Magia mângâierilor

Ancheta merge mai departe...

Uşor cu pianul pe scări

Atingerea este muzica pielii. Naşte emoţii precum un cântec. O mângâiere fugară poate stârni vi­bra­ţii pro­fun­de, ca o melodie auzită întâmplător. În orice relaţie - de prietenie sau de iubire - atingerile au un rol im­portant. Cuvintele capătă mai multă putere dacă sunt în­soţite de o îmbrăţişare, de-o mângâiere, de-o mână aşezată pe umăr.
Toţi suntem dornici de a atinge şi de a fi atinşi. Poate pentru că este o formă de comunicare mai sinceră, care nu se poate truca. Sau poate pentru că toţi avem nevoie de reconfirmarea unor sentimente. Însă atingerile nu sunt bine primite oricând şi oricum. Dincolo de spaţiile şi momentele protocolare, chiar şi în intimitate, şi mai ales acolo, ai nevoie de o ştiinţă sau de un instinct al atingerilor. Abuzul de mângâieri, oricât de straniu ar suna, dăunează unei iubiri. Avalanşa de sărutări şi îm­brăţişări nu creşte intensitatea sen­timentelor, ci o scade. Ca să ardă, iu­birea are nevoie de spaţiu, de oxi­gen.
Sigur că sunt clipe în care atin­gerile au farmecul şi rostul lor. Dar este absolut necesar şi un timp al in­tervalului, al aşteptării, al încăr­cării pa­sionale, care trebuie folosit ca atare, şi nu eliminat. Cum sen­ti­men­talismul care întrece măsura trans­formă o poezie într-o dulcegărie ief­tină şi respingătoare, aşa şi ex­cesul de mângâieri duce la saţiu, dacă nu cumva provoacă iritare. Lipsa unui timp de respiro între îm­brăţişări omoa­ră dorinţa. Prin repe­tare exa­gerată, gestul se goleşte de conţinut, de sens, de emoţie, şi nu mai este decât o mişcare mecanică.
Când îndrăzneşti să-i aşezi, pentru prima oară, iu­bitei tale, o buclă de păr rebelă după ureche, trăieşti un moment de magică înfiorare. Dacă vei face asta de cincizeci de ori pe zi, zile în şir, oricât de mult ţi-ar plă­cea fiorul şi estetica gestului, acesta va sfârşi prin a deveni sec, inutil şi enervant.
La fel cum o declaraţie de natură divină, ca "te iu­besc", se va transforma într-o biată lozincă, prin rostirea prea deasă, adresată oricui şi indiferent de context, tot astfel şi îmbrăţişarea se devalorizează şi nu va mai spu­ne nimic, dacă nu o cultivi cu înţelepciune.
Nu, nu pledez pentru o programare a îmbrăţişărilor, a tandreţei, a exprimării sentimentelor prin atingeri. Cred însă că emoţia creşte precum o floare, când ai grijă de ea, când îi dai ce are nevoie, şi se sufocă, dacă o uzi prea tare, sau o ţii prea expusă la soare.
Primejdia golirii de emoţie a magiei atingerilor poate veni nu numai de la cel care îşi oferă gesturile în exces, ci şi de la cel care nu e capabil să obţină mângâierile în mod firesc, de la sine, prin emoţia pe care o transmite, şi le cere în mod explicit. Relaţia îşi pierde dimen­siu­nea tainică a iubirii, atunci când pretinzi, cu subiect şi cu pre­dicat, să fii mângâiat, îm­brăţişat, iubit. Iar dacă soli­ci­tarea devine cotidiană, pa­siunea va dispărea pentru tot­deauna.
Reversul problemei este la fel de adevărat: iubirea su­feră şi atunci când atin­gerile sunt prea rare. Iar când îm­brăţişarea este res­pin­să bru­tal, emoţia riscă să-şi schim­be polul, din po­zitiv în ne­ga­tiv.
CLAUDIU TÂRZIU

