"Într-o bună dimineaţă, a sărit un gândăcel..."
"Privind în urmă, îmi dau seama de marele privilegiu pe care l-am avut de a cânta încontinuu, încă din anii copilăriei. Eu nu am avut un microfon de jucărie sau unul imaginar, ci unul adevărat, la care am început să exersez de la patru ani. Acasă la noi, în Suceava, nu se asculta prea multă muzică, dar mama a simţit că am o înclinaţie spre cântat şi m-a dus la Palatul Copiilor. Eram de-o şchioapă. După două săptămâni de repetiţii, am urcat pe scenă şi m-am lansat cu piesa «Gândăcelul». Încă mai ţin minte prima strofă: «Într-o bună dimineaţă, cu tulpina de cârcel/ A sărit un gândăcel cu mustăţile de aţă». Când am ajuns în clasa întâi, profesorul de la cercul de muzică uşoară i-a sugerat mamei că ar fi bine să merg la Liceul de Artă. Acolo am dat o probă şi era aşa: dacă aveai auzul foarte bun, intrai la clasa de vioară, dacă nu era atât de bun, la pian. Eu am ajuns la vioară, la care am cântat până la sfârşitul liceului. Iar acum se naşte întrebarea justificată: de ce nu am continuat după aceea cu vioara?"
- Într-adevăr, de ce nu ai continuat să cânţi la vioară, după atâţia ani?
- Dacă aş avea un copil, nu l-aş da la vioară. Primii ani sunt foarte dificili, atât pentru el, cât şi pentru cei din jur, familie, vecini... Însă toată lumea m-a suportat fără să crâcnească. Cred că cel mai uşor i-a fost unei surori, care a făcut, şi ea, la liceu, canto clasic. Sunt cea mai mică din patru fraţi, cu care am crescut într-o casă cu patru camere din Suceava. După ce am descoperit jazz-ul şi am terminat liceul, am simţit că nu acesta e drumul meu, să fac parte dintr-o orchestră şi să cânt muzică clasică la vioară, deşi am şi acum nostalgii. Merg la câte un concert şi mă gândesc cum ar fi fost să fac şi eu parte din orchestră... Am mai cântat, ce-i drept, câţiva ani la vioară, în liceu, într-o trupă de folk-rock, iar acum, după mulţi ani de pauză, am un proiect în care apar din nou cu vioara pe scenă.
- Cum e să copilăreşti şi să-ţi trăieşti adolescenţa în Suceava? Care-ţi sunt amintirile cele mai dragi?
- Îmi amintesc de vacanţele la bunici, în mijlocul naturii, la Poieni Solca. Era idilic, de vis, o livadă mare, un iaz cu peşti în spatele curţii... Mergeam cu bunicii la strâns fân, aveam multe animale, vaci, oi, cai. Îmi luam şi vioara cu mine în vacanţe, dar nu prea îmi stătea gândul la exersat, mereu era ceva mult mai tentant în jur. Acasă, în oraş, nu am fost genul de copil care stă toată ziua şi se joacă pe străzi, şi asta nu din cauza faptului că aş fi studiat prea mult. Ci pentru că eram timidă. Nu aveam nicio problemă să mă urc pe scenă şi să cânt în faţa oamenilor, dar altfel, nu eram prea sociabilă. Ai zice că un artist e extrovertit, se simte bine înconjurat de oameni, dar nu-i întotdeauna aşa. Şi acum mă simt mult mai în largul meu atunci când am concert pe o scenă mare, cu mulţi spectatori în sală, decât atunci când cânt într-o ceainărie, într-un cadru intim, cu oamenii la doi metri de mine. Acolo am emoţii mari, deşi în adolescenţă locul preferat era "Club 60", unde se asculta muzică bună, era atmosferă faină şi unde am şi cântat de mai multe ori. Aveam un grup de prieteni cu care ieşeam din oraş, cel mai des la Vatra Dornei, unde făceam drumeţii pe munte, ascensiuni. Ei erau buni schiori, participau şi la concursuri, eu nici acum nu am învăţat să schiez, deşi în fiecare an îmi zic că îmi iau cinci zile libere şi merg să învăţ.
