IUBIRI DE VARĂ

O poveste cu pitici

Eram deja un copac bătrân când i-am întâlnit. I-am văzut de departe, când nu erau decât nişte mo­gâl­­deţe pierdute prin fân, singurii care găsiseră po­teca ce ducea la mine. Urcau. Creşteau. Îi vedeam tot mai bine. Un om ea şi un om el, prinşi unul de altul cu cren­gile lor albe şi ciudate, nişte fiinţe subţiri, sin­gure, păşind, strălucind, făcându-se tot mai mari, mai vii, mai clare. Oameni. Nu-mi plac oamenii. Oamenii nu văd, oamenii nu aud, oamenii nu ştiu, oamenii nu simt, oamenii nu înţeleg, oamenii uită, oamenii vor­besc, oamenii taie, oamenii ard, oamenii cioplesc, oa­menii mint. N-aveam nevoie de oameni. Am încercat să-i alung. Măcar atât puteam face. Am trosnit înfri­coşător din toate încheieturile mele bătrâne, m-am scuturat de crengile uscate şi le-am aruncat asupra lor. Să ştie că n-au ce căuta aici. Că nu sunt locul lor cu umbră şi verdeaţă. S-au ferit. Ea s-a speriat şi s-a strâns toată la pieptul lui, el a îmbrăţişat-o, şi-a îm­preunat crengile lui subţiri şi albe în jurul ei, a să­rutat-o pe frunte, i-a spus să se liniştească, a dez­mierdat-o, i-a râs, iar pe mine m-a făcut copac bătrân şi nesuferit, ceea ce, recunosc, chiar şi sunt. Am tăcut îmbufnat, nu mi-am mişcat o frunză, dar, sincer, pentru că nu pot minţi, pentru prima oară în viaţa mea de fag uriaş, am simţit cum mă inundă o sevă caldă, clocotitoare, şuie, am simţit cum rădăcinile mele freamătă şi răscolesc pământul, am simţit cum mă topesc şi mă înalţ, cum mi se trezesc piticii din scor­buri, ziua în amiaza mare. Cine a mai pomenit aşa ceva? Şi am tăcut, iar mierlele, gaiţele şi coţo­fenele au zburat toate până la mine să vadă ce se în­tâmplă, de ce m-am tulburat, ca ultima salcie de câm­pie. Mo­gâldeţele alea albe n-au părut să simtă ceva. Aşa sunt oamenii, sunt atenţi numai la ei, nu trăiesc fiinţe mai anapoda pe lume. Mi-a fost şi ciudă că m-am arătat atât de slab în faţa lor, eu, tocmai eu, scor­burosul, rămurosul, nodurosul, umbrosul, singu­rosul, cel care îndrăzneşte să se certe cu vântul, să nesocotească ploaia şi să îmblânzească arşiţa. Şi le-am trimis mu­şu­roaiele de furnici de la rădăcină să-i cotropească, iar ei au rămas, le-am trimis albinele şi bondarii să-i gonească, iar ei au rămas, le-am trimis piticii din scorburi să-i smintească, iar ei au rămas. Erau oa­meni şi nu se lăsau înduplecaţi. "Pitici, văd pitici", i-a spus ea lui, iar el a spus "unde?", iar ea i-a arătat unde, şi el a râs şi i-a spus "îi văd", şi amândoi au rămas încremeniţi ca nişte copaci mici, care se umplu de pitici, iar ea a închis ochii, şi el a închis ochii, "acum îi văd şi mai bine", a spus ea, "acum te văd doar pe tine", a spus el, iar eu, care vedeam ce văd ei, am văzut că ăsta e adevărul, şi iar am simţit seva aceea ciudată, cum urcă încet prin mine şi m-am topit şi am tăcut. Au tăcut şi ei.Doar crengile lor se în­tin­deau una spre alta, iar ramurile subţiri de la capete au început să se atingă, cinci ramuri subţiri, în alte cinci ramuri subţiri, degete, am ştiut că se numesc, iar degetele astea s-au încolăcit împreună, s-au îm­pletit strâns, iar ei s-au umplut de vânt şi au în­ceput să foşnească, şi prin degetele acelea au în­ceput să curgă unul spre altul, el topindu-se în ea, ea to­pindu-se în el, şi furnicile au încremenit, şi albinele au în­cremenit, şi piticii au încremenit, şi numai ei se mai mişcau pe lume şi numai ei făceau lumea să se mişte, şi eu nu mai văzusem asta niciodată, iar lumea se făcuse, dintr-odată, atât de mică şi foşnea odată cu ei, şi pielea ei a devenit pielea lui, şi pielea lui a de­venit pielea ei, şi nu mai ştiam care e ea şi care e el, erau acum laolaltă, împreună, un singur om, o sin­gură sevă, un singur suflu, un vârtej înnebunitor care-i ridica sus, tot mai sus deasupra pământului, printre frunzele şi crengile mele înalte şi apoi mai departe, în văzduh, unde nici chiar eu nu pot să mai ajung, şi doar şoaptele lor mai ajungeau până la mine, grele, răscolitoare, fierbinţi, ca o sevă uriaşă: "te iubesc, te iu­­besc, te iubesc..." Erau cei mai înalţi oameni de pe pă­­mânt, eram părtaşul iubirii lor. Au coborât apoi, s-au întors la rădăcinile mele şi i-am ocrotit cu umbră. Erau din nou mici, un om ea şi un om el, nişte mo­gâldeţe subţiri şi plăpânde ca toţi oamenii de pe lume. "Am simţit că m-am desprins de pământ şi am zbu­­rat deasupra lumii", a spus ea, iar el a zâmbit, a tă­cut şi a îmbrăţişat-o acolo, la rădăcinile mele. Cren­gile lor s-au îndepărtat apoi una de alta şi au început să vorbească. Oamenii vorbesc. Oamenii uită. Oa­me­nii mint. Oamenii mi-au arătat ce e dragostea, atunci, în ultima vară a vieţii mele. I-am văzut apoi cum plea­­că, pe poteca mea pierdută, cum se pierd mici, tot mai mici, prin iarba înaltă. Am ştiut că n-am să-i mai văd niciodată. Apoi mi-am veştejit frunzele şi am aşteptat să vină iarna.

