Eram deja un copac bătrân când i-am întâlnit. I-am văzut de departe, când nu erau decât niște mogâldețe pierdute prin fân, singurii care găsiseră poteca ce ducea la mine. Urcau. Creșteau. Îi vedeam tot mai bine. Un om ea și un om el, prinși unul de altul cu crengile lor albe și ciudate, niște ființe subțiri, singure, pășind, strălucind, făcându-se tot mai mari, mai vii, mai clare. Oameni. Nu-mi plac oamenii. Oamenii nu văd, oamenii nu aud, oamenii nu știu, oamenii nu simt, oamenii nu înțeleg, oamenii uită, oamenii vorbesc, oamenii taie, oamenii ard, oamenii cioplesc, oamenii mint. N-aveam nevoie de oameni. Am încercat să-i alung. Măcar atât puteam face. Am trosnit înfricoșător din toate încheieturile mele bătrâne, m-am scuturat de crengile uscate și le-am aruncat asupra lor. Să știe că n-au ce căuta aici. Că nu sunt locul lor cu umbră și verdeață. S-au ferit. Ea s-a speriat și s-a strâns toată la pieptul lui, el a îmbrățișat-o, și-a împreunat crengile lui subțiri și albe în jurul ei, a sărutat-o pe frunte, i-a spus să se liniștească, a dezmierdat-o, i-a râs, iar pe mine m-a făcut copac bătrân și nesuferit, ceea ce, recunosc, chiar și sunt. Am tăcut îmbufnat, nu mi-am mișcat o frunză, dar, sincer, pentru că nu pot minți, pentru prima oară în viața mea de fag uriaș, am simțit cum mă inundă o sevă caldă, clocotitoare, șuie, am simțit cum rădăcinile mele freamătă și răscolesc pământul, am simțit cum mă topesc și mă înalț, cum mi se trezesc piticii din scorburi, ziua în amiaza mare. Cine a mai pomenit așa ceva? Și am tăcut, iar mierlele, gaițele și coțofenele au zburat toate până la mine să vadă ce se întâmplă, de ce m-am tulburat, ca ultima salcie de câmpie. Mogâldețele alea albe n-au părut să simtă ceva. Așa sunt oamenii, sunt atenți numai la ei, nu trăiesc ființe mai anapoda pe lume. Mi-a fost și ciudă că m-am arătat atât de slab în fața lor, eu, tocmai eu, scorburosul, rămurosul, nodurosul, umbrosul, singurosul, cel care îndrăznește să se certe cu vântul, să nesocotească ploaia și să îmblânzească arșița. Și le-am trimis mușuroaiele de furnici de la rădăcină să-i cotropească, iar ei au rămas, le-am trimis albinele și bondarii să-i gonească, iar ei au rămas, le-am trimis piticii din scorburi să-i smintească, iar ei au rămas. Erau oameni și nu se lăsau înduplecați. "Pitici, văd pitici", i-a spus ea lui, iar el a spus "unde?", iar ea i-a arătat unde, și el a râs și i-a spus "îi văd", și amândoi au rămas încremeniți ca niște copaci mici, care se umplu de pitici, iar ea a închis ochii, și el a închis ochii, "acum îi văd și mai bine", a spus ea, "acum te văd doar pe tine", a spus el, iar eu, care vedeam ce văd ei, am văzut că ăsta e adevărul, și iar am simțit seva aceea ciudată, cum urcă încet prin mine și m-am topit și am tăcut. Au tăcut și ei. Doar crengile lor se întindeau una spre alta, iar ramurile subțiri de la capete au început să se atingă, cinci ramuri subțiri, în alte cinci ramuri subțiri, degete, am știut că se numesc, iar degetele astea s-au încolăcit împreună, s-au împletit strâns, iar ei s-au umplut de vânt și au început să foșnească, și prin degetele acelea au început să curgă unul spre altul, el topindu-se în ea, ea topindu-se în el, și furnicile au încremenit, și albinele au încremenit, și piticii au încremenit, și numai ei se mai mișcau pe lume și numai ei făceau lumea să se miște, și eu nu mai văzusem asta niciodată, iar lumea se făcuse, dintr-odată, atât de mică și foșnea odată cu ei, și pielea ei a devenit pielea lui, și pielea lui a devenit pielea ei, și nu mai știam care e ea și care e el, erau acum laolaltă, împreună, un singur om, o singură sevă, un singur suflu, un vârtej înnebunitor care-i ridica sus, tot mai sus deasupra pământului, printre frunzele și crengile mele înalte și apoi mai departe, în văzduh, unde nici chiar eu nu pot să mai ajung, și doar șoaptele lor mai ajungeau până la mine, grele, răscolitoare, fierbinți, ca o sevă uriașă: "te iubesc, te iubesc, te iubesc..." Erau cei mai înalți oameni de pe pământ, eram părtașul iubirii lor. Au coborât apoi, s-au întors la rădăcinile mele și i-am ocrotit cu umbră. Erau din nou mici, un om ea și un om el, niște mogâldețe subțiri și plăpânde ca toți oamenii de pe lume. "Am simțit că m-am desprins de pământ și am zburat deasupra lumii", a spus ea, iar el a zâmbit, a tăcut și a îmbrățișat-o acolo, la rădăcinile mele. Crengile lor s-au îndepărtat apoi una de alta și au început să vorbească. Oamenii vorbesc. Oamenii uită. Oamenii mint. Oamenii mi-au arătat ce e dragostea, atunci, în ultima vară a vieții mele. I-am văzut apoi cum pleacă, pe poteca mea pierdută, cum se pierd mici, tot mai mici, prin iarba înaltă. Am știut că n-am să-i mai văd niciodată. Apoi mi-am veștejit frunzele și am așteptat să vină iarna.
