1. Puteţi defini fericirea?
2. Daţi cel puţin un exemplu care să dovedească faptul că sunteţi sau aţi fost fericiţi.
"Fericirea nu poate fi definită. Ea trebuie trăită intens"
1. Nu există fericire, ci doar clipe de fericire. Ea este prea greu de suportat. Te apropii câteva clipe de rai, de Dumnezeu, pluteşti. Important este să o recunoşti şi să o primeşti.
2. Când, copil fiind, plecam în vacanţă la bunici, într-un sat de munte de pe Valea Buzăului, tremuram de fericire. Dar bunicii erau şi mai fericiţi. Sosea "fata"! Le curgeau lacrimile şi râdeau. Îi durea ceva? Fericirea! Şi tot ea o făcea pe bunica să zburde pe uliţele satului, spunând în dreapta şi stânga că "fata" a reuşit la facultate. Se mirau femeile în porţi: oare ce producea atâta bucurie? Bunica ştia. În viaţa ei de truditoare fără carte, acest fapt era aspiraţia supremă a unui lung şir de femei muncite şi sacrificate. De atâta fericire, plângea şi râdea şi ţinea mâna pe inimă, să nu-i iasă din piept. "Bulgărele de aur al lui mamaie", a şoptit, şi de i-ai fi dat un bulgăre de aur adevărat, nu puteai vedea o fericire mai mare. Am mers pe jos până acasă, să ne vadă tot satul. Fericirea aceea trebuia împărtăşită, strigată celor din jur, ca să nu-i explodeze inima de fericire... Şi a venit apoi timpul meu, de femeie căsătorită. În activităţile zilnice mă opream la un moment dat, bine ştiut, şi aşteptam. Şi imediat vedeam trecând pe la poartă o pereche foarte în vârstă, ţinându-se de mână. Simpli, sobri, tăcuţi, ea puţin fardată, să pară mai tânără, el cu mers ţanţoş, se ţineau de mână şi se uitau cu drag unul la altul. Şi asta, în fiecare zi. Care era secretul? Voiam să am şi eu aşa ceva. Dar cum? Vremea a trecut, acum avem, eu şi soţul meu, 56 de ani şi o lungă convieţuire. Şi simt, uneori, când mă aştept mai puţin, la masa de prânz sau când ne uităm la televizor, o mână blândă care o caută pe a mea şi o duce uşor la buze şi o sărută. Ridic ochii şi văd un zâmbet atât de frumos, şi lacrimi în ochii soţului meu. Acum ştiu ce-i lega pe cei doi bătrâni şi ce-i făcea să se ţină de mână, ca doi tineri îndrăgostiţi. Fericirea nu poate fi definită, ea trebuie trăită intens.
LUCIA ENESCU - Bucureşti
"Ca un parfum..."
1. Eu am crezut că fericirea vine de la sine. Că mă voi pomeni într-o bună zi inundată de ea. Că o voi simţi printr-o sărutare, într-un dans, într-un proiect profesional dus la capăt cu bine. Am aşteptat şi pe urmă am înţeles că fericirea trece mult prea repede pentru mine. Înainte să vină, s-a dus. Nu pot spune că îmi trânteşte uşa în nas, anunţându-mă că nu va mai reveni niciodată. Pur şi simplu se risipeşte asemenea unui parfum.
2. Un scenariu: vacanţă, seară, răcoare, o masă de lemn, un pahar de şampanie şi un El care mă emoţionează pentru simplul fapt că stă acolo, în faţa mea. Asta poate fi o clipă de fericire. Dar peste câteva zile stau la aceeaşi masă, şi lemnul ei nu mai miroase a lemn, şampania se trezeşte în pahar, iar El nu-mi mai stârneşte nici un fel de emoţie. A fost fericire sau doar iluzia ei?
ANA-MARIA, studentă, Bucureşti
"O luptă imensă..."
2. Sunt o femeie de 40 de ani, am trei copii, sunt căsătorită de 20 de ani şi, deşi mi-a fost destul de greu în viaţă, nu m-am dat bătută şi am descoperit paşii spre fericire, deşi am ajuns la ea cam târziu. După Revoluţie, când am rămas şomeră la 30 de ani (fusesem o simplă funcţionară), cu copiii încă mici şi cu salariul modest al soţului meu, am crezut că s-a sfârşit lumea. Eram deprimată şi veşnic bolnavă. M-am considerat ultimul om. Trăiam un sentiment enorm de inferioritate. Au fost ani de coşmar, dar Dumnezeu nu m-a lăsat. Mi-am adunat forţele, am început să învăţ, şi la 33 de ani eram studentă la Facultatea de Istorie, plătindu-mi taxele (era facultate particulară) din banii mei, pe care îi câştigam din croitorie. Am terminat printre primii facultatea, iar licenţa am luat-o cu 9,25, la Stat. Astăzi, sunt profesoară de istorie, mă simt împlinită, sunt respectată, copiii şi soţul mă admiră şi mă iubesc, colegii şi elevii mă apreciază, iar toate astea mă fac fericită. În cazul meu, fericirea a fost o luptă. O luptă cu mine, cu propriile mele inhibiţii. De fapt, adevărata fericire constă în faptul că am fost în stare să-mi dovedesc, în primul rând mie, ce pot. De-a lungul acestei lupte am devenit un alt om.
prof. EUGENIA POPA - Bucureşti
"Dar ceresc"
1. Nu cred că fericirea este ceva ce se poate construi dinadins. Ea n-are legătură cu disciplina şi cu voinţa. Vine pe neaşteptate, ca un dar ceresc.
2. L-am văzut pentru prima oară la un curs de anatomie şi m-am îndrăgostit nebuneşte de el. Pur şi simplu. N-are nimic special, nu-i frumos, nici urât, poate cam neglijent, pentru gustul meu de fată crescută de o bunică greco-catolică, dar când îl văd, simt că mi se taie picioarele. Pe atunci, nu ştiam că e logodit. Multă vreme, relaţia noastră a plutit în vag, nu ştiam dacă se va decide în final pentru mine sau dacă va rămâne cu prietena lui. Mustrări de conştiinţă nu îmi făceam, pentru că nu eu eram cea care trebuia să decidă. În vacanţa de iarnă am plecat acasă, în Ardeal, şi nu ne-am văzut două luni. Dar am vorbit tot timpul la telefon şi încet, încet, am simţit că se va hotărî, în final, pentru mine. Şi a venit apoi ziua întoarcerii din vacanţă, şi când l-am văzut aşteptându-mă în gară, în mână cu un trandafir, am început, pur şi simplu, să plâng. A fost o fericire pe care mi-e greu s-o descriu. Mi se înmuiaseră genunchii şi tremuram. Mi-am dat seama cât sunt de îndrăgostită şi mă bucur să spun că lucrul acesta mai durează şi astăzi şi că luna viitoare ne vom căsători. La mine, fericirea a venit pe neaşteptate, sub forma iubirii. Un sentiment extraordinar!
DANIELA MOŢ, medic stagiar - Cluj
"Suntem vii"
1. Fericirea? Ea e legată de vârstă. Cel mai bine a definit-o un mare poet român, Lucian Blaga. Vă amintiţi? Fericirea copilului este jocul, a tânărului este iubirea, iar a bătrânului înţelepciunea. Important este să ştii să o recunoşti.
2. Am 86 de ani, şi când mă trezesc dimineaţa, primul lucru la care mă gândesc este dacă mă doare ceva. Am reumatism, ameţeli, dar cel mai tare mă supără faptul că nu mai văd. Am glaucom şi nu mai pot să citesc, deşi cărţile au fost marea pasiune a vieţii mele, şi nici la televizor nu mai pot să mă uit, deşi în privinţa aceasta, pierderea este mai mică, fiindcă nu ai nimic de văzut. Cu toate astea, în unele zile mă simt fericită. Sau este, poate, doar un sentiment de recunoştinţă faţă de Dumnezeu? Îl simt în toate, de la o vreme, când stau afară, în curte, şi soarele îmi atinge obrazul, când îmi sare pisica în braţe şi se freacă de pieptul meu, când mi se pare că păsările cântă anume ca să-mi alunge singurătatea, când - o dată pe an - nepotul meu, pe care l-am crescut şi care acum e plecat în Canada, vine acasă şi îşi pune capul în poala mea, aşa cum făcea în copilărie. Când ne despărţim de viaţă, Dumnezeu ne învaţă să ne bucurăm de lucruri pe care altădată nu le înţelegeam, să ne bucurăm de fărâme, de clipe, să renunţăm la bucuriile mari ale vieţii, fiindcă nu le putem lua dincolo. Încet-încet, ne rezumăm la fericirea care ne-a fost dăruită prin naştere, aceea că suntem vii. La 86 de ani, viaţa însăşi este o fericire.
SEVASTA MANOLIU - Iaşi
"O reţetă gratuită"
1. Reţeta fericirii diferă de la om la om. Câte miliarde de oameni sunt, tot atâtea reţete de fericire.
2. Bunica mea spunea că numai nebunii pot fi fericiţi tot timpul. Oamenii "sănătoşi la cap" nu au motiv să râdă aşa, din senin. Viaţa-i grea şi nu ai motive de râs. Săraca, ea era fericită când nu o dureau încheieturile, căci suferea de reumatism. Pentru mama, fericire însemna să iau note mari la şcoală, iar pe tata îl simţeam fericit atunci când mă lua de mână şi-mi povestea despre anii copilăriei. Ne plimbam prin grădina bunicii şi-l ascultam depănând poveşti de demult. Îi plăceau grozav vacanţele la ţară. Odată, l-am văzut stând nemişcat multă vreme, de teamă să nu sperie o veveriţă care sărea necontenit pe ramurile unui copac. După un timp, s-a întors şi mi-a spus zâmbind: "Ai văzut? Aici e frumuseţea!"... Şi părea din cale afară de fericit. Copil fiind, nu înţelegeam motivele acestea de fericire. Pe mine nu mă dureau încheieturile ca pe bunica, nu aveam copii de şcoală, ca mama, şi nici nu înţelegeam frumuseţile care îl făceau să vibreze de fericire pe tata. Prietenii mei şi cu mine aveam un joc preferat. Se numea "Ce-ţi doreşti cel mai mult şi mai mult?". Noi, fetele, ne doream palate şi rochii scumpe, iar băieţii râvneau după maşini luxoase. Tata ne-a auzit, şi mângâindu-mă pe creştet, mi-a spus: "Să ştii că în viaţă, cel mai mult te bucuri de lucrurile care vin de la sine". "Adică pe gratis?", am întrebat eu naiv, fiindcă nu-mi închipuiam că aş putea primi pe degeaba atâtea daruri. "Chiar aşa", mi-a răspuns tata. "Înseamnă că n-o să fiu niciodată fericită", am spus. Acum, nu mai visez la rochii scumpe şi palate. Asta nu înseamnă că m-am resemnat, ci că am învăţat să apreciez "bucuriile gratuite". Să stau de vorbă cu mama, la cafeaua de dimineaţă, să glumesc cu prietenii mei cei mai buni, să zâmbesc unei dimineţi cu soare, să miros o creangă de iasomie - "aici e frumuseţea". Şi în frumuseţea asta simplă şi gratuită, găsesc întotdeauna fericirea. Tata nu mai e acum lângă noi, dar mi-a lăsat cel mai frumos dar cu putinţă: "Reţeta fericirii gratuite".
ANA PRICOP - Braşov
"Fericirea are multe culori..."
1. Este galbenă, albastră, aurie, pufoasă sau dură, dulce sau acrişoară, cu gust de scorţişoară sau de vanilie.
2. Eu îmi prepar singură fericirea. Portocale, lămâi, mere, pere, banane sau struguri. Nu prea multe, fiindcă n-am destui bani. Întotdeauna amestecate cu iaurt şi fulgi de porumb. Sună aşa de banal, că nu-mi vine nici mie să cred. Şi totuşi, funcţionează: inima mea bate mai puternic dimineaţa, când, îmbrăcându-mă ca să merg la serviciu, observ că sunt mai energică şi că nu mai am probleme cu fermoarul. Seara, când mă întorc obosită acasă, mă bag în patul ca o cetate din perne. Eu sunt înăuntru, lumea rămâne afară şi mă consider un om fericit. Fericirile mici sunt mai durabile decât fericirile mari.
LUISA SPATZ - Sighişoara
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