"Cum vine primăvara, abia aştept să pornesc la drum"
În "civil"
- Cum ai descoperit jazz-ul?
- Aveam un profesor corepetitor care cocheta cu jazz-ul şi mi-a propus să cântăm la o serbare gospel şi blues. Mi-a dat să ascult, apoi am mers la un concert al Ancăi Parghel, Dumnezeu să o ierte! Era un dublu eveniment, deschiderea aulei de la Universitatea "Ştefan cel Mare" şi aniversarea a treizeci de ani de carieră pentru Anca Parghel, bucovineancă şi ea. A fost pentru mine primul concert important de jazz şi am fost impresionată. Profesoara mea de vioară era bună prietenă cu Anca Parghel, m-a prezentat, şi aşa am făcut câteva drumuri la Bucureşti, pentru lecţii de canto cu ea. Apoi am dat la Conservator, la secţia jazz. Iar anul acesta, în luna februarie, am avut şi eu un concert, în aceeaşi aulă a Universităţii, un moment special pentru mine, pentru că, într-un fel, de acolo a pornit drumul meu în jazz. A fost impresionant şi onorant totodată. În plus, era pentru prima oară când mama, care m-a încurajat dintotdeauna, mă asculta cu trupa mea de jazz. A fost lume multă, coadă la bilete, mama a fost foarte emoţionată, cum s-a încheiat concertul, a plecat imediat, cred că a vărsat câteva lacrimi.
- Primele trei luni au trecut foarte greu: nu doar că plecam din Suceava într-o lume necunoscută, dar încheiam şi relaţia cu iubitul meu din liceu. Însă am găsit aici colegi de facultate grozavi, cu care m-am înţeles foarte bine, şi aşa am ajuns să mă acomodez şi să-mi zic că Bucureştiul e un oraş frumos. Ştiu, mulţi, mai ales din provincie, spun că-i aglomerat, zgomotos, că-i hărmălaie...Dar depinde unde-ţi găseşti locul. Mie nu-mi place deloc să merg cu transportul în comun, am locuit de la început în zona Cişmigiu, unde mă simt foarte bine şi merg mult pe jos. Îmi mai place zona Cotroceni, unde se află "Jazz Book", clubul de jazz unde ne adunăm mai mulţi prieteni. Da, îmi place Bucureştiul, dar cum vine luna aprilie, abia aştept să o pornesc la drum, să plec în fiecare săptămână prin ţară. Nu doar pentru plăcerea de a fi la drum cu colegii, de a asculta muzici noi, de a le discuta, dar şi pentru că la festivalurile la care cântăm, întâlnim artişti noi, străini sau din diferite zone ale României. Ei vin cu o stare, cu o energie diferită de a noastră, şi asta e foarte plăcut, te inspiră şi te deconectează. Pentru că noi, în Bucureşti, avem destul de des o atitudine negativistă, suntem cam închistaţi. Am fost de curând la Alba Iulia, şi acolo oamenii se mişcau atât de lent pe stradă, aveau timp de toate, iar noi stăm de parcă pierdem trenul, suntem mereu în stare de alertă, de competiţie, într-o goană nu tocmai justificată. Poţi face lucrurile astea şi mai liniştit, mai aşezat. Sunt deprinderi de Bucureşti de care încerc să scap. Atitudinea asta negativă, grăbită, face de multe ori ca lucrurile să nu iasă aşa cum îţi doreşti.
- Mulţi tineri, mulţi români, au sentimentul acesta, că oricât de bine ar încerca să ducă un lucru la capăt, nu prea contează, nu este apreciat, nu duce nicăieri...
- Eu nu simt asta. De când am pornit în jazz, cred că am evoluat încontinuu, nu am simţit niciun regres muzical sau financiar. Cu cât munceşti mai mult, cu atât lucrurile merg mai bine, cel puţin pentru mine aşa a fost până în prezent. Am fost foarte prinsă cu Conservatorul, acum învăţ să mă ocup singură de toate. Aşa e la început, tu trimiţi e-mail-uri la festivaluri, tu vorbeşti de bani, le învăţ şi eu pe parcurs. De când m-am mutat în Bucureşti, m-am întreţinut singură, din muzică, am avut multe colaborări, care m-au ajutat mult şi muzical. Cât ai învăţa la Conservator, nimic nu se compară cu experienţa scenei. Ca să revin la întrebarea ta, anul trecut am lansat albumul "Secret Lover" şi, datorită lui, suntem în continuare chemaţi să cântăm în multe locuri. A fost apreciat şi a avut un răspuns direct.
