LIGIA GHINEA - "Nu pot să tac şi nu pot să pun condeiul jos"

Profesoară de limba română la Colegiul Naţional "Mihai Viteazul" din Sf. Gheorghe, Covasna

Limba română, dragostea mea!

- Prima mirare: sunteţi olteancă "de viţă ve­che", cu studii de filologie absolvite la Universitatea din Craiova, dar predaţi limba şi literatura română la Sfântu Gheorghe, în Covasna, o zonă cu atâtea probleme legate de identitatea românilor. Cum de aţi ajuns chiar aici? Aţi izbutit să vă integraţi, să vă simţiţi "acasă"?

- Sunt aici, la Sf. Gheorghe, în Covasna, din 1988 neîntrerupt! Am absolvit Universitatea la Cra­iova, am învăţat pe brânci ca să scot medie mare şi să-mi aleg un oraş în care să pot îm­părtăşi copiilor ceea ce am învăţat şi eu de la dascălii mei: dragostea de limba română! Şi m-am ţinut de cuvânt. Casa mea este aici. Aici am trăit cei mai frumoşi ani, am avut cele mai mari împliniri! În ciuda tuturor greutăţilor, este foarte greu să mă gândesc să plec de aici, să re­nunţ la a mai spune "acasă" la locul unde am trăit până la vârsta mea de acum, de 50 de ani. Şi, în fond, de ce să o iau de la capăt în altă parte? Sunt în ţara mea, am muncit pentru ceea ce am obţinut, copiii mei s-au năs­cut aici, şi unde îţi e familia, acolo îţi e şi casa. Apoi, aici am in­vestit energia şi timpul meu, aici sunt cei pe care i-am crescut, gene­raţii întregi de elevi.

- Zona Covasna este populată ma­joritar de maghiari. Nu v-a fost greu să vă aco­modaţi?

- În 1989, când am venit, aveam aici, eu şi soţul meu (venit şi el tot cu repartiţie, ca inginer), casă, fa­milie, serviciu, aşadar, destule motive ca să ră­mâ­nem. Aveam relaţii de prietenie cu toţi colegii, in­diferent de etnie, şi nu simţeam vreo ameninţare pe atunci. Nu bănuiam că atitudinea maghiarilor faţă de români se va schimba radical, va deveni din ce în ce mai ostilă, adeseori duşmănoasă. Co­legii de cance­la­rie, profesorii maghiari cu care rea­lizasem tot felul de activităţi până atunci, s-au schim­­bat dintr-odată, s-a trezit în ei orgoliul că apar­ţin unei naţii care, chipurile, până atunci fusese frus­trată de drepturi. Brusc, armonia a dispărut, şi noi am de­­venit o "mi­noritate" în propria ţară, fără vreun drept la opinie şi dem­nitate. Foarte mulţi dintre co­le­gii români ce pre­daseră alte discipline au plecat. De pildă, obligaţia pen­tru profesorii ro­mâni de a-şi preda materiile doar în limba maghiară (până în 1989, puteau să predea şi pro­fesori români, la toate disciplinele), i-a făcut să ple­ce din zo­nă, cău­tân­du-şi norocul prin alte părţi. O situaţie ac­ceptată, din păcate, de guvernele care s-au succedat şi pentru care coabitarea cu UDMR-ul a fost mai importantă de­cât nedreptăţirea populaţiei româ­neşti a zonei. Doar profesorii de română au mai fost ac­cep­taţi să predea la secţia maghiară, fără să li se impună cunoaşterea limbii maghiare atunci, imediat după 1989. Astfel au urmat o serie de situaţii conflictuale, chiar şi cu ele­vii, care erau, practic, împinşi de la spate de către di­riginţii lor să protesteze împotriva pro­­fesorilor ro­mâni. Ei alimentau ideea de separare cu sloganuri ca: "Nu te vrem!", "Du-te aca­să!", cu care eram în­tâmpinaţi la ore noi, profesorii ro­mâni, la secţiile maghiare.

Împreună, dar separat!...

- Cum de aţi rezistat?

