S-a întâmplat pe nerăsuflate. Puţin înainte de Sânziene, într-o noapte ce pare să fi fost inventată, într-atât de neobişnuit s-au înlănţuit circumstanţele şi a arătat decorul şi ne-am purtat noi. Dacă nu ar fi şi astăzi vii consecinţele, mai că aş încerca să mă conving că lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa cum mi le amintesc. Dar totul a fost întocmai, de la cel mai straniu amănunt, până la cel mai de necrezut amalgam de emoţii. De la bărbatul cu nume de sfânt şi idealuri anacronice intrat brusc în viaţa mea, până la casa lui mare şi rece, cu aspect de muzeu, în care s-a născut povestea de iubire.
Ne-am întâlnit la terasa la care mergeam adesea, şi el, şi eu, de aproape zece ani. Aflată chiar peste drum de casa lui, după cum aveam să aflu curând. O cafenea intimă, cu o lume închisă, în care toţi se cunosc între ei şi unde nu ai cum să treci neobservat. Totuşi, în mod de-a dreptul bizar, noi nu ne văzuserăm niciodată. Şi nici din poveştile, mai mult sau mai puţin adevărate, mereu aduse la zi, depănate de obişnuiţii locului nu ne ştiam. De parcă universul s-ar fi străduit constant, timp de un deceniu, urmând o strategie elaborată anume să ne ţină departe unul de celălalt. Până atunci. Când Ioan a apărut dintr-odată, ca din pământ sau din cer, aşezându-se la masa la care stăteam împreună cu câţiva cunoscuţi, dintre care unii erau şi ai lui. În acea primă secundă în care ne-am descoperit, ne-am privit cu uimire şi încântare, dar şi cu sfială, de parcă fiecare era martor la un miracol şi eram deopotrivă recunoscători şi reticenţi.
Nimic nu s-ar fi întâmplat, însă, dacă un prieten n-ar fi propus să mergem toţi la Ioan. Am urcat pe o scară îngustă, în spirală, doar la lumina stelelor ce se rostogoleau pe trepte, prin geam. Sus de tot, ni s-a deschis în faţă o încăpere mare, în care unul dintre pereţi era acoperit în întregime de o icoană. De jur împrejur erau tot felul de obiecte ciudate, troiţe şi cruci şi chiar un mic altar din lemn. Nimeni nu a întrebat nimic, iar seara a început într-o notă liniştită şi caldă. Lucrurile au luat-o însă razna la scurt timp, când poveştile din cafenea, ţinute ferecate până atunci în fiecare dintre noi, au început să ţâşnească, dintr-odată, şi să disloce realitatea, cu forţa vulcanică pe care numai legendele o au. Un amic m-a luat deoparte ca să-mi spună toată istoria lui Ioan. Ca un documentarist scrupulos, mi l-a descris cu trecut, prezent şi chiar viitor, în cele mai mici detalii. Mi-a spus că Ioan e pictor de icoane şi că pasiunea lui l-a îndepărtat de familie, de prieteni şi de viaţă. M-a pus în temă că a avut cancer, cu multiple metastaze, şi că ar putea să moară oricând. Deci, a conchis amicul, văd în ce fel vă priviţi şi ce aveţi de gând, dar să-ţi fie limpede că nu vei avea niciun viitor cu el. Şi, în tot acest răstimp, semn că atracţia dintre noi era evidentă pentru toată lumea, Ioan
afla, la rândul său, povestea vieţii mele, de la un alt amic, cu acelaşi mesaj de final: nici nu te gândi! Femeia asta nu este pentru tine. Nu aveţi nimic în comun. Se va termina repede şi prost, cu multă suferinţă. Şi în timp ce poveştile ne zburau pe deasupra capului, ca nişte suliţe otrăvite, care ne răneau adânc, ori de câte ori ne atingeau cu câte un cuvânt, seara se topea în noapte, iar prietenii plecau unul câte unul. Până când am rămas doar noi doi. M-a luat simplu de mână şi, asemenea unui ghid într-un muzeu, a început să-mi şoptească, cu o dragoste de neînţeles pentru mine, povestea lucrurilor pe care le vedeam în jur. Eu am tăcut şi-am ascultat. Mi-a arătat fiecare icoană, mi-a descris fiecare nuanţă de tempera de pe fiecare chip, mi-a explicat cum prepară blatul din lemn pentru picturile cu grund din praf de cretă. Şi m-am simţit de parcă m-ar fi prezentat celor mai dragi fiinţe din viaţa lui, cărora le cerea cumva binecuvântarea pentru iubirea ce se năştea între noi. Apoi, cu aceeaşi dragoste cu care a vorbit, a şi tăcut. M-a condus într-o cameră mică, dreptunghiulară, cu două uşi, unde am început să scriem o nouă poveste, împreună. Într-un pat, de fapt o saltea aşezată direct pe podea. Nicio părticică din mine n-a rămas necunoscută şi nevenerată cu tandreţe, pasiune şi chiar sfinţenie. Mi-a mai dat drumul din braţe după trei zile şi trei nopţi. Exact de Sânziene, de ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.
