Am copilărit într-un orăşel de vis, înconjurat de dealuri acoperite de livezi şi păduri de foioase: Vălenii de Munte, oraşul celor mai frumoase amintiri, oraşul copilăriei mele. Am fost un copil sărman, abandonat la doi ani de nişte părinţi tineri şi iresponsabili, unei familii de oameni în vârstă, lipsiţi de posibilităţi materiale, însă foarte bogaţi sufleteşte şi de o corectitudine şi o nobleţe rare. Mămica mea adoptivă mă lua cu ea la biserică în fiecare duminică, îmi citea din Biblie, mă învăţa numeroase rugăciuni. De la ea am aflat că omul se naşte păcătos, primul păcat fiind faptul că s-a născut. (Se spune că mulţi copii ţipă şi plâng după naştere pentru că-i torturează demonii, deoarece nu au îngerul păzitor de lumină pe care îl primesc la botez.) Cu asemenea convingeri religioase, am căutat să fiu o persoană bună şi să fac numai fapte bune, să iubesc tot ce Dumnezeu a lăsat cu viaţă pe pământ. Când aveam 5 ani, am trecut printr-o întâmplare neobişnuită. Era o toamnă mohorâtă şi am plecat cu mămica să paştem oile şi caprele pe lunca Teleajenului. Mămica păzea oile, iar eu mă jucam cu lutul din albia râului; nu ştiam ce sunt jucăriile, pasiunea mea era să modelez lutul în formă de cozonaci şi pâini, cum împletea mămica de Paşte şi de Crăciun. Eram un copil cuminte şi nu făceam un pas fără să cer voie. În după-amiaza aceea de toamnă, am auzit o voce necunoscută, care mi-a ordonat: "Fugi, fugi acasă şi te culcă!". Fără să-i spun o vorbă mămicii, am alergat acasă şi m-am culcat. Am fost trezită mai târziu de mai mulţi oameni care au intrat în casă, iar vecinul nostru, nea Badea, fără să-mi dea vreo explicaţie, m-a dus la malul Teleajenului, care se transformase într-o apă mare şi fioroasă, cu valuri ce purtau pe creste copaci smulşi din rădăcină, buşteni şi leşuri de animale, pe care le luaseră în calea lor. Mămica era prinsă între ape, pe luncă, cu animale cu tot. Era ca pe o insulă şi ţipa disperată după mine, convinsă fiind că am fost luată de viitură şi am murit. S-a liniştit când m-a adus vecinul la malul apei şi a văzut că sunt teafără. Am zărit-o cum a căzut în genunchi, închinându-se. A rămas prizoniera Teleajenului două zile şi două nopţi. Ploaia care nu contenea a udat-o până la piele. Un băiat voinic a reuşit să-i arunce o pungă cu pâine şi un chibrit, de a făcut focul şi s-a încălzit puţin în timpul nopţii, dar s-a îmbolnăvit de pneumonie. Mai târziu, am realizat grozăvia la care amândouă am fost expuse şi I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a salvat viaţa, pentru că, dacă aş fi rămas pe luncă lângă mămica, ploaia şi frigul m-ar fi ucis.
