Multe amintiri mă leagă de acest "emițător" unic, atât de dorit în casele românilor, în vremea dictaturii comuniste. După ce și-a dat seama de greșeala făcută, prin "prietenia veșnică" declarată Uniunii Sovietice și părăsirea națiunilor răsăritene în gheara Ursului siberian, SUA au vrut să-și facă simțită prezența, măcar simbolic, în spațiul est-european. Îmi amintesc cât de fericit am fost în ziua când mama ne-a făcut surpriza cumpărării unui aparat de radio "București 500". Îl achiziționase în rate, pe salariul de petrolist al tatei, și-l montase în camera din spate, să nu se audă din stradă. După o zi de muncă la stația de pompare a țițeiului, tata își turna un țoi de țuică și se așeza cu capul pe masă, butonând calm, printre paraziții asurzitori. "Aici Europa Liberă", răsuna în cele din urmă vocea câte unui crainic, care ne transmitea un aer de libertate, jinduită de tata până la lacrimi. Când nu reușea să depășească nivelul de bruiaj, înfigea antena într-un cartof roșu, cum îl învățaseră inginerii elvețieni de la stația de compresoare, construită de Țara Cantoanelor în sat la noi. Pe urmele lui, devenisem un ascultător loial al Actualității Românești, iar mai târziu, la facultate fiind, am continuat să-mi petrec multe minute în clubul de la subsolul Universității, unde Europa Liberă mă întâmpina în fiecare seară, tot pe un "București 500". După 1989, am vizitat sediul postului din München, în zona Englischer Garten. Am călcat prin Departamentul Român cu mare emoție, așteptându-mă, parcă, să-i întâlnesc pe Noel Bernard și Vlad Georgescu, sau pe inegalabilul Emil Georgescu, stins lent, în urma unui atac comandat de securitate. El prezenta știrile calde din România, știri de care nu am fi avut habar fără ajutorul lui. Cine își mai amintește poate confirma că regimul Ceaușescu ținea populația într-un vid informativ, în care nu se întâmpla nimic, în afara depășirii frenetice și absurde a planului de producție din fabrici. Într-o seară, regretatul comentator a povestit că i-a cerut directorului mărirea salariului. "Tocmai am mărit salariile tuturor, de ce ai tu pretenția unui bonus în plus?", a întrebat șeful. "Pentru că sunt obligat să citesc în fiecare zi «Scînteia». E toxică pentru sistemul nervos, de aceea în țară n-o citește nimeni, numai eu, aici, la München, mă chinuiesc, analizând cuvântările tovarășului și știrile privind vizitele de lucru... Vă dați seama cât îmi e de greu?" O altă voce de neuitat este Mihai Șoimu, alias Mircea Carp, cu salutul său celebru: "S-auzim numai de bine". Îl ascultam cu mult interes și pe Gelu Ionescu, care-mi fusese asistent de literatură universală la facultate, dar și pe Neculai Constantin Munteanu, cel care avea să scrie în revista noastră câțiva ani la rând. Numele care-mi răsună în minte nu întotdeauna sunt cele reale, deoarece ziariștii se protejau de eventualele represalii ale regimului de la București. Astfel, "Radu Gorun" era de fapt Mircea Cismărescu; "Ștefan Carabin" era Horia Georgescu; "Mircea Ioanid" era Hans Acker; "Virgil Galaction" era Edgar Rafael și mulți alții. O poveste bine documentată găsiți pe blogul criticului de teatru Mircea Morariu, care i-a cunoscut pe mulți dintre truditorii de la München și, după 1989, de la Praga. Dacă, astăzi, postul emite încă în limba română, dar numai pe internet, se adresează exclusiv Republicii Moldova și, eventual, românilor din Ucraina, unde încă bântuie stafiile imperiului roșu. La câte posturi de radio și de televiziune sunt astăzi în România, sărbătorirea venerabilei vârste a postului-simbol al Europei libere și liberale ar trebui să fie omagială, recunoscătoare. Pentru că întâi a fost... oul și apoi "găinile" fără număr, din spațiul FM actual, mai liber decât pasărea cerului.