MATEI FLORIAN


Dragoste sub semnul ferigii

Îmi amintesc totul, până în cele mai mici detalii. Ştiu bine cum a început ziua aceea. Aş putea să refac toate amă­nun­tele acelei dimineţi, care s-a în­crustat în me­moria mea ca o clep­sidră de chihlim­bar. Aşteptam în tă­ce­re, aşezată pe trep­te, până când în­treaga poiană şi bară­cile în care dormeam au fost intens luminate de soare. Atunci, privind cum se mişcă o frunză de ferigă aco­perită încă de rouă, am simţit că un­de­va, în lume, există un loc în care chiar în acel moment se întâmpla ceva legat de viaţa mea. Că existau nişte legături, nişte conexiuni se­crete, invizibile pentru ceilalţi, între mine şi... ceva sau cineva din uni­ver­sul care mă în­conjura şi că, brusc, aceste legă­turi tocmai porneau să funcţioneze.
Simţeam că n-am ce să fac în acel moment, că nu pot grăbi desfă­şurarea întâmplărilor şi că nu-mi rămânea decât să aştept, până când ar fi apărut un semn care să mă lă­murească. Mi-am încordat sim­ţurile, ca să fie pre­gătite să vadă, să simtă, să mi­roasă, să audă, să pipăie ceea ce urma să apară, ceea ce urma să se întâmple cu mine. Iar ca să maschez această stare de aştep­tare fără obiect precis, şi care de­ve­nea de la o oră la alta tot mai înfri­gu­rată, am repetat mecanic, aproape ca un robot, toa­te acele gesturi obişnuite prin care mă făceam pre­zentă între ceilalţi. Am umplut găleţile cu apă proas­pătă, am aprins focul la bucă­tărie, am făcut prânzul şi cafeaua muncitorilor şi le-am împărţit afară, la masa groasă de lemn, după ce-am şters-o de urmele nopţii. Apoi m-am retras pe locul meu de pe trepte, ur­mă­rindu-i cum se înde­părtează, pe rând, către cariera aflată dincolo de poiana în care erau barăcile. N-avea chip şi n-avea nume aşteptarea mea, dar era atât de intensă, atât de puternică, încât, din când în când, îmi strângeam mâi­nile cât puteam de tare, ca nu cumva să-mi tremure, scuturate de frisonul nerăbdării.