Mai târziu, când aveam 14 ani, am plecat la Păuleşti, o comună de lângă Ploieşti, la părinţii mei naturali. Acolo mă împrietenisem cu o fată mai mare decât mine, avea 19 ani, şi tatăl ei era coleg de serviciu cu tata. Mama mi-a cumpărat material de o rochiţă şi m-a trimis la croitoreasă, la tanti Stela, să-mi coasă rochia. Trecând pe lângă casa acelei fete, am văzut-o stând la poartă, de vorbă cu un băiat. Eu eram pe cealaltă parte a drumului şi ea m-a strigat să vin să stăm de vorbă, dar eu am rămas pironită pe loc, de parcă o mână nevăzută mă ţintuia. I-am spus că sunt tare grăbită, că mă aşteaptă croitoreasa, şi mi-am văzut de drum. Nu am mers nici 50 de metri, că am auzit o bubuitură şi, când am privit în urmă, o basculantă depăşise şanţul şoselei, lovind banca pe care stătuse fata. A fost omorâtă pe loc. A fost jale mare, nu am putut să mă duc la înmormântare să o văd îmbrăcată în mireasă. Mi-a rămas în minte cum era vie şi cum am văzut-o ultima dată cu rochia cu imprimeuri albastre şi cu părul ei desfăcut. De-a lungul vieţii (acum am 45 de ani) am avut de multe ori presimţiri şi îndemnuri lăuntrice. De câte ori am ascultat de ele mi-a mers bine, când nu le-am dat ascultare, m-am căit amarnic şi sunt convinsă că toţi avem acel înger păzitor lângă noi, numai că unii dintre noi nu vrem sau nu suntem în stare să îi ascultăm sfaturile, să trăim moral. Dacă fiecare le-ar da de pomană săracilor sau bietelor animale fără stăpân, viaţa ar fi mai frumoasă şi Dumnezeu cred că ne-ar răsplăti după faptele şi sufletele noastre şi ar avea mai multă milă şi îndurare de noi toţi.
MARIANA ISPAS - Constanţa
Vânzătorul de plante medicinale
La ţărm de mare, un prieten din Eforie Sud mi-a spus următoarea istorie...
Într-un sătuc dobrogean, unui bărbat a început din senin să-i scadă puterile. A mers omul la spital, iar doctorii i-au spus familiei să-l ia acasă, pentru că obştescul sfârşit îi e aproape şi ar fi bine să şi-l dea pe propria pernă. Îi descoperiseră, pasămite, un cancer. Starea bărbatului s-a înrăutăţit cu fiecare zi, astfel încât a ajuns să zacă neîncetat pe patul de suferinţă. Asta până într-o dimineaţă... Peste noapte, omul a visat ceva important, de vreme ce l-a găsit nevasta pregătit să plece cu noaptea-n cap la Constanţa, la piaţă. De altfel, i-a şi spus că l-a îndemnat cineva în vis să meargă să ia plante medicinale de la un vânzător dintr-o anumită piaţă. Zis şi făcut... Merge omul în respectiva piaţă, găseşte un vânzător de plante medicinale, îi explică acestuia cum stau lucrurile şi primeşte un maldăr de ierburi, dimpreună cu modul de preparare a unei licori vindecătoare. Respectă întru totul cele spuse de vânzător şi urmează tratamentul. De remarcat este faptul că nu a mai zăcut din ziua aceea nici măcar o secundă. Se simţea din nou în puteri şi trebăluia cât era ziulica de lungă. După o vreme, din curiozitate, a mers să facă un consult medical. Ce s-au mai speriat de el medicii care îi puseseră diagnosticul!... Au zis că aşa ceva nu este posibil, că ar fi trebuit să fie de mult oale şi ulcele. Omul le-a spus exact cum a fost tărăşenia, iar medicii l-au rugat să le aducă un pic din fiertura care l-a ridicat din morţi. Dar fostul lor pacient băuse licoarea miraculoasă până la ultima picătură şi nici nu mai ştia din ce ierburi fusese făcută. Le-a promis, în schimb, că va merge la piaţă, la vânzătorul respectiv. Zadarnic l-a căutat prin toată piaţa pe bătrânelul care avea pe un ziar îngălbenit multe ierburi de leac. S-a gândit atunci să-i întrebe pe pieţarii cu vechi state de serviciu despre soarta lui. Răspunsul tuturor a fost acelaşi: bătrânelul nu vinde în piaţa respectivă. Îşi aduceau aminte de el, dar nu fusese acolo decât o singură dată, în ziua în care îi dăduse omului nostru leacul împotriva groaznicei boli de care suferea şi când, practic, îi dăruise o nouă viaţă...
VICTOR MIHALACHE
Rugă de ploaie
Pământul crăpase pretutindeni sub soarele dogoritor. Frunzele late de porumb se strânseseră ca nişte săgeţi, ca să-şi păstreze dramul de apă pe care rădăcinile îl mai trăgeau din pământ. Grâul se pierdea de la o zi la alta şi din loc în loc, în lan apăruseră mici deşerturi. Pe imaşul satului, vite costelive smulgeau smocurile ofilite de iarbă cu rădăcini cu tot. Oamenii se uitau spre cer, se rugau şi mai sperau într-o minune: "Nu-i târziu nici acu', de-ar da Dumnezeu o ploaie; s-ar mai salva încă mult din recoltă. Ar trebui scoase icoanele din biserică şi făcută o slujbă în câmp", îi spuse un bătrân din sat preotului.
*
Pe vremea aceea, toată ştiinţa mea despre cele sfinte erau povestirile bunicului meu despre minunile lui Hristos, despre faptele minunate ale apostolilor şi-o seamă de povestiri cu tâlc despre acele vremuri îndepărtate. De la bunica aflasem de neasemuita frumuseţe şi bunătate a Maicii Domnului şi despre îngerii din ceruri, păzitorii binelui şi mesagerii dintre Dumnezeu din ceruri şi oamenii de pe pământ. Cărţi sfinte nu aveau decât preotul şi dascălul satului. Erau vremuri de restrişte pentru popor. Lifte străine, ajutate de cozile de topor de la noi, voiau să sugrume sufletul şi credinţa românilor. "Generaţiile tinere trebuie formate după principiile marxist-leniniste. Elevii nu au ce căuta în biserici!", ne predica câte un trimis de la raion nouă, elevilor strânşi în careul în mijlocul căruia flutura steagul roşu, cu seceră şi ciocan. După ce coada de topor pleca, dascălii cei mai bătrâni ne priveau zâmbitori şi noi pricepeam din zâmbetul lor cât preţ trebuia să punem pe vorbele trimisului de la raion.
Satul se adunase cu mic cu mare în faţa bisericii. Nu lipsea din alai nici piticul satului, nici ologul, nici nebunul. Oamenii duceau în mâini sfeşnice, prapuri şi icoane vechi, scoase din biserică. Preotul înalt, cu barbă şi plete, citea din cartea bisericească, dascălul îi ţinea isonul, bătrânii smeriţi îi urmau îndeaproape, apoi bătrânele satului, tinerii, iar noi, copiii, care nu pricepeam îndeajuns necazul pe care îl aducea seceta, alergam înaintea alaiului, ne opream până alaiul se apropia şi iar ne pierdeam în zbenguiala noastră nevinovată. Alaiul s-a oprit în câmp, lângă sprânceana pădurii, noi, copiii, ne-am potolit din zbenguială, şi toată suflarea părea încremenită, auzindu-se doar cântecul păsărelelor din pădure şi predica plină de patos a preotului. Soarele dogorea şi în zare aerul încins plutea ca nişte valuri deasupra pământului, câmpul părea o mare, iar văzduhul părea plin de zămisliri ale închipuirii omeneşti. "Îndreaptă-ţi, Doamne, bunătatea Ta către noi, ne rugăm Ţie şi oştilor Tale cereşti...", auzeam pe preot rugându-se. Încet, încet, gândurile mele zburau către povestirile bunicului despre vremurile când Hristos se plimba pe pământ cu apostolii, urmat de mulţimea noroadelor şi de îngerii din ceruri, despre care îmi povestise bunica.
*
Nici n-am simţit că preotul îşi terminase predica şi că alaiul plecase înapoi spre sat. Când m-am uitat în depărtare, ca din senin, un ciulin se rostogolea peste câmp, mânat parcă de o mână nevăzută. Apoi alţi şi alţi ciulini îl urmară. Vântul se porni de-a binelea şi prinse ciulinii într-un vârtej, înălţându-i în văzduh. Dinspre zare se văzu un fulger, apoi se auzi un tunet şi cerul prinse să se întunece de nori. Cântecul păsărelelor se împuţinase. Un popândău ieşise din adăpostul lui din pământ şi sta proptit pe picioarele din spate, adulmecând. Departe se vedeau păstorii cum îşi mânau turmele spre adăposturi. Trupul îmi fu cuprins de o furnicătură când aerul cald, de deasupra pământului, a fost sărutat de aerul rece, venit dinspre nori. Am văzut cum primele picături de ploaie cădeau pe pământ ca pe o plită încinsă. M-am ghemuit la adăpostul unei tufe de iasomie sălbatică. Ploua de-a binelea. Din adăpostul meu, simţeam în nări mireasma proaspătă a florilor.
