CRISTIANA STANCU - "Fii campionul propriei tale vieţi! Împlineşte-ţi un vis"

Cum se naşte un învingător

- Bucureşteancă frumoasă şi aprigă, multiplă campioană europeană şi mondială în arte marţiale, pictor de icoane şi teolog, la doar 24 de ani, Cristiana Stancu îşi guvernează viaţa cu o măiestrie de invidiat. Cum poţi deveni campion, nu doar în sport, ci şi în viaţă, am rugat-o să ne destăinuie într-un interviu -

Mica premiantă

- Pentru că artele marţiale nu au, în România, popularitatea pe care o merită, nu văd un alt mod de a începe dialogul nostru decât printr-o întrebare simplă: cine eşti?

- Sunt Cristiana, născută în Bucureşti, spor­tivă de performanţă, practicantă de arte marţiale, pictor şi teolog. Par multe şi greu de pus la un loc, dar toate lucrurile pe care le fac sunt pasiuni adevărate, activităţi născute din mult drag şi, cel mai important, sunt lucruri prin care încerc să mă descopăr şi să mă dez­volt. Lucruri care să mă îm­pli­nească şi să dea vieţii mele un sens.

- Artele marţiale sunt o disciplină spor­tivă dură, potrivită, mai degrabă, băr­­baţilor. Ce te-a atras către ea?

- Este adevărat că fete sunt destul de puţine în acest sport în România. La nivel mondial, însă, procentul e tot mai crescut. În ce mă pri­veşte pe mine, la mijloc a fost o întâmplare. Aveam nouă ani când, în aceeaşi clădire în care luam ore de pictură, am observat că se făceau şi cursuri de arte marţiale. M-am dus de curiozitate şi mi-a plă­cut ce vedeam. Luptele acelea aveau în ele ceva vi­gu­ros, dar şi multă eleganţă în mişcări. Un soi de dans. M-am înscris. Mer­geam la trei antrenamente pe săptă­mână, fără să mă oblige nimeni. Nu am lipsit niciodată.

- Părinţii nu s-au opus?

- Părinţii m-au lăsat mereu să-mi urmez pa­siu­nile, cu o singură condiţie: să nu neglijez şcoala. Din fericire, nu a fost niciodată cazul. Mi-a plăcut să învăţ. Cred, de altfel, că am fost un copil cam ciudat. Sin­­gură la părinţi, eram foarte timidă, ie­şeam greu afa­ră din casă; pedeapsa su­premă pe care mi-o putea da mama era să mă trimită afară, la joacă, împreună cu alţi copii. Eram foarte cuminte, foarte deter­mi­na­tă, când veneam de la şcoală, nici nu mă dezbrăcam şi mă apucam de lecţii, aproape că mă obligau pă­rin­ţii să mai stau şi degeaba, să mă relaxez, să mă uit la desene animate.

- Repetiţie pentru campioana care ai devenit...

- Da, cred că da. Aveam o seriozitate neobişnuită, într-adevăr. De altfel, la paisprezece ani făceam deja performanţă, luam medalii la campionatele naţionale de arte marţiale. La şaisprezece am fost selectată în lotul naţional şi am ajuns prima dată în Japonia, unde am fost cel mai tânăr participant din istoria cam­pio­natului. (Îmi place enorm Japonia. M-a marcat pe viaţă! Sunt foarte ataşată de cultura şi filosofia niponă, am citit mult, am ajuns să învăţ limba.) Apoi, în 2009, am intrat în Federaţia Română de Kempo (o ramură complexă a artelor marţiale) şi aşa a început ascen­siu­nea mea, aşa am devenit cu ade­vă­rat cunos­cută în acest sport. În toţi anii în care am participat la Cam­pionatele Euro­pene şi Mondiale, nu am ratat niciodată cea mai înaltă treaptă a podiumului. Între timp, am intrat în circuitul profesionist şi mă pregătesc intens pentru centura mondială. Principiul este acelaşi ca la box: cât timp participi la campionate europene sau mondiale, sub patronatul federaţiilor, se numeşte că eşti amator, odată ce-ţi iei frâiele singur în mâini şi intri în galele Super Kombat şi în luptele pentru centuri, devii profesionist. Nu sunt singură în efortul meu. Oameni din federaţia de Kempo, precum Amatto Zaharia sau antrenori, pre­cum Alin Panaite, mă ajută enorm.

