Acum o săptămână mi-am înşelat nevasta. Pentru prima oară. De atunci, simt că viaţa mea s-a schimbat total. Nu ştiu cum să procedez ca să pot aduce în familia mea echilibrul dinainte, de aceea vă scriu. Pe de altă parte, încă de a doua zi am simţit nevoia să spun cuiva ceea ce mi s-a întâmplat, nu ca să mă eliberez de nedumerirea care mă însoţeşte de atunci, ci, mai degrabă, ca să înţeleg de ce am ajuns aici, în situaţia aceasta. Cui să povestesc? Nu prea am prieteni, iar colegii de serviciu atâta ar aştepta, ca în secunda următoare să fie în birou la nevastă mea (lucrăm în aceeaşi instituţie). Faptul că trebuie să ţin ascuns acest episod din existenţa mea este extrem de neplăcut, dar pe de altă parte, nici să mă laud în gura mare cu o asemenea întâmplare nu se poate!
N-am plănuit să trădez o căsnicie care se încadra până săptămâna trecută în limitele normale, zic eu. N-am planificat nimic şi n-am pus la cale cine ştie ce scenarii, ca să se ajungă până la urmă la acest rezultat. Nu pot fi acuzat de premeditare, cu alte cuvinte. S-a întâmplat, şi acum trebuie să lămuresc, pentru mine în primul rând, situaţia. Am să încerc să fiu cât de coerent pot în această mărturisire. Îmi doresc foarte mult un sfat de la cei care vor citi povestea mea. Sunt sigur că, văzută din afară, va putea fi analizată mai "la rece", ceea ce mă va ajuta enorm acum, când sunt un pic dezorientat.
Navetă cu bucluc
Am cunoscut-o pe Mădălina în timpul facultăţii. Era mai mică decât mine cu doi ani. Când eu am terminat facultatea, mi-am găsit de lucru în oraşul în care m-am născut şi-n care trăiau şi părinţii mei. Pentru ei a fost o mare bucurie ca singurul lor fecior să se întoarcă acasă după studii şi să-i ajute. Pentru mine n-a fost însă o prea mare mulţumire, căci Mădălina mai avea doi ani de şcoală şi eram la patru sute de kilometri distanţă unul de altul. Timp de doi ani, am fost tot pe drumuri. La două săptămâni, mă urcam în tren şi mergeam la ea. Petreceam împreună o zi, după care trebuia să mă întorc. Abia am aşteptat să termine facultatea şi să ne putem căsători, pentru că naveta devenise deja nu numai costisitoare, ci şi foarte obositoare. Bucuria revederii cu ea ar fi trebuit să acopere oboseala drumului şi celelalte neajunsuri ale călătoriilor, dar nu se întâmpla aşa întotdeauna. Au fost şi zile în care aş fi vrut să joc fotbal cu prietenii, mai degrabă, decât să mă urc în tren pentru a merge la ea. Mi-era dragă Mădălina, doar de aceea o căutam, însă de câteva ori s-a întâmplat ca, odată ajuns la ea, să fiu nervos, plictisit, fără chef, pus pe harţă, în loc să mă bucur de revedere. Făceam eforturi ca să nu se vadă nerăbdarea cu care aşteptam seara şi ora întoarcerii la gară. Cu toate acestea, ne-am căsătorit, s-a angajat şi ea la instituţia unde lucram eu şi lucrurile au intrat pe un făgaş normal, obişnuit oarecum, în cazul unei familii tinere. Adică, aşa credeam că s-a întâmplat. Numai că după câţiva ani de convieţuire şi, mai ales, după întâmplarea care a dus la trădare, îmi dau seama că normalitatea în care credeam şi-n care mă instalasem comod, ca pentru o sută de ani, ascunde, de fapt, multe neîmpliniri.
Stau şi scriu acum cu cea mai mare detaşare. Povestesc despre viaţa mea, ca despre a altora. A cam dispărut emoţia din poveste şi mă surprind judecând, cântărind, analizând fapte şi întâmplări, ca şi cum nu eu aş fi unul dintre personajele principale.
Să ştiţi că nu este o bucurie asta, nu e uşor să vezi cât de mult şi de rapid se pot schimba opţiunile şi priorităţile în propria existenţă. De multe ori m-am simţit luat pe nepregătite în faţa valului de noutăţi care au pătruns încetul cu încetul în obiceiurile mele, dar acum, întreaga mea viaţă s-a schimbat fără putinţă de întoarcere.
