TIMIŞOARA - Vară şi jazz pe malul Begăi

Puţin după ora trei dimineaţa, tânărul toboşar pune beţele deoparte, dă capul pe spate şi spu­ne, epuizat şi vesel: "Gata, nu mai pot!".

Ceilalţi îl aprobă: "Aşa e, avem un avion de prins" şi încep să împacheteze basul şi saxofoanele, după ce cântaseră, pentru bucuria lor şi a cinci­spre­zece spectatori din club, ceva mai bine de două ore. Un "desert" oferit după concertul cel ma­re, susţinut pe scena din faţa Operei timişorene, în faţa câtorva mii de oameni. Însă, în timp ce împachetau, ci­neva a pus degetele pe un ins­trument cu clape şi a în­ceput, ca pentru el, o temă de-a lui Miles Da­vis. Bateristul a sărit în sus, a luat beţele şi s-a aruncat înapoi pe sca­unul de la tobe, stri­gând: "Asta voiam să aud, nu te opri!". Co­legii lui şi-au scos ime­diat ins­tru­mentele din husă şi au continuat să im­pro­vizeze încă vreo do­uă­zeci de minute. A­ceasta este esenţa jazz-ului, bucuria nestăvilită de a cânta oriunde, ori­când, alături de oricine poate duce mai departe o pie­să. Iar Timişoara a avut parte din plin, timp de trei zile, de această e­fer­vescenţă a jazz-ului.

"Muzica bună e bună, nu contează cum se numeşte"

După doar trei ediţii, Jazz TM a devenit, prin va­loarea artiştilor invitaţi şi prin amploarea organizării, unul dintre cele mai importante evenimente muzicale din ţară. Anul acesta s-a desfăşurat între 3-5 iulie şi a fost parcă şi mai bun ca excelenta ediţie din 2014. Un festival în aer liber, în centrul oraşului, la care oricine este binevenit. Organizatorii au dorit să le arate celor prezenţi că această muzică nu înseamnă ceva atât de complicat şi atât de abstract, încât cu greu poate fi înţeles. Ascultând selecţia artiştilor de la festival, îţi poţi spune că jazz-ul nu-i altceva decât o muzică deschisă la minte, făcută de străluciţi instru­men­tişti ce nu vor să se cantoneze pe un drum bătă­to­rit, pră­fuit, şi caută mereu noi căi de exprimare. "Mu­zical, nu ştiu dacă putem fi catalogaţi ca jazz, dar ca atitudine suntem 100% jazz", au declarat timi­şorenii de la Brum, trupa ce a avut onoarea de a des­chide balul. Fondată în vara lui 2012, anul trecut a lansat albumul de debut. "Facem muzică, nu ne in­te­resează să punem etichete, să ne includem într-un stil". De apreciat faptul că trupele româneşti sunt binevenite la acest festival cu nume grele ale muzicii internaţionale, ba şi mai mult, timişorenii sunt invitaţi să cânte la debutul fiecărei ediţii.
Contopirea genurilor, refuzul de a cataloga mu­zica a fost dictonul celei de-a doua trupe prezente în festival, Aufgang. "Muzica bună e bună, nu mă in­teresează din ce ţară vine şi cum se numeşte", a spus Rami, unul dintre fondatorii trupei ce a sus­ţinut primul concert în urmă cu zece ani, la un mare festival din Barcelona. Originar din Liban, acolo unde tatăl său era un binecunoscut com­po­zitor, Rami a studiat muzica clasică la prestigioasa academie Julliard din New York, a trăit doi ani în Spania, iar acum locuieşte la Paris. A mai cântat în România cu alt proiect, la Festivalul "George Enescu", pe care îl consideră unul din festivalurile aflate la cel mai înalt nivel din lume. "Apreciez multiculturalitatea pe care o simt în România, setea de cunoaştere, asta înseamnă că aveţi o ţară bogată, cu oameni frumoşi". Seara s-a încheiat cu concertul entuziasmant al unuia dintre cei mai apre­ciaţi artişti de jazz din ultimele trei decenii. Vir­tuoz al basului, compozitor şi colaborator al celor mai fai­moşi artişti ai muzicii negre, Marcus Miller a dovedit că este şi un excelent showman. Însă despre el, pe larg, într-unul din următoarele numere ale re­vis­tei noastre.

The Ruff Pack
"Parcă suntem toţi din aceeaşi familie"

Cea de-a doua seară de vară s-a deschis cu jazz-ul liric al formaţiei Anei Cristina Leonte. Dar vibraţia s-a schim­bat radical, odată cu apariţia pe scenă a tru­pei The Ruff Pack. Îm­binarea de ritmuri hip-hop, funk şi rock, însu­fleţite de-o energie pursân­ge, a fă­cut ca tru­pa să pri­meas­că la ple­care aplauze în picioare, lu­cru rar în­tâl­nit la nişte ar­tişti ce nu sunt cap de afiş. Bate­ristul trupei vine din New York, chi­taristul din Viena, la fel şi Stephan, basistul cu un bunic român, emi­grat prin anii '60 din Si­biu. "Jazz-ul este o co­mu­­nitate foarte deschisă. Atunci când mergem la un festival de hip-hop, fiecare stă în colţul său, nu in­teracţionează cu nimeni, pe când aici parcă suntem cu toţii din aceeaşi familie".
La recitalul The Ruff Pack, pe scenă au urcat, ca invitaţi, doi instrumentişti din trupa lui Marcus Miller, legendarul percuţionist Mino Cinelu şi tânărul trom­petist Lee Hogan, care a prezentat o piesă născută cu o zi înainte, la repetiţii.
Atmosfera elec­tri­zan­­tă a ajuns la punctul culminant în timpul concertului susţinut de americanca Liv War­field. "Sunt o persoană cu totul diferită atunci când mă urc pe scenă, ceva se transformă în mine", declarase cântă­rea­ţa cu câteva ore îna­inte. Ea a ridicat pu­bli­cul în picioare după doar câteva piese, prin mu­zica sa dansantă, rit­ma­tă, dar şi prin vocea ex­cepţională. "Am călă­torit 15 ore pentru a ajunge aici. Vă garantăm că atunci când vom coborî de pe scenă, veţi zâmbi cu toţii larg şi veţi simţi nevoia să îmbrăţişaţi pe cine vă apare în faţă." Şi aşa a fost. Graţie energiei po­zi­tive, bucuriei ţâşnite de pe scenă. Nu se întâmplă des să vezi la dans, în faţa scenei, de la puştani de 14 ani, la seniori trecuţi bine de 70. Liv era sortită să devină atletă (lucru ce se vede prea bine în statura sa), dacă nu ar fi intervenit pasiunea pentru muzica Dianei Ross. Ştia pe de rost toate cântecele acesteia, pe care le fredona doar la duş sau atunci când erau părinţii plecaţi, pentru că în copilărie era foarte timidă. Tot atunci începuse să scrie şi poezii, pe care a încercat să brodeze cântecele, apoi au apărut premiile obţinute încă din liceu. După ce l-a impresionat pe Prince, cariera sa a trecut la alt nivel. Liv a făcut parte din trupa acestuia, iar mai târziu, Prince i-a produs şi i-a scris piesa titlu a noului ei album, "The Unexpected", care a avut un mare succes şi a propulsat-o pe Liv Warfield drept cap de afiş al festivalurilor. La Ti­mişoara, a fost acompaniată de suflătorii trupei lui Prince, "New Power Generation", cei care nu s-au putut opri din cântat şi au continuat până la trei di­mi­neaţa, într-un club. Nu mă aşteptam să se probeze ceea ce declaraseră la conferinţa de presă. "Nu con­tează dacă suntem în faţa a 10 sau a 10.000 de oa­meni, cântăm la fel în ambele situaţii."

Farmecul jazz-ului clasic: Diane Reeves
"Viaţa este frumoasă şi vreau să o celebrez"

Exit Oz, o altă trupă timişoreană, a deschis, cu un jazz meditativ, hipnotic, cea de-a treia seară a festivalului, continuată de un alt grup ce are în centrul său un saxofonist, Guillaume Perret. Recitalul trupei franceze Electric Epic a dus lucrurile la limită. Că­lător prin lume şi amator al muzicii Indiei şi Africii de Vest, Guillaume Perret adună în muzica sa ritmuri exotice, acorduri electronice, improvizaţii jazz, pe care le îmbracă într-o haină... heavy metal. După acest recital apăsător, după un întreg festival al por­ţilor deschide, inclusiv muzical, a venit rândul, la final, jazz-ului clasic. Dar nu oricum, ci cântat de o mare voce a muzicii actuale: Diane Reeves, primul artist invitat la actuala ediţie a festivalului. Privind înapoi, ea a fost şi prima artistă din istorie ce a câş­tigat de trei ori consecutiv Premiul Grammy, pentru cea mai bună voce de jazz. Acum se află în turneu cu primul său album lansat după cinci ani, "Beautiful Life", laureat şi el al prestigiosului trofeu al industriei muzicale americane. "Aceasta este esenţa: viaţa este frumoasă şi vreau să celebrez acest lucru care de multe ori e trecut cu vederea". Născută într-un oraş binecunoscut pentru muzica sa, Detroit, Diane a fost de mică înconjurată de muzicieni. Tatăl a fost solist vocal, mama trompetistă, un unchi făcea parte dintr-o orchestră simfonică, iar unul dintre veri era George Duke, un nume cu rezonanţă în lumea jazz-ului. Diane a învăţat mai întâi să cânte la pian, apoi vocea sa a ieşit la lumină. După absolvirea Conservatorului, ea l-a însoţit pe Harry Belafonte în turnee, între anii 1983 şi 1986, apoi s-a lansat într-o foarte apreciată carieră solo. La Ti­mişoara s-au simţit în­­delunga sa ex­­pe­rienţă, simpli­ta­tea şi firescul cu care a cântat standarde bi­ne­cu­nos­cute ale jazz-ului. La doar două zile de la acest concert, ea a urcat pe scena unuia din­tre cele mai fai­moase festivaluri de jazz din lume, cel de la Montreux. Dar pâ­nă atunci, la Ti­mişoara, în Banat, ea şi-a în­cheiat recitalul cu "Waiting in Vain", piesa regelui muzicii reggae, Bob Marley, prilej cu care a in­vi­tat pe scenă la dans câţiva dintre orga­nizatorii şi vo­luntarii care au muncit din greu pentru reuşita Jazz TM. Reţeta? Punctualitate şi orga­ni­zare bună, bun simţ, public eterogen, dar superentuziast, şi artişti de mare valoare. Cu alte cuvinte: Jazz TM 2015.