Eroul din ring

- E momentul să vorbeşti des­pre frumuseţea, destul de puţin în­ţeleasă, a sportului pe care îl faci, cunoscut la noi, mai degrabă, din filme exotice...

- În artele marţiale, lupta nu înseamnă o simplă bătaie, aşa cum se înţelege din filme. Nu este vio­lenţă, cum pare. Lup­tătorul din ringul de karate sau Kempo este sportivul care se apropie cel mai mult de ideea de erou, luptător pentru bine şi adevăr. Un erou este, de obicei, cineva care salvează o situaţie. Cum? Învingând răul. Cum învingi răul? Luptând cu el. Toţi marii eroi şi-au dobândit astfel gloria, dar o glorie înnobilată de idealuri, nu de pofta de a ucide, de a zdrobi. Chiar şi mulţi dintre sfinţii bisericii au fost militari, dar ţelul lor a fost legea lui Dumnezeu. O luptă este un lucru impersonal din punctul meu de vedere. Este o întâlnire a două forţe care îşi măsoară capacităţile, dar lupta nu este cu cel din faţă. Cel din faţa ta este doar un pretext. Lupta este cu tine, cu limitele pe care trebuie să le depăşeşti. De aceea, este imposibil să ajungi un mare campion fără un intelect bun. Poţi fi oricât de talentat, de înzestrat fizic, dacă mintea nu este principala ta forţă, nu vei reuşi. Poate că vei avea succes o dată, dar să te menţii va fi imposibil. Mintea este un muşchi ca oricare altul, ba chiar ea îi mişcă pe toţi ceilalţi, aşadar, trebuie şi ea antrenată mereu, în acelaşi ritm ca restul trupului.

- Mai e loc de eroi, azi, între atâtea falsuri?

- Este nevoie imperativă de eroi adevăraţi! Astăzi să fii puternic a ajuns să însemne să ai bani. Un erou al sclipiciului, nu al sacrificiului, aşa cum ar trebui să fie şi cum erau până în anii 70-'80. Oamenii au nevoie de eroi autentici. Mai ales atunci când se uită în oglindă şi sunt nemulţumiţi de ceea ce văd sau când au o iluminare şi încep să vadă viaţa altfel. Atunci omul are nevoie de un reper adevărat, nu de unul fabricat. Oamenii sunt avizi să fie inspiraţi.

Ce vedem în oglindă

- Ai trecut şi tu printr-un astfel de mo­ment?

- Da. Pe la optsprezece ani. M-am uitat în oglindă şi nu mi-a plăcut ce-am văzut. Nu fi­zic! Nu mi-a plăcut de mine în esenţă, ceea ce de­venisem. A fost cel mai adevărat moment din viaţa mea. Cred că îţi trebuie mult curaj să recunoşti că nu-ţi place de tine. Ce-am făcut? Am schim­bat anturajul şi am luat-o de la zero. Asta este una dintre lecţiile pe care ţi dau artele marţiale: că în orice moment al vieţii ta­le eşti capabil să o iei de la zero. Eu fusesem olimpică la biologie şi ana­to­mie, întreaga şcoală generală şi în liceu. Dorinţa mea era să fac oamenii bine, şi credeam că nu­mai prin medicină pot face asta. În momentul "oglinzii", despre care ţi-am spus, am avut, însă, brusc revelaţia că nu e deloc aşa. Medicii "repară" oameni, dar nu-i fac bine. Când am înţeles acest lu­cru, m-am reorientat şi aşa am ajuns la facultatea de Teologie. Pictam icoane încă din liceu şi am aflat că există secţia de Arte Sacre, în cadrul Teologiei. M-am dus, pur şi simplu, am dat examenul şi am in­trat. Am reuşit să termin această facultate foarte grea, în condiţiile în care eu eram sportiv de performanţă, cu campionate după campionate. Am avut şansa să-l am profesor coordo­nator de dl Alexandru Nicolau, un om excepţional, care mi-a înţeles pasiu­nile. Mi-a îngăduit să mai lipsesc, pen­tru că eram silitoare, aveam note foar­te bune. A fost foarte greu, dar şi foarte frumos, pentru că nu făceam numai artă sacră, ci şi materiile de la Pastorală. Nu poţi picta icoane sau biserici fără să înţelegi în mod profund ceea ce creezi acolo. Arta sacră nu se poate copia, un iconar nu e un imitator, este un creator. Poate pare de ne­cre­zut, dar în mine s-au combinat extraor­dinar de bine studiul sacru cu cel al artelor marţiale. Lupta căpăta un alt sens. Studiind despre marii sfinţi ai Bisericii, în marea lor majoritate militari şi eroi, am avut re­ve­laţia că există ceva care se naşte în luptători, o co­nexiune specială între ei şi divinitate. Se creează o axă foarte frumoasă, care răspunde la des întâlnita în­trebare (adresată mie), despre cum se înţelege teo­lo­gia cu lupta în ring. Sunt similare: două lupte, una exterioară şi una interioară, care funcţionează pe aceleaşi tipare - să te învingi pe tine, să-ţi învingi slă­­bi­ciunile. Da, poate că este ciudat ca un om să acti­veze în aceste două domenii, dar nu este nimic ira­ţional aici.