- Aceste stări tensionate au stârnit în mine exact dorinţa de a nu renunţa. De a nu mă lăsa intimidată de jocurile lor de influenţă şi de strategiile lor de a te aduce la limita disperării şi a neputinţei. Mi s-a părut nedrept felul în care puneau problema. La urma urmei, eram acasă, în ţara mea.

- Înţeleg că în şcolile ungureşti din Co­vas­na se mai vorbeşte româna doar la orele de limba ro­mână...

- În Covasna şi Harghita, limba română este pe cale de dispariţie. Pentru că în afara orelor prevăzute în programă, nu se mai vorbeşte deloc în română, aceasta devine pentru copiii maghiari un fel de limbă străină, nu limba statului în care trăiesc. Iar faptul că ei nu comunică suficient, că sunt separaţi de copiii români şi nu mai interacţionează în pauze sau la joacă, le face profesorilor de română foarte grea misiunea de a-i face pe elevi să ajungă la nivelul de cunoaştere necesar pentru exa­menele pe care le au de susţinut la sfârşit de ciclu gimnazial, res­pectiv li­ceal. Pentru ei necunoaşterea lim­bii române face im­posibilă înţelegerea textului literar. În momentul de faţă s-a ajuns la situaţia în care, dacă elevul ma­ghiar nu înţelege cu­vântul, pro­fe­sorul trebuie să scrie ime­diat tra­du­cerea în ungureşte. As­ta, deşi exis­tă dicţio­nare în care pot că­uta cuvintele pe care nu le ştiu. Asta, în situaţia când ei au un exa­men la limba ro­mână la ba­ca­laureat. Deocam­dată! Cine ştie ce va mai fi mâine?!... Profesorii de la secţia ma­ghiară pro­testează mereu că examenele de limba ro­mână sunt dificile, că probabilitatea elevilor de a le promova scade continuu, pentru că au rezul­tate foarte slabe la această materie asimilată de ei unei limbi străine. Ni­velul e din ce în ce mai scăzut, pentru că ei nu înţeleg, nu comunică, nu citesc, nu fac nimic ca să aibă un randament mai ridicat. Iar profesorul, din această ca­uză, munceşte enorm, mai ales în me­diul rural, unde funcţionează clase si­multane, iar mun­ca aceasta e crâncenă pentru un pro­fesor de limba ro­mâ­nă. În calitate de profesor me­todist, eu merg deseori în şcoli de pe tot cu­prinsul judeţului şi văd ma­rea schimbare în rău care a avut loc în în­văţă­mân­tul de aici. Asta s-a întâmplat pentru că de­ci­ziile po­li­tice nu au ţinut cont de noi, şi aşa ne-am pricopsit cu un sistem de învăţământ deficitar, care ne-a dus la ceea ce avem astăzi: rezul­tate slabe, co­municare zero, orgolii mari, copii ma­ghiaricare cresc cu senti­mente de frustrare, dacă nu chiar de lipsă de respect faţă de limba română. A in­ter­venit râca asta între noi, care nu exista îna­inte, ne arătăm cu de­getul, în­vinovăţin­du-ne unii pe alţii degeaba, pentru că tot sistemul de învăţământ este aiurea structurat. Dar de fapt, totul este generat, după pă­rerea mea, dintr-o vo­inţă politică. Sunt in­te­rese ca lucrurile să mear­gă prost, s-a vrut să se ajun­gă aici, pornind din mo­mentul-cheie, în care şcolile mixte s-au sepa­rat pe criterii etnice. A fost o tragedie atunci când licee ca "Szekely Miko" au spus că ro­mâ­nii tre­buie să plece şi că acolo rămân doar elevii ma­ghiari. Cum să scoţi din clase nişte copii care nu con­ştientizau o apar­tenenţă etnică foarte cla­ră, igno­rân­du-se faptul că era benefic pentru toţi dacă ei creşteau împreună, indiferent de etnie? Sepa­rarea educaţiei pe criterii etnice a fost cea mai mare greşeală! Când pu­terea alia­tă cu UDMR a impus în Legea Educaţiei din 2010 prevederile privind învă­ţământul integral în limba minorităţilor (era Ecaterina Andronescu mi­nis­tru al Învăţămân­tului), forumul nos­tru a protestat atunci, dar nu am fost luaţi în sea­mă. Apoi, o pro­ble­mă a zonei după 1989 a fost aceea că foarte mulţi pro­fesori români au ieşit la pensie şi nu a mai avut cine să-i înlocuiască, precum şi aceea că foarte mulţi profesori au ales să plece din aceste judeţe. În ce mă priveşte, ca făcând parte dintre acei profesori care nu au re­nun­ţat să predea limba română şi care nu au plecat de aici, m-am transferat la Co­legiul Naţional "Mihai Viteazul", cu clase exclusiv în limba română. Deci, eu nu mai pre­dau, în mo­men­tul acesta, limba română la clase cu copii maghiari. La colegiul nostru, există şi profesori maghiari la diferite disci­pline, care sunt oa­meni lucizi, ce şi-au cres­cut copiii ca să ştie am­bele limbi, şi care apără in­teresele învăţă­mân­­tului, spre folosul tuturor copiilor.