CONSTANTIN NEDELCU - Braşov
Rozariul
Când bunica s-a măritat cu bunicul, a găsit o casă plină cu zece copii, moştenire de la prima soţie, care murise bolnavă de TBC. Deşi era doar o fată în vârstă de 15 ani, faptul că venea de la ţară (dintr-un sat din Sălaj) şi era învăţată cu munca şi cu greutăţile vieţii a ajutat-o să se descurce. Nu doar că i-a crescut pe orfani, dar a născut ea însăşi alţi zece prunci, devenind mama a douăzeci de copii. Spre sfârşitul vieţii, după moartea bunicului, când unchii şi mătuşile mele erau de multă vreme la casa lor, mama a adus-o pe bunica la noi. Şi, de parcă destinul n-ar fi încercat-o destul, "Muca", cum îi spuneam, ne-a mai crescut şi pe noi, două fete şi un băiat, după ce părinţii noştri, atât tata, cât şi mama, au fost arestaţi din motive politice. Săracă şi disperată, împărţind pensia ei amărâtă la patru guri, bunica şi-a găsit unic sprijin în rugăciune şi-n Dumnezeu. Se ruga de dimineaţă şi până seara, indiferent de muncile pe care le îndeplinea, postea amarnic, cu pâine şi apă, de ajunsese numai piele şi os şi, pe măsură ce timpul trecea, nouă ni se părea că-începuse să semene cu un înger dintr-o icoană pe care o atârnase deasupra patului. De altfel, odăiţa ei se transformase într-un mic paraclis, plin de candele şi icoane, între care trona un crucifix cu un Crist răstignit, pe care bunica îl adora. Seara, când se aşeza în faţa lui, în genunchi, ridicându-şi privirile spre lumina albastră a ferestrei, chipul ei bătrân şi brăzdat se îmblânzea, trăsăturile îşi pierdeau contururile apăsate, sub ochii noştri bunica se umplea de lumină şi se transforma în îngerul atârnat în cui. Cu toată responsabilitatea maturităţii de-acum, afirm că întreaga ei făptura chiar devenea, într-un fel, transparentă şi luminoasă.
La rugăciunile de seară ale bunicii participam obligatoriu şi noi. Deşi n-aveam mai mult de 7-8 ani, eram convinşi toţi trei că ele ne vor aduce părinţii acasă. De altfel, răspândeau atâta pace şi împăcare, încât deveniseră un suport moral pentru noi.