"Pregătesc un program inspirat de folclor autentic"
Pe scenă
- Impresionant este faptul că ţi-ai scris singură majoritatea pieselor de pe albumul de debut.
- Am început să compun în anul întâi şi-mi place foarte mult să fac asta. Uneori ideile curg şi iese toată piesa odată, alteori înregistrez o părticică dintr-un cântec şi uit de ea, sau nu reuşesc să o continui, şi după câteva luni, îmi dau seama cum să merg mai departe. Scriu ori când sunt singură şi improvizez la pian, ori când merg la un alt concert. Mă inspiră mult evoluţia altor artişti, dar nu neapărat muzical, ci ca stare, ca vibraţie. Dacă ascult muzică acasă, nu mă inspiră deloc, dar la concert, mă vezi cum încep să scriu, îmi vin idei, texte.
- De la o vreme, te laşi sedusă şi de folclor...
- Nu mi-a plăcut niciodată, nici când eram mică, muzica populară ce se dădea la radio sau TV. Însă folclorul tradiţional, autentic, e cu totul altceva. Pregătesc un program cu piese de muzică românească veche, cele mai multe culese de Constantin Brăiloiu. Cel care m-a pus în legătură cu muzica asta este, culmea, Feri, un secui din Sfântu Gheorghe, care cântă la tot felul de instrumente populare de suflat. Cu el am pornit şi acest proiect, în urmă cu trei ani, pe care l-am prezentat la un festival important din Ungaria. Îţi imaginezi, eu, cântând cu instrumentişti de origine maghiară, pe o scenă din Ungaria, folclor românesc... Acum vreau să cânt piesele astea, cu trupa mea actuală. E o misiune foarte dificilă, pentru că versiunile originale ale cântecelor sunt atât de puternice, de personale, de profunde şi de organice. Nu vreau să umblu prea tare la acest filon folcloric, pentru că riscul de a ieşi ceva de prost gust e foarte mare. Caut cântece care să se potrivească vocii mele şi a căror stare să o pot reda. Chiar dacă cele mai multe provin din zona mea, din Bucovina, am găsit şi cântece pe care nu le pot interpreta, oricât de mult mi-ar plăcea, nu pot reda acele stări. Tehnic, le pot cânta, însă trebuie să fie mai mult de atât.
- Revenind la trupa ta, ai strâns alături instrumentişti tineri de mare clasă.
- Ana Cristina Leonte Quintet s-a format în mod natural, după ce am cântat în multe formule şi proiecte. Ei s-au strâns pentru albumul "Secret Lover" şi am fost foarte fericită când mi-am dat seama că sunt exact oamenii potriviţi pentru această muzică şi mi-am dorit să continui să cânt cu ei. Am multe de învăţat de la ei şi ne potrivim muzical, ne simţim din ce în ce mai bine. Empatia contează foarte mult şi, în cazul nostru, funcţionează. Ca să-ţi dau un exemplu, deunăzi, am început în concert un sunet prelung, dublat de saxofonist şi l-am încheiat amândoi, nu în aceeaşi secundă, ci în aceeaşi fracţiune de secundă, fără să ne uităm unul la celălalt. Şi asta se întâmplă des, cu toţi cei din trupă. Cu basistul Michael Acker nici nu ar fi de mirare. Am venit împreună cu trenul, de la un workshop de jazz, de la Sfântu Gheorghe, pentru a ne înscrie la Conservator, şi de atunci cântăm împreună şi suntem buni prieteni.
- Există o comunitate a muzicienilor de jazz? Simţi că faci parte dintr-o generaţie aparte?
Trăirea, asta e cel mai greu. Ca şi-n viaţă
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
