S-a întâmplat pe nerăsuflate. Puţin înainte de Sânziene, într-o noapte ce pare să fi fost inventată, într-atât de neobişnuit s-au înlănţuit circumstanţele şi a arătat decorul şi ne-am purtat noi. Dacă nu ar fi şi astăzi vii consecinţele, mai că aş încerca să mă conving că lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa cum mi le amintesc. Dar totul a fost întocmai, de la cel mai straniu amănunt, până la cel mai de necrezut amalgam de emoţii. De la bărbatul cu nume de sfânt şi idealuri anacronice intrat brusc în viaţa mea, până la casa lui mare şi rece, cu aspect de muzeu, în care s-a născut povestea de iubire.
Ne-am întâlnit la terasa la care mergeam adesea, şi el, şi eu, de aproape zece ani. Aflată chiar peste drum de casa lui, după cum aveam să aflu curând. O cafenea intimă, cu o lume închisă, în care toţi se cunosc între ei şi unde nu ai cum să treci neobservat. Totuşi, în mod de-a dreptul bizar, noi nu ne văzuserăm niciodată. Şi nici din poveştile, mai mult sau mai puţin adevărate, mereu aduse la zi, depănate de obişnuiţii locului nu ne ştiam. De parcă universul s-ar fi străduit constant, timp de un deceniu, urmând o strategie elaborată anume să ne ţină departe unul de celălalt. Până atunci. Când Ioan a apărut dintr-odată, ca din pământ sau din cer, aşezându-se la masa la care stăteam împreună cu câţiva cunoscuţi, dintre care unii erau şi ai lui. În acea primă secundă în care ne-am descoperit, ne-am privit cu uimire şi încântare, dar şi cu sfială, de parcă fiecare era martor la un miracol şi eram deopotrivă recunoscători şi reticenţi.
Nimic nu s-ar fi întâmplat, însă, dacă un prieten n-ar fi propus să mergem toţi la Ioan. Am urcat pe o scară îngustă, în spirală, doar la lumina stelelor ce se rostogoleau pe trepte, prin geam. Sus de tot, ni s-a deschis în faţă o încăpere mare, în care unul dintre pereţi era acoperit în întregime de o icoană. De jur împrejur erau tot felul de obiecte ciudate, troiţe şi cruci şi chiar un mic altar din lemn. Nimeni nu a întrebat nimic, iar seara a început într-o notă liniştită şi caldă. Lucrurile au luat-o însă razna la scurt timp, când poveştile din cafenea, ţinute ferecate până atunci în fiecare dintre noi, au început să ţâşnească, dintr-odată, şi să disloce realitatea, cu forţa vulcanică pe care numai legendele o au. Un amic m-a luat deoparte ca să-mi spună toată istoria lui Ioan. Ca un documentarist scrupulos, mi l-a descris cu trecut, prezent şi chiar viitor, în cele mai mici detalii. Mi-a spus că Ioan e pictor de icoane şi că pasiunea lui l-a îndepărtat de familie, de prieteni şi de viaţă. M-a pus în temă că a avut cancer, cu multiple metastaze, şi că ar putea să moară oricând. Deci, a conchis amicul, văd în ce fel vă priviţi şi ce aveţi de gând, dar să-ţi fie limpede că nu vei avea niciun viitor cu el. Şi, în tot acest răstimp, semn că atracţia dintre noi era evidentă pentru toată lumea, Ioan
Am continuat să ne-ntâlnim, am început să ne cunoaştem. La lumina zilei mă fascinează mai mult, mă sperie mai mult. Ca un complicat joc de contraste. Blând, visător, pătimaş. Născut să îmbrăţişeze, să te facă să râzi, să te facă să crezi. În tine, în el, în iubirea până la moarte. Atent la fiecare respiraţie a mea, la fiecare privire întoarsă ori plecată, atent să nu mă întristeze, să nu mă sfarme, să nu mă piardă. Apoi, alunecos şi imposibil de prins în prezentul vreunei clipe. Ca o himeră. În plus, nu l-am văzut niciodată să mănânce sau să doarmă, de parcă s-ar hrăni cu aer, s-ar odihni din mângâieri. Dar, odată scos din cuibul lui şi privit cu ochii pragmatici ai celor mulţi de pe stradă, se diluează. Şi pare chiar un pic nebun. Un nebun frumos, care nu e legat prin nimic de realitate. Un om imprevizibil, problematic, diferit. Eu însă m-am gândit că un singur lucru nu îmi place la el: urechea lui stângă, puţin zimţată. Nu-i înţeleg neapărat visurile, însă mă face fericită zâmbetul său copilăros-ironic, ce pluteşte deasupra a tot, de parcă ar spune: "Nimic nu mă poate atinge. Sunt altfel, nu sunt din lumea asta şi nu aştept să fiu înţeles sau iubit". Dar eu, pe nu ştiu ce căi misterioase, îl înţeleg. Eu, într-o noapte ce pare inventată, puţin înainte de Sânziene, m-am îndrăgostit nebuneşte de un pictor de sfinţi.
Post scriptum
Scriu aceste rânduri pe scările Spitalului Fundeni. El e pe o masă de operaţie. Singur. Cu mâinile medicilor în trupul lui, lângă inima lui. Nu simte nimic, nu ştie nimic. Îmi curg lacrimi pe obraji şi acum cred că nu mi se vor mai opri niciodată. Tot ce pot să fac e să aştept şi să scriu. Să aştept. Poate într-una din zilele următoare Ioan va ieşi din sala de reanimare, mă va lua de mână şi ne vom duce acasă, să-mi povestească despre icoanele lui.
ALINA BODNARU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