- Care e soarta limbii române în alte instituţii ale statului decât cele de învăţământ?

- În toate domeniile, românii care nu ştiu limba maghiară se simt izolaţi. La şedinţele de consiliu pro­fesoral se vorbeşte numai în limba maghiară, astfel că ei nu înţeleg nimic, iar în cel mai fericit caz li se face un rezumat de cinci minute în limba ro­mâ­nă, la sfâr­şit. Am fost eu însămi în situaţia aceasta şi ştiu cât poate fi de frustrant. Acelaşi lucru se petrece şi în con­siliile locale de administraţie, majoritar ma­ghiare, la fel şi în consiliul judeţean. Chiar şi con­ferinţele de presă se desfăşoară tot în limba maghiară, astfel că ziariştii de la puţinele publicaţii în limba română nu în­ţeleg nimic dacă nu ştiu limba maghia­ră, sau nu li se spune, în 2-3 minute, despre ce e vorba. Dispariţia lim­bii române este, de altfel, un fenomen general. De­ja, pe stradă, în oraş, observ că se înţelege foarte greu limba română, iar explicaţia pentru aceas­tă si­tuaţie vine tot din separarea şcolilor. Angajaţii în ser­viciile publice înţeleg din ce în ce mai greu, deşi ei sunt obligaţi să presteze în ambele limbi, dar nu în­ţe­­­le­g, te pun să repeţi, şi aşa avem permanent o pro­blemă de comunicare. Sigur, nu îţi cer să le vor­beşti într-o altă limbă străină decât româna, nu încă! Dar nu ştim pen­tru cât timp! Biserica a ră­mas singura instituţie mai puternică a statului român în zonă, chiar dacă mul­te clădiri de cult ortodox din mediul rural au fost părăsite, şi în ele nu se mai slujeşte. Sunt sate în care popu­laţia ro­mânească a dis­părut aproape com­plet sau a fost ma­ghiarizată. Cel mai tare mă îngri­jo­rează plecarea ro­mâ­nilor. Foarte mulţi dintre ei au pus sabia jos şi au renunţat. Vom fi, nu­me­ric, tot mai puţini, iar spi­ritul ro­­mânesc va fi din ce în ce mai slăbit, pe aceste locuri.

"Sunt olteancă şi nu renunţ uşor"

- Pe dvs. ce vă ţine aici? De unde vi se trag te­na­citatea, forţa de a trece peste momentele în care vă vine să spuneţi şi dvs: "Nu mai pot, plec!"?