Sfinţişorul mângâierilor

Am fost un adolescent visător şi noros. Părea că trăiesc în­tr-o lumină no­rocoasă şi intensă, fă­ră de mar­gini. Zi de zi, ceas de ceas, viaţa îmi era îmbibată de o tărie a purităţii, a îndrăgostirii şi a gândirii, cu care nu m-am mai reîntâlnit apoi, oricâte alte clipe frumoase mi-au ieşit în cale. Iar timpul trăit atunci mi-a format decisiv, pentru toată viaţa, felul de a iubi.
Totul a durat patru-cinci ani. Dar anii aceia mi se par, şi azi, dilataţi la infinit. Poate şi pentru că atunci tră­iam doar pe scutul sau sub scutul esenţelor. Aşa era şi în dragoste. Că­u­tam doar esenţa, care pentru mine însemna tandreţe şi comuni­ca­re intensă. Dragostea fizică mi se părea secundară, uşor de dobândit şi repede de uitat. Cel mai important era să-i pot mângâia şi pătrunde sufletul iubitei mele. Nu trupul. Cu toate că eram în cunoştinţă de cauză. Apucasem să gust din fructul oprit. Nu eram virtuos din lipsa ocaziei de a fi nevirtuos. Dar apoi, ceva s-a schimbat. Cine ştie, poate poezia, bat-o vina, mă trăsese mai spre înalturi... Căci pe atunci, împărţeam fetele din jurul meu în două: cele de care te poţi îndrăgosti şi cele cu care poţi face doar dragoste. Iar eu eram mai tot timpul îndrăgostit!... Şi eram înzăuat în curăţie, ca într-un vis frumos de vară. Îmi plăcea enorm să mă plimb prin parcuri cu câte o iubită. Îi recitam versuri, pe care le făceam chiar atunci, stând cu capul în poala ei, pe o bancă. Şi vorbeam amândoi, pătimaş. Eu îi povesteam visările, cărţile, ba chiar şi ideile mele matematice, deşi matematica, la fel ca şi poezia, nu se poate povesti. Dar atunci, puteam să mă fac înţeles mult dincolo de cuvinte, cum pluteam aşa, halucinat şi noros, cu iubita de mână. Pentru că, dincolo de cuvinte, co­municam abisal, prin mângâierile şi sărutările noastre furate pe băncile parcului. Erau nişte atingeri ale tan­dreţei, de o gingăşie greu de descris, prelungite într-o stare de vis, pline de o can­doare in­tensă, de sub care senzua­lita­tea se între­ză­rea în surdină. O surdină ca­re o făcea şi mai pa­sio­nală. Ca muzica stră­lu­ci­toa­re a unei balade abia auzită, adusă de vânt, de departe...
Treptat, felul ăsta al meu de a mă îndrăgosti, nă­valnic şi cumva virginal, de parcă aş fi căutat mereu ab­soluturi, în plimbări par­fu­mate cu să­ruturi şi cu mân­gâieri, a fă­cut să mi se ducă buhul. Mai în glumă, mai în serios, fe­tele începuseră să-mi spună "sfinţişorul mân­­gâierilor". Până când, una dintre ele, s-a apropiat de mine altfel. O văd şi acum. Înaltă, în­drăz­neaţă şi re­la­xată, cu pletele roşii ca o amazoană de foc. Paulina. La în­ceput, s-a lăsat şi ea prinsă în magia comunicării cu­rate şi totale cu mi­ne, prin cuvinte şi mângâieri liliale, în farmecul învă­luitor, ca o morişcă braziliană, în care eram expert. Ne plimbam sfioşi şi febrili, pe sub castanii în­floriţi de la Şosea. Era, de acum, sfârşitul liceului. Paulina voia să urmeze altă facultate decât mine, iar asta dădea un plus de dra­matism legăturii noastre. Trăiam amândoi o Apo­calipsă amânată, care ne-a făcut să ne îndrăgostim până peste cap. Am început să evadăm din oraş. Ne duceam de­parte, cât mai departe, prin păduri şi pe margini de lac.În iarba verde a verii, o sărutam şi o mângâiam mai cu dor. De parcă s-ar fi pregătit să plece cu un vapor, la capătul lumii. Până când, într-o zi, cum stăteam aşa tolăniţi pe iarbă, în soarele de mai, Paulina mi-a spus cu ochii închişi: "Tu nu ştii că atunci când o femeie te sărută, îţi dă cheile Paradisului?". Atunci, zalele mele de visător au căzut ca într-o ilu­mi­nare. Şi ne-am iubit chiar acolo, în iarba înaltă, sub cerul care nu mai conta. Şi-am auzit amândoi cum muzica acelei balade, abia mur­murată de vânt, în care trăisem, se duce. Mân­gâie­rile mele curate îşi căutau alt stăpân.
VALENTIN IACOB

Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE