CRISTIANA STANCU - "Fii campionul propriei tale vieți! Împlinește-ți un vis"

Cum se naște un învingător

- Bucureșteancă frumoasă și aprigă, multiplă campioană europeană și mondială în arte marțiale, pictor de icoane și teolog, la doar 24 de ani, Cristiana Stancu își guvernează viața cu o măiestrie de invidiat. Cum poți deveni campion, nu doar în sport, ci și în viață, am rugat-o să ne destăinuie într-un interviu -

Mica premiantă

- Pentru că artele marțiale nu au, în România, popularitatea pe care o merită, nu văd un alt mod de a începe dialogul nostru decât printr-o întrebare simplă: cine ești?

- Sunt Cristiana, născută în București, spor­tivă de performanță, practicantă de arte marțiale, pictor și teolog. Par multe și greu de pus la un loc, dar toate lucrurile pe care le fac sunt pasiuni adevărate, activități născute din mult drag și, cel mai important, sunt lucruri prin care încerc să mă descopăr și să mă dez­volt. Lucruri care să mă îm­pli­nească și să dea vieții mele un sens.

- Artele marțiale sunt o disciplină spor­tivă dură, potrivită, mai degrabă, băr­­baților. Ce te-a atras către ea?

- Este adevărat că fete sunt destul de puține în acest sport în România. La nivel mondial, însă, procentul e tot mai crescut. În ce mă pri­vește pe mine, la mijloc a fost o întâmplare. Aveam nouă ani când, în aceeași clădire în care luam ore de pictură, am observat că se făceau și cursuri de arte marțiale. M-am dus de curiozitate și mi-a plă­cut ce vedeam. Luptele acelea aveau în ele ceva vi­gu­ros, dar și multă eleganță în mișcări. Un soi de dans. M-am înscris. Mer­geam la trei antrenamente pe săptă­mână, fără să mă oblige nimeni. Nu am lipsit niciodată.

- Părinții nu s-au opus?

- Părinții m-au lăsat mereu să-mi urmez pa­siu­nile, cu o singură condiție: să nu neglijez școala. Din fericire, nu a fost niciodată cazul. Mi-a plăcut să învăț. Cred, de altfel, că am fost un copil cam ciudat. Sin­­gură la părinți, eram foarte timidă, ie­șeam greu afa­ră din casă; pedeapsa su­premă pe care mi-o putea da mama era să mă trimită afară, la joacă, împreună cu alți copii. Eram foarte cuminte, foarte deter­mi­na­tă, când veneam de la școală, nici nu mă dezbrăcam și mă apucam de lecții, aproape că mă obligau pă­rin­ții să mai stau și degeaba, să mă relaxez, să mă uit la desene animate.

- Repetiție pentru campioana care ai devenit...

- Da, cred că da. Aveam o seriozitate neobișnuită, într-adevăr. De altfel, la paisprezece ani făceam deja performanță, luam medalii la campionatele naționale de arte marțiale. La șaisprezece am fost selectată în lotul național și am ajuns prima dată în Japonia, unde am fost cel mai tânăr participant din istoria cam­pio­natului. (Îmi place enorm Japonia. M-a marcat pe viață! Sunt foarte atașată de cultura și filosofia niponă, am citit mult, am ajuns să învăț limba.) Apoi, în 2009, am intrat în Federația Română de Kempo (o ramură complexă a artelor marțiale) și așa a început ascen­siu­nea mea, așa am devenit cu ade­vă­rat cunos­cută în acest sport. În toți anii în care am participat la Cam­pionatele Euro­pene și Mondiale, nu am ratat niciodată cea mai înaltă treaptă a podiumului. Între timp, am intrat în circuitul profesionist și mă pregătesc intens pentru centura mondială. Principiul este același ca la box: cât timp participi la campionate europene sau mondiale, sub patronatul federațiilor, se numește că ești amator, odată ce-ți iei frâiele singur în mâini și intri în galele Super Kombat și în luptele pentru centuri, devii profesionist. Nu sunt singură în efortul meu. Oameni din federația de Kempo, precum Amatto Zaharia sau antrenori, pre­cum Alin Panaite, mă ajută enorm.

Eroul din ring

- E momentul să vorbești des­pre frumusețea, destul de puțin în­țeleasă, a sportului pe care îl faci, cunoscut la noi, mai degrabă, din filme exotice...

- În artele marțiale, lupta nu înseamnă o simplă bătaie, așa cum se înțelege din filme. Nu este vio­lență, cum pare. Lup­tătorul din ringul de karate sau Kempo este sportivul care se apropie cel mai mult de ideea de erou, luptător pentru bine și adevăr. Un erou este, de obicei, cineva care salvează o situație. Cum? Învingând răul. Cum învingi răul? Luptând cu el. Toți marii eroi și-au dobândit astfel gloria, dar o glorie înnobilată de idealuri, nu de pofta de a ucide, de a zdrobi. Chiar și mulți dintre sfinții bisericii au fost militari, dar țelul lor a fost legea lui Dumnezeu. O luptă este un lucru impersonal din punctul meu de vedere. Este o întâlnire a două forțe care își măsoară capacitățile, dar lupta nu este cu cel din față. Cel din fața ta este doar un pretext. Lupta este cu tine, cu limitele pe care trebuie să le depășești. De aceea, este imposibil să ajungi un mare campion fără un intelect bun. Poți fi oricât de talentat, de înzestrat fizic, dacă mintea nu este principala ta forță, nu vei reuși. Poate că vei avea succes o dată, dar să te menții va fi imposibil. Mintea este un mușchi ca oricare altul, ba chiar ea îi mișcă pe toți ceilalți, așadar, trebuie și ea antrenată mereu, în același ritm ca restul trupului.

- Mai e loc de eroi, azi, între atâtea falsuri?

- Este nevoie imperativă de eroi adevărați! Astăzi să fii puternic a ajuns să însemne să ai bani. Un erou al sclipiciului, nu al sacrificiului, așa cum ar trebui să fie și cum erau până în anii 70-'80. Oamenii au nevoie de eroi autentici. Mai ales atunci când se uită în oglindă și sunt nemulțumiți de ceea ce văd sau când au o iluminare și încep să vadă viața altfel. Atunci omul are nevoie de un reper adevărat, nu de unul fabricat. Oamenii sunt avizi să fie inspirați.

Ce vedem în oglindă

- Ai trecut și tu printr-un astfel de mo­ment?

- Da. Pe la optsprezece ani. M-am uitat în oglindă și nu mi-a plăcut ce-am văzut. Nu fi­zic! Nu mi-a plăcut de mine în esență, ceea ce de­venisem. A fost cel mai adevărat moment din viața mea. Cred că îți trebuie mult curaj să recunoști că nu-ți place de tine. Ce-am făcut? Am schim­bat anturajul și am luat-o de la zero. Asta este una dintre lecțiile pe care ți dau artele marțiale: că în orice moment al vieții ta­le ești capabil să o iei de la zero. Eu fusesem olimpică la biologie și ana­to­mie, întreaga școală generală și în liceu. Dorința mea era să fac oamenii bine, și credeam că nu­mai prin medicină pot face asta. În momentul "oglinzii", despre care ți-am spus, am avut, însă, brusc revelația că nu e deloc așa. Medicii "repară" oameni, dar nu-i fac bine. Când am înțeles acest lu­cru, m-am reorientat și așa am ajuns la facultatea de Teologie. Pictam icoane încă din liceu și am aflat că există secția de Arte Sacre, în cadrul Teologiei. M-am dus, pur și simplu, am dat examenul și am in­trat. Am reușit să termin această facultate foarte grea, în condițiile în care eu eram sportiv de performanță, cu campionate după campionate. Am avut șansa să-l am profesor coordo­nator de dl Alexandru Nicolau, un om excepțional, care mi-a înțeles pasiu­nile. Mi-a îngăduit să mai lipsesc, pen­tru că eram silitoare, aveam note foar­te bune. A fost foarte greu, dar și foarte frumos, pentru că nu făceam numai artă sacră, ci și materiile de la Pastorală. Nu poți picta icoane sau biserici fără să înțelegi în mod profund ceea ce creezi acolo. Arta sacră nu se poate copia, un iconar nu e un imitator, este un creator. Poate pare de ne­cre­zut, dar în mine s-au combinat extraor­dinar de bine studiul sacru cu cel al artelor marțiale. Lupta căpăta un alt sens. Studiind despre marii sfinți ai Bisericii, în marea lor majoritate militari și eroi, am avut re­ve­lația că există ceva care se naște în luptători, o co­nexiune specială între ei și divinitate. Se creează o axă foarte frumoasă, care răspunde la des întâlnita în­trebare (adresată mie), despre cum se înțelege teo­lo­gia cu lupta în ring. Sunt similare: două lupte, una exterioară și una interioară, care funcționează pe aceleași tipare - să te învingi pe tine, să-ți învingi slă­­bi­ciunile. Da, poate că este ciudat ca un om să acti­veze în aceste două domenii, dar nu este nimic ira­țional aici.

- Unde mai încape pictura în viața ta? Poți face icoane între două antrenamente?

- Da, pot. Meseria mea este aceea de pictor ico­nar. Fac lucrul acesta zi de zi. Am comenzi. Mult timp, pic­tura de icoane mi-a susținut financiar pasiu­nea pen­tru sport. Cu banii câștigați mi-am plătit an­tre­na­men­tele, echipamentul. Pictura reprezintă o de­tașare bi­nevenită pentru mine. Mă depărtez de sala de sport pic­tând, iar pictând, mi se face dor de sport. Sunt în­tr-un balans bun așa.

Făt-Frumos a venit

- Dar să visezi mai ai timp? Cu atâtea preo­cu­pări care îți structurează viața, mai există loc pen­tru vise? Cum arată viitorul tău?

- Oh, da, am visuri, și chiar mă­rețe. Visez să cons­truiesc o biserică, să o pictez, iar în cadrul ei să creez un centru cultural pentru copii, unde aceștia să stu­dieze, să facă sport, să picteze. Spre asta mă în­drept. Am predat doi ani copiilor arte marțiale și mi-a plăcut enorm. Nu mă feresc să îți spun: centrul acesta își pro­pune - atunci când va exista - să adu­ne copii pe care să-i îndrume cât mai bine către a deveni... eroi. Oa­meni capabili de sacrificiu, pregătiți să se pună în slujba altora. România are mare nevoie de ei. Toată expe­riența pe care am acumulat-o și pe care o voi mai acumula în domeniul sportiv, cultural, teologic vreau să o dau mai departe. Să dau înapoi din ceea ce am primit.

- Cristiana, la 24 de ani, pe care tocmai i-ai îm­plinit, ești mul­tiplă campioană, artist iconar, o femeie frumoasă și pu­ternică. Dar dragostea? Pentru ea mai există loc în viața ta, sau învin­gătoarea din tine pune pe fugă bărbații...