MATEI FLORIAN
Dragoste sub semnul ferigii
Îmi amintesc totul, până în cele mai mici detalii. Știu bine cum a început ziua aceea. Aș putea să refac toate amănuntele acelei dimineți, care s-a încrustat în memoria mea ca o clepsidră de chihlimbar. Așteptam în tăcere, așezată pe trepte, până când întreaga poiană și barăcile în care dormeam au fost intens luminate de soare. Atunci, privind cum se mișcă o frunză de ferigă acoperită încă de rouă, am simțit că undeva, în lume, există un loc în care chiar în acel moment se întâmpla ceva legat de viața mea. Că existau niște legături, niște conexiuni secrete, invizibile pentru ceilalți, între mine și... ceva sau cineva din universul care mă înconjura și că, brusc, aceste legături tocmai porneau să funcționeze.
Simțeam că n-am ce să fac în acel moment, că nu pot grăbi desfășurarea întâmplărilor și că nu-mi rămânea decât să aștept, până când ar fi apărut un semn care să mă lămurească. Mi-am încordat simțurile, ca să fie pregătite să vadă, să simtă, să miroasă, să audă, să pipăie ceea ce urma să apară, ceea ce urma să se întâmple cu mine. Iar ca să maschez această stare de așteptare fără obiect precis, și care devenea de la o oră la alta tot mai înfrigurată, am repetat mecanic, aproape ca un robot, toate acele gesturi obișnuite prin care mă făceam prezentă între ceilalți. Am umplut gălețile cu apă proaspătă, am aprins focul la bucătărie, am făcut prânzul și cafeaua muncitorilor și le-am împărțit afară, la masa groasă de lemn, după ce-am șters-o de urmele nopții. Apoi m-am retras pe locul meu de pe trepte, urmărindu-i cum se îndepărtează, pe rând, către cariera aflată dincolo de poiana în care erau barăcile. N-avea chip și n-avea nume așteptarea mea, dar era atât de intensă, atât de puternică, încât, din când în când, îmi strângeam mâinile cât puteam de tare, ca nu cumva să-mi tremure, scuturate de frisonul nerăbdării.
Rochia fără mâneci
Era cald, cald, luna iulie era pe sfârșite, pădurea din jur strânsese atâta căldură, încât, dacă intrai printre copaci, te simțeai într-un cuptor. Purtam o rochie fără mâneci, dintr-o pânzișoară subțire, un pic aspră. Era ceva mai largă decât ar fi fost potrivită pentru mine (o primisem de la nevasta pădurarului, pe care o ajutam) și, de câte ori mă aplecam, ori atunci când mă mișcam mai repede, când făceam gesturi iuți, trupul meu se pierdea în faldurile ei și primea, ca pe o mângâiere neașteptată și răcoroasă, trecerea pânzei pe deasupra pielii încinse. Îmi ascundeam dorințele neputincioase sub haina aceea decolorată de purtare și nu puteam decât să visez și să aștept, cât era ziua de lungă, pregătind mâncarea pentru oamenii care lucrau, din greu, la cariera de piatră.
Trecuse de amiază, când au apărut pe cărarea din spatele barăcilor. Erau trei. Trei bărbați îmbrăcați în haine ușoare, de oraș. Am știut, în clipa în care i-am văzut, că venirea lor urma să aducă o schimbare și pentru mine. Am simțit că toată așteptarea tulburată din zilele de dinainte avea să ia sfârșit, că în viața mea avea să se deschidă un alt drum. M-am uitat de departe la ei, ascunsă după rufele pe care le întindeam la soare, pe frânghia legată între brazi. Primul părea mai încruntat, era mai în vârstă și se vedea că îi conduce și îi are în grijă pe ceilalți doi, care erau flăcăiandri. Al doilea era mai șturlubatic, se dădea după fluturi, în loc să asculte ce-i spunea bătrânul. Și al treilea... ei bine, al treilea m-a făcut să mi se înmoaie picioarele și să îmi tremure mâinile în clipa în care s-a uitat lung la mine.
Și-au lăsat bagajele pe trepte, au vorbit ceva cu pădurarul și apoi s-au dus la izvor, să se spele. Nevasta pădurarului m-a trimis să le duc ștergare. L-am urmărit cum s-a spălat și cum și-a ținut mâinile, mai mult timp, sub apa care curgea, ca să se răcorească. I-am întins ștergarul, dar nu l-a luat din mâna mea, așa cum au făcut ceilalți. A lăsat un capăt în mâinile mele și, cât timp s-a șters, nu și-a dezlipit privirea din ochii mei. Și-atunci am știut, încă o dată, că viața mea avea să se schimbe cu totul. Și s-a schimbat, căci am fost a lui, în noaptea aceea, scăldată în lumina lunii, care se cernea, albăstrie, printre crengi. Și sunt a lui și astăzi, după mulți ani de atunci, din ziua aceea în care am simțit, privind o ferigă încărcată de rouă, că există în lumea ce ne înconjoară niște legături tainice, care nu pot fi distruse de nimeni și de nimic și care se dezvăluie doar atunci când le vine vremea. Acum, după niște ani trăiți împreună, sunt sigură când spun că am fost a lui cu mult înainte de ziua aceea și chiar cu mult înainte să răsară copacii sub care ne-am iubit prima oară.
REGHINA OLOS - Baia Mare