TIBERIU ALBU - "În coşul ăsta mare, care e Bucureştiul, e imposibil să nu găseşti ce-ţi doreşti"

Marele învingător în competiţia "Vocea României"

În vâltorile Capitalei

- În luna ianuarie, după victoria repurtată pe scena concursului "Vocea României", spuneai că vrei să-ţi schimbi direcţia în viaţă, mutându-te cu arme şi bagaje în Bucureşti. Te-ai ţinut de cuvânt? Ai avut cu­raj să laşi casa bu­ni­cilor şi liniştea me­die­va­lă a Orăştiei, ca să te arunci în vâltorile ca­pita­lei?

- Da, m-am ţinut de cuvânt, şi acum, când vor­bim, ai în faţa ta un bucu­reştean. Uşor nu a fost, am reflectat asupra de­ci­ziei, căci, sincer, ideea mă îngrozea. "Doam­ne, îmi spuneam, o să ajung în­tr-un loc mare, şi o să fiu iar singur cuc!". Noroc că, pe perioada concur­su­lui, mă cunoscusem cu Alex Porro, unul din mem­­brii trupei de backing vocals care au cântat pe scena concursului. Întâl­ni­rea as­ta întâmplătoare cu el s-a transformat într-o bună şi trainică prietenie. Alex mi-a susţinut planul de a mă "transborda" în Ca­pitală, ba chiar s-a ofe­rit să mă ajute cu orice poa­te, şi-aşa, bazându-mă pe el, am zis "Bine. Hai că vin!". Mi-am făcut ba­ga­jele, m-am suit în tren (îmi plac la nebunie călă­toriile cu trenul, mă re­laxează, ba, uneori, mă şi inspiră mu­zical), Alex m-a aşteptat în gară şi m-a luat la el aca­să, unde am stat două zile, timp în care am căutat pe Internet un apartament aerisit, minimalist. L-am găsit rapid, am bătut palma cu proprietarul şi, după două zile, m-am mutat. Ţin minte că în noaptea aia m-am culcat la ora trei, obosit mort, dar dimineaţă m-am trezit la opt, perfect odihnit. Începeam o viaţă nouă. Am pus mâna pe chitară, am început să zdrăngăn o me­lodie şi ca prin farmec - gata! - m-am simţit aca­să. A fost mult mai simplu decât mă aşteptasem. Apoi, la senti­mentul ăsta de acasă a contribuit, din nou, tot Alex, ca­re m-a introdus în grupul lui de prie­teni, şi prietenii lui au de­ve­nit şi prietenii mei. După care m-am pus să ex­plo­rez Bucureştiul, care mi se pare foarte fain: începând de la clădiri şi atmosferă, până la oa­menii pe care-i văd aşa, trecând pe stradă. Mi se pare că e un oraş foarte ofertant, în sensul că ai de unde alege: spaţii cu care te poţi identifica, zone care se potrivesc cu gus­tul tău, poţi să-ţi alegi oa­me­nii cu care să te înconjori. Totul e să ai vreme să cauţi. Dacă ai răbdare, în coşul ăsta mare, care e Bucu­reştiul, e imposibil să nu găseşti ceea ce-ţi doreşti, ceea ce-ţi prieşte.

- Şi tu ai şi vreme, şi răbdare?

- Da, din fericire! Chiar mi-am propus să nu-mi im­pun un program prea strâns, mi-am propus să nu in­tru în malaxorul stresului. Asta, pentru că eu con­sider că lucrurile bune nu se fac pe re­pede-înainte şi stresat de termene limită. Mi-am pus la punct studioul propriu şi sala de repe­ti­ţii împreună cu Molnar, prietenul şi chita­ristul meu, care n-a mai plecat în străi­nătate, ba chiar s-a mutat şi el în Bucureşti, fix pe aceeaşi stradă cu mine, am făcut un casting şi ne-am găsit doi colegi noi, doi oameni pe sufletul nostru - pe Andrei Ilie, toboşarul, şi pe Şerban Georgescu, chi­tară bas - cu care am alcătuit trupa "Fameless", şi-aşa, cu toţii, ne-am pus pe treabă.

Afecţiune la telefon

- În precedentul nostru interviu vorbeai cu mare afecţiune despre bunici şi părinţi. Cum au reac­ţionat la "fuga" ta de acasă?

- Poate că dacă n-ar fi fost participarea de la "Vocea României", ar fi avut nişte temeri, dar aşa, au privit mutarea cu destul de multă relaxare. Şi-apoi cât am fost în concurs, tata a fost şi el aici, cu mine, a intrat în priză directă cu locul, şi-a dat seama că nu e deocheat cum se spu­ne, şi nici prea com­pli­cat ca să-mi ridice pro­bleme. Deşi de felul meu eu sunt un om mai curând intro­ver­tit, nu sunt deloc băgă­reţ, am totuşi su­fi­ciente abilităţi sociale şi chiar şi gospodăreşti, ca să mă descurc singur, in­clusiv aici, în Capitală. Iar rela­ţia noastră nu a avut de suferit. Suntem, în con­tinuare, la fel de apropiaţi, fără să ne sufocăm unii pe alţii. Nu suntem genul acela de oameni care se sună pe telefon obsesiv, ca să-l verifice pe celălalt, pâ­nă la cel mai mic de­ta­liu. Vorbim des, e ade­vă­rat, dar fără program, vor­bim atunci când sim­ţim nevoia, şi-atunci n-avem stavilă. Discutăm despre orice ne trece prin minte sau prin suflet. Comuni­ca­rea noastră e firească, iar afecţiunea e naturală.

- Dar copilul din tine, despre care vorbeai cu atâ­ta drag, ocrotit de lumea aceea cuminte şi paş­nică a provinciei, el va putea să reziste în con­frun­tarea cu lumea adesea dură şi urâtă a marelui oraş?

- Am învăţat de-a lungul timpului că lumea din jurul tău nu face parte neapărat şi din lumea ta. Lumea ta e suma "reliefului" tău interior, a umanităţii tale şi a experienţelor de suflet şi spirit pe care le-ai acumulat, e suma familiei tale, care poate să stea cu tine în casă sau la mii de kilometri distanţă, şi e suma oamenilor cu care alegi să te însoţeşti prin prisma prieteniei. Dacă suma asta rămâne constantă şi egală cu tine, ca om, atunci copilul din tine nu poate fi afectat negativ, dimpotrivă, confruntările îl întăresc şi mai mult, îl fac să-şi arate puterea. Aşa că nu, această frică n-am avut-o realmente. Şi-apoi, acel "acasă" de la Orăştie nu mi-l poate lua nimeni. Chiar dacă oraşul copilăriei mele s-ar schimba, eu întot­deauna îl voi putea vedea cu ochii minţii, înconjurat de acea aură de poveste. Iar uneori, mă mai întorc acolo şi pentru inspiraţie. De pildă, ultima dată când am fost acasă, tocmai motivul ăsta m-a mânat: îmi venise ideea unei piese cu titlul "Home", şi-atunci, imediat am dat fuga la Orăştie, ca să fiu în miezul lucrurilor, ca să scriu îmbibat de acea atmosferă. Şi a funcţionat!

Concert cu doamne şi domni...

- Să ne întoarcem la muzică. Ce-ai mai făcut pe "frontul" ăsta, de când te-ai mutat în Bucureşti?

- Păi, împreună cu băieţii din trupă, am compus zece piese, pe care le-am şi prezentat deja, într-un concert la "Hard Rock Café". Cântarea asta a fost gândită ca un gest de mulţumire pentru cei care m-au susţinut pe parcursul concursului "Vocea României". Am cântat un cover Bon Jovi, "Born to be wild", a trupei Steppenwolf, în duet cu Vladimir Po­corschi, fostul meu "oponent" de la "Vocea Ro­mâ­niei", apoi piesa "Dream on", a celor de la Aerosmith, care le place enorm oamenilor, şi îmi place şi mie foarte mult, datorită textului, precum şi cele zece compoziţii noi. Cei prezenţi s-au simţit bine, eu am fost mul­ţu­mit, în general cred că a ieşit ok, pentru un prim con­cert. Însă ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost că în public au existat persoane de toate vârstele. La sfârşit, am fost felicitat inclusiv de doamne şi domni de 50-60-70 de ani! Dânşii tremurau de emoţie, eu tre­muram şi mai tare, am tremurat împreună... (râde) Deo­cam­dată, melodiile astea ale noastre sunt încă în fază brută. Abia de-acum încolo urmează să le ra­finăm şi să mai adăugăm şi altele, iar, finalmente, avem de gând să scoatem un album. Dar mai e ceva cale până acolo: trupa trebuie să se închege, trebuie să ne ar­monizăm mai întâi noi, ca oameni şi ca mu­zi­cieni, astfel încât să ajungem la un numitor comun, iar piesele noastre să capete şi ele armonie, fluiditate. Or, asta nu se poate realiza peste noapte. Oricum, până una-alta, pe 1 octombrie o să mai avem un con­cert, tot la Hard Rock Café. Mă bucură constanţa asta, a lo­cu­lui, fiindcă-mi poate da o măsură a evo­luţiei noas­tre.

La Vama Veche. Pe urmele lui Tudor Chirilă

­ - Cu Tudor Chirilă, protectorul şi fostul tău an­trenor, ai păstrat legătura?

- Cum să nu?! Când am zis că suntem prieteni, n-a fost o vorbă-n vânt. Tudor mă ajută, în continuare, foarte mult: mă ascultă, mă sfătuieşte muzical, e prezent în viaţa mea şi ajutorul lui îl consider nu de dorit, ci de-a dreptul necesar. Căci Tudor e un om cu adevărat sincer: dacă-i place ceva şi consideră că e bine, îmi spune, dacă nu, iar îmi spune.

- Tiberiu, trăgând linie la discuţia noastră, ai spu­ne că eşti un om fericit?

- Indubitabil!

- Există şi ceva dragoste romantică în starea asta de bine?

- Deloc! Nu m-am ocupat de aspectul ăsta. (râde)

- Dar de vacanţă? Mai avem doar o lună de va­ră. Nu te bântuie dorul s-o iei din loc?

- Voi face, probabil, nişte in­­cursiuni scur­te, pentru con­cen­trare şi ins­pi­raţie. Mi-ar plă­cea să merg, cândva, în Si­ci­lia, iar în vara as­ta, aş vrea să ajung în Vama Veche. Până la ur­­mă, ăsta e nu­me­le trupei lui Tu­dor şi mi-ar plă­cea să des­co­păr şi eu spaţiul acela care l-a ins­pirat pe el, spi­ritul, energia a­celui loc. Vezi, totul se învârte în jurul inspiraţiei!