- Se pare că am găsit unul pe care să nu-l spe­rii. Ha! Ha! Primul și ultimul. Am avut răbdare și iată că mi-am găsit pe­rechea. Viitorul meu soț e și el din zona sportului (Octavian Budică, direc­tor general al revistei Sport Revolution n. red.) și, în plus, are aceleași preocupări intelectuale ca și mine, a studiat is­to­ria. Am găsit în el per­soana care să aibă ace­leași idealuri cu ale me­le. Cred că este cel mai mare dar pe care mi l-a oferit Dumnezeu până acum. În plus, fiind din zona sportului, înțelege cum este să ai două an­trenamente pe zi, în­țe­lege schimbările de sta­re, trăirile cu totul spe­cia­le și câteodată de ne­înțeles ale unui sportiv de perfor­manță. Este foar­­te greu de trăit lângă unul ca noi. Îi sunt foarte recunos­cătoare pentru iu­birea lui, pentru spri­jinul necon­diționat, pen­tru fap­tul că prezența sa lân­gă mine îmi confirmă că drumul meu e bun, că visul meu e bun și merită să lupt pentru el. Acum luptăm îm­preună. Deja am pus bazele unui pro­iect comun, avem o re­vistă trimestrială de cul­tură, istorie și spi­ritua­litate românească. Se nu­mește Societies, și se distribuie în ambasade, consula­­te, centre culturale. Are o sută trei­zeci de pagini de re­por­taje și interviuri, de documentare istorice, de lu­cruri pe care noi le considerăm importante despre Ro­mâ­nia. E pasiunea noastră, este un prim pas în mate­rializarea con­vingerii noastre că tre­buie să începem să dăm ceva înapoi țării acesteia care ne-a crescut. A apă­rut deja primul număr, cu Tudor Gheor­ghe pe copertă și interviuri cu ambasadoarea Chinei la București, cu ambasa­dorul Turciei.

- O ultimă întrebare, Cris­tia­na: ce înseamnă, de fapt, să fii cam­pion?

- Mă bucur că mă întrebi, pen­tru că de curând am ținut primul meu discurs public, iar tema tocmai asta a fost: ce înseamnă să fii campion. A fost ceva inedit, pen­tru că am fost invitată într-un club care formează oratori (Speakers Club), iar provocarea a fost să le țin oamenilor un mic dis­curs motivațional despre po­ves­tea unui campion. Nu îmi plănuisem în amănunt discursul, pentru că am vrut să văd cât de bine aș putea prinde publicul prin spontaneitate. Mare mi-a fost surpriza ca după cincisprezece minute să se ridice toată sala în picioare să aplaude. Am fost sinceră, le-am spus oa­me­nilor exact ceea ce cred, că me­daliile nu contează niciodată, de­loc, atâta timp cât nu ești om. A fi Om, în adevăratul sens al cuvântului, înseam­nă, de fapt, a fi cam­pi­on. Cred cu toată ființa mea că fiecare putem deveni campionii pro­priei noastre vieți, dacă avem dorințe pe care să le urmăm. Dacă nu ne com­placem într-o viață fără idealuri, ori­care ar fi ele, de­venim campioni. Cel mai important este să înce­tăm să ne luptăm unii cu alții. Aici e peri­co­lul: credem că de­ve­nim mai buni dacă ne întrecem adversarul (în ring, pe teren, la ser­vi­ciu, în vecini, nu con­tează). Total greșit! Lupta unui adevă­rat cam­pion se dă între el, cel de ieri, și el, cel de azi. Nu trebuie decât să-ți împlinești un vis, și ești cam­pionul pro­pri­ei tale vieți. Nimic mai fru­mos pe lu­me. Nicio medalie nu valorează ceva în fața acestui lucru! Asta le-am spus oame­ni­lor în discursul meu și m-au înțeles, le-a plăcut. Pe 27 iulie, voi continua seria acestor dis­cursuri, de această dată, alături de alte zece personalități, pe care organizatorii le con­si­deră numărul unu în domeniile lor de activitate. Printre ei va fi și Eugenia Vodă, ceea ce mi se pare colosal. O apreciez enorm. Pentru mine, valoarea adevărată în televiziunea și presa românească se împarte doar la trei: Eugenia Vodă, Cătălin Ștefă­nescu și "Formula AS". Atât. Mi-ar plăcea foarte mult ca după ce termin cariera sportivă să țin cât mai multe astfel de discursuri moti­va­ționale. Nu pentru că mă simt eu bine făcând asta, ci deoa­rece chiar cred că oamenii au nevoie să fie încurajați. Dacă reușesc prin cuvintele mele să încurajez sau să inspir măcar un om, eu sunt fericită.