Într-o seară, pe când bunica rostea pe rozariu o rugăciune (suntem greco-catolici), am observat uluită că trupul ei începe să crească, că se subţiază şi se alungeşte, acoperind crucifixul de pe pervaz. I-am făcut un semn surorii mele, îngenuncheată în stânga mea (fratele nostru lipsea de acasă), dar din expresia uluită a chipului ei, am înţeles că vedea acelaşi lucru ca mine. Noua înălţime a bunicii a durat până la sfârşitul rozariului. Capul ei, care de obicei ajungea sub pervazul ferestrei, îl depăşea acum cu cel puţin 30 de centimetri, fără ca genunchii ei, aşezaţi pe o pernuţă de lână, să se ridice în văzduh. Nu plutea! Pur şi simplu se alungise, gâtul mai ales îi crescuse într-un mod disproporţionat. A doua seară, fenomenul s-a repetat, de data asta şi în prezenţa fratelui meu. De cum a început să se roage, trupul bunicii a pornit din nou să crească, să se înalţe, asemenea unui aluat. Fără să-i spunem nimic, am hotărât ca în seara următoare s-o măsurăm. Era atât de dedicată în rugăciune, atât de transpusă, încât nu realiza ce se întâmplă în jurul ei. Zis şi făcut. Înarmat cu un metru de tâmplărie, a doua seară, când bunica a început din nou să se roage şi să crească înspre tavan, Anton s-a furişat în spatele ei, măsurându-i noua dimensiune. Sora mea a scris înălţimea pe un caiet: îngenuncheată, Muca măsura 1 metru şi 50 de centimetri. A doua zi dimineaţa, înainte de plecarea la şcoală, Anton a pretextat că nu şi-a făcut o problemă la matematică, pentru că îi lipsesc nişte dimensiuni. Ca să risipească orice bănuială, ne-a pus pe toate trei în genunchi, măsurându-ne cu acelaşi metru de tâmplărie. Credeţi sau nu, bunica "îşi revenise" fiind mai scundă cu 30 de centimetri decât în ajun... În încheiere, menţionez că mai păstrez şi astăzi caietul acela, cu scrisul nesigur al surorii mele, fiindcă întâmplarea m-a tulburat. Mai târziu, povestindu-i-o unui cunoscut, el mi-a spus că alongaţiile sunt frecvente printre călugării mistici, unii dintre ei izbutind chiar să se desprindă de la pământ.
prof. DOINA TĂMAŞ - Valcău de Jos, jud. Sălaj
Maria din Dovînga
În urma cumplitei molime de ciumă pe care istoria o precizează în veacurile trecute, cea mai mare parte din această populaţie a dispărut, şi cei rămaşi în viaţă au părăsit locul şi s-au mutat în localităţile vecine.
Pe locul acela nu au mai rămas decât morminte şi încă şi astăzi se mai zice la "Cracul cu morminţi". Alături, tot în zona respectivă, în locul unde se aflau casele, şi acum se zice "la Ciumini". Întregii zone i se mai zice "Dovînga".
După părăsirea aşezării de cei rămaşi în viaţă, multă vreme, un spirit care apărea numai noaptea şi lua chipul unei femei deosebit de frumoase ce cânta mereu a bântuit locurile din împrejurimi, până spre localităţile vecine, Negruşa şi Moiseşti. Probabil că acest suflet zbuciumat îşi căuta rudele care dispăruseră, lovite de ciumă sau se mutaseră în altă parte. Oamenii au botezat-o "Maria din Dovînga". Cântecul ei se muta foarte repede la distanţe destul de mari. Dacă pe drum se afla din întâmplare vreun bărbat, îl striga pe nume, iar dacă nefericitul făcea imprudenţa să-i răspundă, îi pornea imediat sângele pe nas.
Se apropia numai de bărbaţi şi fugea de femei. Legenda spune că unii bărbaţi au avut chiar relaţii de dragoste cu ea şi, dacă făceau imprudenţa să povestească, mureau în mod misterios. Bătrânele satelor îi sfătuiau pe cei care plecau noaptea şi se auzeau strigaţi pe nume să nu-i răspundă şi totdeauna să-şi ia soţiile cu ei.
În războiul din 1916, întreaga zonă a fost ocupată de trupele române, sub comanda generalului Ion Dragalina. În furtuna luptelor ce se dădeau zi şi noapte, pădurile au fost răscolite de gloanţe şi proiectile. Trupele române s-au retras, iar zona respectivă a fost ocupată de trupele austro-ungare. Cum frontul se muta mereu, regiunea a rămas mai multă vreme pustie. Când locuitorii satelor ce fuseseră mutaţi în alte localităţi au revenit şi situaţia s-a liniştit, "Maria" a mai apărut de vreo câteva ori, după care a dispărut definitiv. Acest suflet de femeie poate îşi striga cu durere viaţa ei secerată de cumplita molimă, poate îşi cânta iubirea ei neîmplinită, şi totul a intrat în legendă sau într-o dimensiune pe care noi încă nu am descoperit-o.
Au mai rămas doar denumirile locurilor care amintesc de vremurile trecute şi de această apariţie fantomatică.
STELIAN BORDEA - Negruşa, jud. Mehedinţi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