Am continuat să ne-ntâlnim, am început să ne cunoaştem. La lumina zilei mă fascinează mai mult, mă sperie mai mult. Ca un complicat joc de contraste. Blând, visător, pătimaş. Născut să îmbrăţişeze, să te facă să râzi, să te facă să crezi. În tine, în el, în iubirea până la moarte. Atent la fiecare respiraţie a mea, la fiecare privire întoarsă ori plecată, atent să nu mă întristeze, să nu mă sfarme, să nu mă piardă. Apoi, alunecos şi imposibil de prins în prezentul vreunei clipe. Ca o himeră. În plus, nu l-am văzut niciodată să mănânce sau să doarmă, de parcă s-ar hrăni cu aer, s-ar odihni din mângâieri. Dar, odată scos din cuibul lui şi privit cu ochii pragmatici ai celor mulţi de pe stradă, se diluează. Şi pare chiar un pic nebun. Un nebun frumos, care nu e legat prin nimic de realitate. Un om imprevizibil, problematic, diferit. Eu însă m-am gândit că un singur lucru nu îmi place la el: urechea lui stângă, puţin zimţată. Nu-i înţeleg neapărat visurile, însă mă face fericită zâmbetul său copilăros-ironic, ce pluteşte deasupra a tot, de parcă ar spune: "Nimic nu mă poate atinge. Sunt altfel, nu sunt din lumea asta şi nu aştept să fiu înţeles sau iubit". Dar eu, pe nu ştiu ce căi misterioase, îl înţeleg. Eu, într-o noapte ce pare inventată, puţin înainte de Sânziene, m-am îndrăgostit nebuneşte de un pictor de sfinţi.
Post scriptum
Ioan m-a părăsit în urmă cu o zi. Mi-a spus, cu o voce metalică, străină, că totul s-a terminat. "A fost o greşeală, nu ne mai putem vedea, te rog să nu-ncerci să mă cauţi." Nicio explicaţie. Nicio vorbă caldă. Niciun semn de regret. Când am vrut să-l îmbrăţişez de rămas-bun, s-a tras câţiva paşi înapoi: "Te rog să pleci acum!" Şi mi-a deschis uşa fără să mă privească. Apoi l-am auzit cum o încuie sec în urma mea, ca în urma unui comis voiajor. Mi s-a oprit răsuflarea şi un ghem uriaş de plâns mi s-a strâns în piept. Am crezut că nu voi mai putea respira. Că inima mi s-a oprit definiv. Că voi muri acolo, atunci, la uşa lui. Nu simţeam nici umilinţă, nici furie. Doar durere. Picioarele s-au târât cu mine deasupra lor până la primul taxi. Când m-am aşezat pe banchetă, ghemul de durere din piept s-a spart şi am început să plâng. Întâi uşor, abia auzit. Apoi cu sughiţuri, tot mai tare. I-am arătat şoferului drumul cu mâna, ca prin vis, stradă cu stradă, până acasă. Unde am continuat să plâng. Până dimineaţă, când a sunat telefonul. Mă căuta unul dintre prietenii care au fost cu noi în acea noapte. "Ai aflat? Ioan e la Fundeni, cancerul a recidivat. Îl operează azi. Doctorii nu-i prea dau şanse. Dar curaj, poate scapă! A mai scăpat o dată! Dumnezeu ţine cu oamenii buni. Hai, în fond, îl ştii doar de o lună. Şi orice-ar fi, viaţa merge înainte! Te pup! Vorbim!"
Scriu aceste rânduri pe scările Spitalului Fundeni. El e pe o masă de operaţie. Singur. Cu mâinile medicilor în trupul lui, lângă inima lui. Nu simte nimic, nu ştie nimic. Îmi curg lacrimi pe obraji şi acum cred că nu mi se vor mai opri niciodată. Tot ce pot să fac e să aştept şi să scriu. Să aştept. Poate într-una din zilele următoare Ioan va ieşi din sala de reanimare, mă va lua de mână şi ne vom duce acasă, să-mi povestească despre icoanele lui.
ALINA BODNARU