- Mă ţine ceea ce am realizat până acum. Am o legătură cu comunitatea şi în viaţa personală, şi în cea profesională, am conştiinţa că fac bine ceea ce ştiu să fac - să îi învăţ pe elevi limba şi literatura ro­mână, să le dezvolt imaginaţia, cutezanţa, încrederea în puterea ziditoare a cuvântului şi a literaturii (am înfiinţat şi conduc, de mai mulţi ani, revista de literatură a elevilor de la liceul nostru, "Albatrosul", şi nu vă puteţi imagina ce texte minunate ale copiilor publicăm acolo). Poate că încăpăţânarea şi dârzenia mea vin din faptul că am temperamentul acesta de ol­teancă şi nu renunţ uşor. Şi apoi, nu sunt singura, mai există "eroi", oameni cu care sunt de aceeaşi par­te a baricadei, pentru cauza românilor din Har­ghita - Co­vasna (cum este d-l Ioan Lăcătuşu, fonda­torul Fo­rumului Civic al Românilor din Covasna şi Har­­ghita, scriitor şi istoric, autor al foarte docu­men­tatei cărţi lan­sate de curând, "Repere identitare ro­mâneşti din judeţele Covasna şi Harghita"). Din pă­cate, multe vârfuri ale comunităţii noastre au fost înde­părtate. Codrin Muntean, acum secretar general al Mi­nis­te­rului Apărării, fost preşedinte al forumului nostru, fost prefect de Covasna, a fost "avansat" la Bucureşti, pentru a "detensiona" situaţia din zonă, după ce a luat de­cizia de a acoperi un panou cu Ţi­nutul Secuiesc, am­plasat în faţa Prefecturii, cu stea­gul naţional al României, cu ocazia Zilei Unirii Principatelor din 24 ianuarie. Foarte multe putea el să facă pentru ro­mânii de aici, ca prefect, dar de la Bucureşti, mai greu! În ur­ma lui a venit un alt român care, cum a "mişcat în front" şi n-a făcut cum a ordonat UDMR-ul, a fost schimbat, şi apoi altul, şi altul, şi tot aşa, ne-au schimbat câţiva prefecţi în doi ani. Deocam­dată, mulţumim lui Dum­nezeu că încă mai sunt nu­miţi români în funcţia de prefect în judeţul Covasna! Şi cu Prea Sfinţia sa Ioan Se­lejan, fostul episcop alCovasnei şi Harghitei, la fel s-a întâmplat, de l-au "exilat" în Banat: au vrut să-l îndepărteze ca să ne lase singuri aici. Ne dărâmă tocmai turnurile noastre de apărare, ne iau pe cei mai valoroşi oameni ai co­munităţii. Simt cum cercul se strân­ge tot mai mult în jurul nostru. Şi e greu, cad une­ori, am stări de îndo­ială, de neîmplinire, sunt arătată cu degetul, că sunt na­ţio­nalistă, că sunt şovină, că nu sunt "cu gaş­ca" de po­li­ticieni corupţi moral, pe care i-am ales, dar nu ne-au reprezentat aşa cum au pro­mis. Îmi păstrez reperele şi modelele şi merg înainte, şi eu, şi soţul meu la fel, deşi sunt 27 de ani de când am coborât din tren aici! Soţul meu se va pensiona curând, eu mai am câţiva ani, şi totuşi nu îmi vine să renunţ la ceea ce am rea­lizat. Pentru că, unde întorc privirea, văd foşti elevi de-ai mei, văd oameni ajunşi bine, care iau concur­suri pentru funcţii importante, copii simpli, care s-au născut aici, au învăţat şi au muncit aici, şi care nu vor să plece. Şi atunci, îmi spun şi eu că nu pot să mă prefac că totul e în ordine cu viaţa noastră, a ro­mâ­nilor din Harghita şi Covasna, când interesele politice divergente ale partidelor politice lasă UDMR-ul să joace pe degete situaţia noastră, aşa pre­cum o pisică se joacă cu un şoricel speriat, înainte de a-l devora cu totul... Nu pot să tac şi nu pot să pun condeiul jos!

- Care este mesajul pe care-l transmiteţi elevilor dvs., dincolo de dragostea pentru limba română?