- Unde mai încape pictura în viaţa ta? Poţi face icoane între două antrenamente?

- Da, pot. Meseria mea este aceea de pictor ico­nar. Fac lucrul acesta zi de zi. Am comenzi. Mult timp, pic­tura de icoane mi-a susţinut financiar pasiu­nea pen­tru sport. Cu banii câştigaţi mi-am plătit an­tre­na­men­tele, echipamentul. Pictura reprezintă o de­taşare bi­nevenită pentru mine. Mă depărtez de sala de sport pic­tând, iar pictând, mi se face dor de sport. Sunt în­tr-un balans bun aşa.

Făt-Frumos a venit

- Dar să visezi mai ai timp? Cu atâtea preo­cu­pări care îţi structurează viaţa, mai există loc pen­tru vise? Cum arată viitorul tău?

- Oh, da, am visuri, şi chiar mă­reţe. Visez să cons­truiesc o biserică, să o pictez, iar în cadrul ei să creez un centru cultural pentru copii, unde aceştia să stu­dieze, să facă sport, să picteze. Spre asta mă în­drept. Am predat doi ani copiilor arte marţiale şi mi-a plăcut enorm. Nu mă feresc să îţi spun: centrul acesta îşi pro­pune - atunci când va exista - să adu­ne copii pe care să-i îndrume cât mai bine către a deveni... eroi. Oa­meni capabili de sacrificiu, pregătiţi să se pună în slujba altora. România are mare nevoie de ei. Toată expe­rienţa pe care am acumulat-o şi pe care o voi mai acumula în domeniul sportiv, cultural, teologic vreau să o dau mai departe. Să dau înapoi din ceea ce am primit.

- Cristiana, la 24 de ani, pe care tocmai i-ai îm­plinit, eşti mul­tiplă campioană, artist iconar, o femeie frumoasă şi pu­ternică. Dar dragostea? Pentru ea mai există loc în viaţa ta, sau învin­gătoarea din tine pune pe fugă bărbaţii...

