi de mesaje sperând, mă­car, să o mai văd. Primul an a fost ca o lungă boală. A fost ca o moarte. Doar tim­pul, foarte încet, a reuşit să mă vindece. M-a căutat după şapte ani. M-a întrebat dacă vin la Sibiu şi eu am venit. Am stat împreună o săptămână, clipă de clipă, nedes­păr­ţiţi. Ca şi cum nimic nu se întâm­plase. Ca şi cum ne-am fi despărţit ieri. Şi iar am colindat oraşul acela plin de nostalgii, într-un sfârşit de primăvară. N-am îndrăznit s-o întreb niciodată despre lucrurile din trecut. Doar la un moment dat, am spus aşa, ca în treacăt: "Doamne, Bogdana, cât timp a trecut..." Iar ea, abia într-un târziu, după vreo două minute, mi-a spus acele cuvinte pe care nu le-am desluşit clar la început, din cauza vântului care îi dezmierda părul: "Cum are timpul răbdare cu marile iubiri..." Apoi s-a oprit, s-a uitat la mine şi a zâmbit: "Tim­pul, drăguţul de el... Nu-i aşa?"
Şi iarăşi n-a mai dat niciun semn, timp de peste un an. Până acum câteva zile, când m-am pomenit cu un mesaj de la ea, care avea să îmi răstoarne în­treaga viaţă. Am deschis telefonul şi am citit doar atât: "Sunt la statui". Am ieşit ne­buneşte din casă, am alergat într-acolo şi, îm­brăţişaţi pe o bancă, am tăcut fericiţi, până ce stelele au în­ceput să se stingă pe cer. "Cum are timpul răbdare cu marile iubiri, nu-i aşa?".

FLAVIAN