- Să-şi urmeze visul, aşa cum am făcut şi eu, şi să nu renunţe niciodată, de teamă. De frică! Să aibă me­reu încredere în ei, să ştie că visele lor devin realitate da­că au voinţă, dacă au credinţă şi cred că trebuie să adaug, aşa cum ne învăţa PS Ioan Se­le­jan, şi puţină iubire: de Dumnezeu şi de semeni. În­tot­deauna le spun să se întoarcă înapoi, după ce-şi ter­mină şcolile înalte prin alte părţi (nu există univer­si­tăţi în judeţele Harghita şi Covasna). Trebuie spri­jiniţi tinerii absol­venţi din comunitate să se întoarcă acasă, să li se asi­gure o locuinţă de serviciu, să fie susţinuţi fi­nanciar, pentru că altfel, pentru un salariu de profesor debu­tant nu vor veni să trăiască sub pre­siunea în care un dascăl îşi exercită profesia aici (în mo­mentul acesta, e mare nevoie de profesori de ma­tematică pentru şco­lile în limba română, de pildă). Am mulţi foşti elevi care sunt, la rândul lor, pro­fesori. Ei, ca şi mine, n-au plecat, având conştiinţa că fac bine ceea ce fac, fie­care la locul lui, oameni in­­tegri, care au ales să fie ei înşişi, în orice îm­pre­jurare.

"Iar s-au adunat: iar pun ceva la cale!"

- Există o coeziune a comunităţii româneşti de aici? Vă întâlniţi? Există activităţi comune?

- Încercăm să ne promovăm cultura, valorile şi pro­pria identitate. Dar e din ce în ce mai greu să fa­cem asta. De foarte multe ori, am vrea să facem lu­cruri nemaipomenite, avem proiecte minunate, dar nu avem posibilitatea de a ne afişa public cu ele, pentru că nu suntem sprijiniţi din partea adminis­tra­ţiei, şi atunci toate visurile noastre se ofilesc. E vorba şi de sprijin financiar, desigur - pentru noi nu se găsesc niciodată bani - dar şi de susţinere morală, pentru că nu poţi să faci ceva fiind mereu arătat cu degetul, la modul circumspect: "Uite-i, s-au adunat acolo şi ia­răşi pun la cale ceva!". Nu punem nimic la cale, pur şi simplu ne manifestăm propriile valori, ne ex­pri­măm public, aşa cum şi ei fac în comunitatea lor, îşi ex­primă identitatea la modul cel mai stăruitor, îşi aduc în faţă modelele, peste tot nu vezi decât denu­miri date după perso­nalităţi de etnie ma­ghia­ră pe ins­ti­tuţii, străzi, socluri de statui. Dar istoria şi cultura ro­mânească sunt ex­cluse din manifestările culturale or­ganizate de instituţiile publice. An de an, când se îm­part fon­durile pen­tru pro­iec­te culturale sau ci­vice de către pri­măria oraşului, noi sun­tem me­reu defa­vo­rizaţi, lă­saţi la coada lis­tei: noi suntem o mi­noritate şi primim foar­­te, foarte puţin.

Românii cei îndelung răbdători

- Trăiţi, totuşi, în România! De ce nu vă im­pu­neţi mai ener­gic iden­titatea? Sunt o grămadă de ins­ti­tuţii culturale în ţară care s-ar bucu­ra să vă vină în aju­tor. Cum să-ţi fie "frică" în ţara ta?