- Se pare că am găsit unul pe care să nu-l spe­rii. Ha! Ha! Primul şi ultimul. Am avut răbdare şi iată că mi-am găsit pe­rechea. Viitorul meu soţ e şi el din zona sportului (Octavian Budică, direc­tor general al revistei Sport Revolution n. red.) şi, în plus, are aceleaşi preocupări intelectuale ca şi mine, a studiat is­to­ria. Am găsit în el per­soana care să aibă ace­leaşi idealuri cu ale me­le. Cred că este cel mai mare dar pe care mi l-a oferit Dumnezeu până acum. În plus, fiind din zona sportului, înţelege cum este să ai două an­trenamente pe zi, în­ţe­lege schimbările de sta­re, trăirile cu totul spe­cia­le şi câteodată de ne­înţeles ale unui sportiv de perfor­manţă. Este foar­­te greu de trăit lângă unul ca noi. Îi sunt foarte recunos­cătoare pentru iu­birea lui, pentru spri­jinul necon­diţionat, pen­tru fap­tul că prezenţa sa lân­gă mine îmi confirmă că drumul meu e bun, că visul meu e bun şi merită să lupt pentru el. Acum luptăm îm­preună. Deja am pus bazele unui pro­iect comun, avem o re­vistă trimestrială de cul­tură, istorie şi spi­ritua­litate românească. Se nu­meşte Societies, şi se distribuie în ambasade, consula­­te, centre culturale. Are o sută trei­zeci de pagini de re­por­taje şi interviuri, de documentare istorice, de lu­cruri pe care noi le considerăm importante despre Ro­mâ­nia. E pasiunea noastră, este un prim pas în mate­rializarea con­vingerii noastre că tre­buie să începem să dăm ceva înapoi ţării acesteia care ne-a crescut. A apă­rut deja primul număr, cu Tudor Gheor­ghe pe copertă şi interviuri cu ambasadoarea Chinei la Bucureşti, cu ambasa­dorul Turciei.

- O ultimă întrebare, Cris­tia­na: ce înseamnă, de fapt, să fii cam­pion?

- Mă bucur că mă întrebi, pen­tru că de curând am ţinut primul meu discurs public, iar tema tocmai asta a fost: ce înseamnă să fii campion. A fost ceva inedit, pen­tru că am fost invitată într-un club care formează oratori (Speakers Club), iar provocarea a fost să le ţin oamenilor un mic dis­curs motivaţional despre po­ves­tea unui campion. Nu îmi plănuisem în amănunt discursul, pentru că am vrut să văd cât de bine aş putea prinde publicul prin spontaneitate. Mare mi-a fost surpriza ca după cincisprezece minute să se ridice toată sala în picioare să aplaude. Am fost sinceră, le-am spus oa­me­nilor exact ceea ce cred, că me­daliile nu contează niciodată, de­loc, atâta timp cât nu eşti om. A fi Om, în adevăratul sens al cuvântului, înseam­nă, de fapt, a fi cam­pi­on. Cred cu toată fiinţa mea că fiecare putem deveni campionii pro­priei noastre vieţi, dacă avem dorinţe pe care să le urmăm. Dacă nu ne com­placem într-o viaţă fără idealuri, ori­care ar fi ele, de­venim campioni. Cel mai important este să înce­tăm să ne luptăm unii cu alţii. Aici e peri­co­lul: credem că de­ve­nim mai buni dacă ne întrecem adversarul (în ring, pe teren, la ser­vi­ciu, în vecini, nu con­tează). Total greşit! Lupta unui adevă­rat cam­pion sedă între el, cel de ieri, şi el, cel de azi. Nu trebuie decât să-ţi împlineşti un vis, şi eşti cam­pionul pro­pri­ei tale vieţi. Nimic mai fru­mos pe lu­me. Nicio medalie nu valorează ceva în faţa acestui lucru! Asta le-am spus oame­ni­lor în discursul meu şi m-au înţeles, le-a plăcut. Pe 27 iulie, voi continua seria acestor dis­cursuri, de această dată, alături de alte zece personalităţi, pe care organizatorii le con­si­deră numărul unu în domeniile lor de activitate. Printre ei va fi şi Eugenia Vodă, ceea ce mi se pare colosal. O apreciez enorm. Pentru mine, valoarea adevărată în televiziunea şi presa românească se împarte doar la trei: Eugenia Vodă, Cătălin Ştefă­nescu şi "Formula AS". Atât. Mi-ar plăcea foarte mult ca după ce termin cariera sportivă să ţin cât mai multe astfel de discursuri moti­va­ţionale. Nu pentru că mă simt eu bine făcând asta, ci deoa­rece chiar cred că oamenii au nevoie să fie încurajaţi. Dacă reuşesc prin cuvintele mele să încurajez sau să inspir măcar un om, eu sunt fericită.