Prăpastia
Suntem angajaţi şi eu, şi soţia mea, ca geologi, la un institut dintr-o zonă în care se află mai multe mine. În fiecare vară, cei mai tineri dintre geologi fac prospecţiuni pe teren, pentru a putea alcătui apoi hărţi cât mai exacte ale zăcămintelor ce se găsesc în zona respectivă. Este o muncă interesantă, îmi place şi aştept fiecare primăvară care dă startul plecărilor. Nevasta mea lucrează la departamentul cartare, adică acolo unde se fac hărţile, asta înseamnă că ea lucrează mai mult la birou. De câteva ori a venit şi ea cu mine pe teren, dar nu s-a arătat încântată deloc de rolul de asistentă a mea. Nu avea răbdare pe teren, mă grăbea, o deranja soarele prea puternic, vântul, o enervau ploaia şi ceaţa, ferească Dumnezeu să ne mai fi întâlnit cu câinii de la vreo stână, că era gata scandalul. Aşa că, după câteva experienţe de acest gen, am renunţat să o mai iau cu mine. Mergeam singur şi mă bucuram tot singur de minunile naturii. Fiecare ieşire la munte însemna pentru mine o minivacanţă. Mă întorceam de acolo vindecat de toate bolile oraşului, de plictiseală, de nerăbdare, de stres. N-am judecat-o pe Mădălina că nu putea să trăiască la fel ca mine bucuria naturii. N-am pus la inimă faptul că, deşi era liberă de multe ori, nu dorea să mă însoţească în aceste mici excursii, care uneori se prelungeau până la două, trei zile. I-am dat pace şi ea m-a lăsat într-ale mele, cum se spune. Aşa că trăiam oarecum paralel, deşi în acelaşi cămin. Ceea ce era supărător, totuşi, şi s-a accentuat pe măsură ce trecea timpul, era faptul că bucuriile noastre nu mai erau aceleaşi şi comunicarea dintre noi devenea tot mai stearpă, de multe ori redusă doar la întrebările şi răspunsurile necesare coabitării. Eram în contratimp cumva şi, zic acum când scriu, nici măcar nu eram deranjat de alunecarea sentimentelor noastre înspre obişnuinţă şi, mai presus de asta, nici măcar nu bănuiam că între noi se căsca o mare prăpastie.
Pădurea crăiască
Îmi aşezasem cortul în marginea unei poieni, şi după ce i-am întins bine pânza, am pus deasupra câteva crengi înfrunzite ca să ţină răcoare, căci zilele erau caniculare. Plecam dimineaţa pe teren, mă întorceam după-amiaza târziu, când făceam foc şi-mi pregăteam câte ceva de mâncare. Apoi, până să asfinţească soarele, îmi descărcam rocile aduse de pe teren şi treceam pe caiet observaţiile necesare alcătuirii viitoarelor hărţi. Seara mă prindea în faţa focului, şi clipele acelea de răgaz au fost cele mai minunate din ultimii ani. Culcat pe spate, în iarba înaltă, mă uitam la cer, la miliardele de stele care îşi pâlpâiau luminiţele, una lângă alta. M-am simţit cel mai fericit om de pe lume, m-am simţit de-a dreptul binecuvântat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru feeria de care-mi făcuse parte. Eram un fel de Robinson fericit în insula lui, împăcat cu soarta pe care Cel de sus i-o hărăzise, fără cea mai mică dorinţă de a se întoarce în lume. Erau departe de mine toate grijile, mă rupsesem de orice frământare, nicio nelinişte nu mă tulbura. Pădurea crăiască mă primise şi mă adoptase pe deplin, lăsându-mă să mă bucur de toate frumuseţile şi minunăţiile ei. Eram puiul ei ocrotit, iar cortul meu era cuibul în care nicio primejdie nu mă ameninţa. Din când în când, ca dintr-o mare depărtare, imaginea Mădălinei îmi venea în minte şi mă bucuram de ea.
Fata pădurii
Îndemnat, parcă, de cineva, am refăcut cortul, am pus la uscat hainele plouate, am aprins într-un târziu focul şi-am putut să fierb un ceai din mentă sălbatică în care am picurat puţin rom, păstrat pentru zile neguroase, ca aceea care tocmai începuse. Iar Klara? Klara a stat cu mine două zile. Nu ştiu cine este şi cum a ajuns în pădure (eu am botezat-o Klara), nu ştie cine sunt şi cum mă cheamă. Nu era nevoie de nume pentru bucuria uimită cu care ne-am descoperit. Frenezia cu care ne căutam prin iarba udă, care parcă sfârâia sub trupurile noastre încinse, nerăbdarea cu care ne aşteptam unul pe altul în marea întâlnire cu stelele care jucau deasupra.
Da! Acum o săptămână mi-am înşelat nevasta. Nu ştiu cum, nici de ce. Întâmplarea pe care v-am povestit-o a venit către mine pe neaşteptate şi n-am ştiut sau n-am vrut să mă opun. O iubesc încă pe Mădălina, dar nu-mi pare rău de întâlnirea din Pădurea crăiască. A fost o dragoste fierbinte, dar nelumească, aşa cum, din păcate, există doar în poveşti. Nu mă simt vinovat. Singura părere de rău este că nu pot transforma povestea în realitate, că nu-i pot muta iradierea şi bucuria în viaţa mea. Oare de ce trebuie să plătim, uneori, fericirea, cu preţul unui păcat? De ce doar greşind, înţelegem care ar trebui să ne fie drumul în viaţă? Oricum, pentru mine e prea târziu ca să schimb ceva. Mândra ploii s-a întors în ceaţa din care a ieşit.
MIRON CONSTANTIN - Băiuţ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