Rochia fără mâneci

Era cald, cald, luna iulie era pe sfârşite, pădurea din jur strânsese atâta căldură, încât, dacă intrai prin­tre copaci, te simţeai într-un cuptor. Purtam o rochie fără mâneci, dintr-o pânzişoară subţire, un pic aspră. Era ceva mai largă decât ar fi fost potrivită pentru mine (o primisem de la nevasta pădurarului, pe care o ajutam) şi, de câte ori mă aplecam, ori atunci când mă mişcam mai repede, când făceam gesturi iuţi, trupul meu se pierdea în faldurile ei şi primea, ca pe o mângâiere neaşteptată şi răcoroasă, trecerea pânzei pe deasupra pielii încinse. Îmi ascundeam dorinţele neputincioase sub haina aceea decolorată de purtare şi nu puteam decât să visez şi să aştept, cât era ziua de lungă, pregătind mâncarea pentru oamenii care lucrau, din greu, la cariera de piatră.
Trecuse de amiază, când au apărut pe cărarea din spatele barăcilor. Erau trei. Trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine uşoare, de oraş. Am ştiut, în clipa în care i-am văzut, că venirea lor urma să aducă o schimbare şi pentru mine. Am simţit că toată aşteptarea tulburată din zilele de dinainte avea să ia sfârşit, că în viaţa mea avea să se deschidă un alt drum. M-am uitat de departe la ei, ascunsă după rufele pe care le întin­deam la soare, pe frânghia legată între brazi. Primul părea mai încruntat, era mai în vârstă şi se vedea că îi conduce şi îi are în grijă pe ceilalţi doi, care erau flăcăiandri. Al doilea era mai şturlubatic, se dădea după fluturi, în loc să asculte ce-i spunea bătrânul. Şi al treilea... ei bine, al treilea m-a făcut să mi se înmoaie picioa­rele şi să îmi tremure mâinile în clipa în care s-a uitat lung la mine.
Şi-au lăsat ba­ga­jele pe trepte, au vorbit ceva cu pădurarul şi apoi s-au dus la izvor, să se spele. Ne­vasta pădurarului m-a trimis să le duc ştergare. L-am urmărit cum s-a spălat şi cum şi-a ţinut mâinile, mai mult timp, sub apa care curgea, ca să se răcorească. I-am întins ştergarul, dar nu l-a luat din mâna mea, aşa cum au făcut cei­lalţi. A lăsat un capăt în mâinile mele şi, cât timp s-a şters, nu şi-a dezlipit privirea din ochii mei. Şi-atunci am ştiut, încă o dată, că via­ţa mea avea să se schimbe cu totul. Şi s-a schimbat, căci am fost a lui, în noaptea aceea, scăldată în lumina lu­nii, care se cernea, al­băs­trie, printre crengi. Şi sunt a lui şi astăzi, du­pă mulţi ani de a­tunci, din ziua aceea în care am simţit, privind o ferigă încărcată de rouă, că există în lumea ce ne înconjoară nişte legături tainice, care nu pot fi distruse de nimeni şi de nimic şi care se dez­văluie doar atunci când le vine vremea. Acum, după nişte ani trăiţi împreună, sunt sigură când spun că am fost a lui cu mult înainte de ziua aceea şi chiar cu mult înainte să răsară copacii sub care ne-am iubit pri­ma oară.

REGHINA OLOS - Baia Mare