- Aveţi dreptate, am observat şi eu sen­timente foarte stra­nii la românii din partea locului, care se com­portă ca şi cum ar fi o popu­laţie aservită majo­ri­tăţii maghiare. O atitudine de sme­re­nie, de toleranţă, du­să mult prea de­par­te, aproape de umi­linţă. Ne că­ciu­lim în faţa maghia­rilor, le cerşim cola­borarea, ne ali­men­tăm păgubos iluziile că suntem împre­u­nă, în condiţiile când ei ne spun, fără milă, "Ieşiţi!", "Ple­caţi!". Personal, poate fiindcă eu vin din sud, am pus a­ceastă atitudine de smerenie a româ­ni­lor de aici pe seama fricii. În general, oa­menilor le este frică, pen­tru că au crescut cu frica asta de generaţii, cu frus­­tra­rea de a fi sub dominaţia maghiară mai multe veacuri, cu ideea că li se poate întâmpla ceva şi mai rău decât a nu li se respecta drep­tu­rile, şi anume, de a fi obligaţi să plece de aici, de a fi umiliţi şi chiar omo­râţi, aşa cum s-a şi întâmplat, în istorie, iar aces­tea nu sunt afir­maţii care nu se pot dovedi şi argu­menta. Şi as­tăzi, la aproape 100 de ani de la Marea Unire şi insti­tuirea administraţiei româ­neşti în Ardeal, sentimentul neputinţei, amestecat cu teamă şi cu cel al părăsirii "de la centru" persistă în men­talul comu­nit­ăţii româ­neşti minoritare din jude­ţele Harghita şi Covasna, laolaltă cu ideea clară că "soarele Transil­vaniei nu mai răsare la Bucureşti". Slă­birea autorităţii statului român s-a pro­dus aici cu concursul politi­cienilor de la Bucureşti care, din dorinţa de a păstra UDMR-ul la guvernare, au cedat in­te­rese uriaşe în zonă, mai exact, interese ale co­munităţii româneşti, punând în­săşi existenţa ei în pericol. Este necesar ca toate par­tidele, indiferent de orientare, să îşi unească eforturile şi să aibă o vi­ziune comună în legătură cu situaţia ro­mâ­nilor din Harghita - Covasna, să-şi propună o plat­formă poli­ti­că comu­nă de lucru. Pentru că, altfel, în 20 de ani, nu vor mai fi români pe aici, iar visul ma­ghiarilor de au­tonomie se va împlini fără prea mare efort din par­tea lor, dar cu concursul gene­ros al partidelor de la centru, in­dife­rente la dra­ma ro­mânilor trăi­tori aici. E adevărat, au existat tentative, politi­cienii de toate culorile, fie că au fost de la PSD, PNL sau PDL, au în­cercat să găsească un punct de vedere comun asu­pra acestei probleme ar­zătoare. S-au adunat, au fost prie­teni, s-au bătut pe umăr, au bă­ut, s-au cinstit, în fi­nal, au plecat cum au venit, ui­tân­du-şi pro­misiunile şi văzân­du-şi fiecare de in­tere­sul propriu. Aces­ta e cel mai trist ta­blou, în faţa că­ruia, evident, po­li­ti­cienii maghiari, extrem de aplicaţi şi stăruitori în fe­lul în care îşi ex­primă ce­re­rile şi le ob­ţin, ju­bi­lează! Iar sen­timentul acesta de tristeţe şi de ne­putinţă e copleşitor şi descu­ra­jant, nu vă în­chi­puiţi cât de mult!... Când am ve­nit în Sf. Gheor­ghe, nu ştiai cine e în func­ţie, că era român sau era maghiar, fiecare îşi făcea datoria faţă de comunitate, fără să te întrebe cărei etnii îi aparţii. Atunci, auto­ritatea sta­tului se fă­cea simţită în toate domeniile, şi din mo­ment ce ocupau func­ţii impor­tan­te, ma­ghia­rii aveau şi atunci drepturi, ca mino­ri­tate. Aşadar, nu între­văd în acest moment o soluţie. Am zis că o să facem un turneu prin toată România, eu şi alţi câţiva lideri ai comu­ni­tăţii, ca să le explicăm tu­turor românilor situa­ţia noastră, pentru că la po­li­ticieni nu mai avem nicio speranţă. Nu ştiu la cine să mă mai duc şi pe cine să conving că viitorul este cel puţin îngrijorător pentru noi, dacă nu mai rău de atât: o ţară întreagă şi măreţii ei aleşi vor asista la extincţia românilor din Harghita - Covasna. Este trist ce vă spun, dar asta e realitatea şi eu sunt sinceră. Nu pot să spun că mai sper, pentru că la vârsta noastră, perioa­da de "Don Quijote" a trecut: până şi el a înţe­les, în cele din urmă, că se lupta cu morile de vânt.