MARINELA VASILICA ARDELEAN - Prinţesa vinului şi regina şampaniei

"Sunt îndrăgostită de vin şi de lumea lui"

- Maramureşeancă frumoasă şi ambiţioasă, a plecat la muncă în Italia, pentru o pâine mai albă. Destinul şi firea de luptătoare i-au pregătit însă alt drum. Adolescenta de odinioară din Cavnic este, astăzi, o profesionistă a artei vinului, care i-a adus premii şi recunoaşteri internaţionale. O poveste bună de trecut la minuni -

Printre nobili italieni

- Eşti născută în Maramureş, o regiune devenită celebră pentru pălinca ei. Cum s-a născut pasiunea ta pentru vin?

- Dacă rămâneam acasă, în Maramureş, întâlnirea cu vinul nu s-ar fi produs niciodată. Soarta mea a vrut altfel. La 18 ani am plecat la muncă, în Italia, aşa cum au făcut atâţia români. Acolo am lucrat pentru familia Marcello del Mayno, Giuseppe şi Beatrice (conte şi contesă), care se ocupă din moşi strămoşi de producerea şi vânzarea vinului. Unul din fraţi cultivă viţa, altul are pivniţele, altul este produ­cătorul direct al vinului. Cineva din familie se ocupă de promovarea lui, altcineva de deschiderea de noi pieţe. Cu alte cuvinte, în casa lor, care datează de pe la 1600, am văzut prima oară ce înseamnă vinul şi cum este tratat el la nivelul cel mai profesionist cu putinţă. Cum poate o familie întreagă să trăiască foarte bine, de atâta vreme, doar din vin. Am fost martoră, de nenumărate ori, la discuţiile lor legate de vin, şi la un moment dat, a început să mi se facă ruşine că nu pot să înţeleg multe din ceea ce vorbeau despre vin, nu pentru că n-aş fi înţeles limba, ci pentru că aveau nişte formule, gesturi, ta­bieturi, ca să le zic aşa, care erau cu totul noi pentru mine. Îi vedeam cum gustă vinul, cum mişcă uşor înainte de asta paharul, cum îl miros, cum plimbă apoi licoarea în gură, dar nu ştiam ce se aşteaptă de la aceste gesturi de apropiere, de împrietenire cu vinul. Le ascultam apoi comentariile legate de "caracterul" unui vin, de "ma­turitatea" lui, de transparenţă, şi despre multe alte în­suşiri. Atunci m-am hotărât să învăţ şi eu mai multe şi am urmat cursuri de somelier, timp de trei ani. De-abia acolo am început să desco­păr lumea din spatele unui pa­har cu vin. În primul an, de exemplu, n-am ajuns la vin decât prin istorie, geografie, cul­tură, iar de degustări de vin am avut parte doar de câteva ori. Abia mai târziu a venit gre­ul, când a trebuit să-mi educ sim­ţurile, mirosul şi gustul, ca să pot recunoaşte anumite cali­tăţi ale vinului. Şi, încet-încet, am ajuns să-mi descopăr însu­şiri pe care nu mi le bănuiam.

- Arta vinului cere talent? Însuşiri speciale?

- Da. Ce-i drept, eu simţeam şi înainte de aceste cursuri anumite calităţi ale unui vin, dar nu puteam să "traduc" ceea ce simţeam. Cu timpul, am învăţat că, pe lângă gust şi miros, mai e nevoie de o foarte bună me­mo­rie, pentru că trebuie să înveţi să recunoşti nenumăratele calităţi ale unui vin. Se ştie, Cabernet Sauvignon-ul, de exemplu, are printre alte însuşiri, şi miros de "verde", de ardei gras, dar trebuie să-ţi ascuţi simţurile ca să poţi sesiza orice altă influenţă sau asemănare şi apoi să interpretezi ceea ce simţi în cuvinte simple, clare, ca să te înţeleagă toată lumea. Şi să nu uităm de papilele gustative, care trebuie antrenate şi întreţinute corespunzător, ca să facă faţă oricărei degustări de vin.

- Ai amintiri din copilărie legate de sen­sibi­lita­tea ta la mi­rosuri şi gust?

- Mama mea a fost bucătăreasă la Can­tina minerilor din Cav­nic, acolo unde m-am născut, şi de la ea am învăţat să gă­tesc încă de pe la 10 ani. De multe ori o aşteptam cu mân­carea făcută, atunci când ve­nea obosită de la muncă. Găteam pentru că, de fapt, îmi plăcea să miros condi­mentele din prăvălia pe care o ţinea tatăl meu (a în­chis-o, după închiderea minei, pentru că lumea a sărăcit), mă fascinau aromele lor pe care le asociam în gând cu cine ştie ce gusturi. Şi acum, când gătesc, eu nu gust aproape nicio­dată mân­carea, doar o miros, şi ştiu dacă mai e ne­voie de ceva sau nu. Îmi amintesc şi acum mirosuri din copi­lărie, ţin minte de exem­plu, mirosul de iarbă, de ploaie, ştiu cum miroseau pădu­rea, florile. Sunt şi acum emoţionată când îmi amintesc mi­rosul rufelor în­gheţate, aduse iarna în casă, mi-e dor de mirosul sarmalelor fă­cute de mama şi nu lipsesc niciodată de la Cră­ciunul petrecut în Maramureş, pen­tru că ni­că­ieri, în lume, Crăciunul nu miroase mai minu­nat. Şi luna august o petrec tot acolo, ca să nu pierd gustul şi mirosul fructelor de pădure, zmeură, afine, mure, coacăze. De fapt, fiecare întoarcere acolo înseamnă pentru mine o reîncărcare cu mirosuri şi gusturi na­turale, simple, sănătoase, adevărate.

Arta vinului

- Şi totuşi, vinul a biruit...

- Oh, da... vinul este artă, ade­vă­rată poezie, este alături de noi la bine şi la rău, la botez şi la înmormântare, la veselie şi la tristeţe. E un însoţitor fi­del al oamenilor care ştiu să-l abor­deze şi care văd şi înţeleg viaţa altfel, tocmai din acest motiv. Vinul este ca o fiinţă vie, se maturizează şi evo­lu­ează până când ajunge la vârful pi­ramidei, după care moare. Prin natura sa, vinul vechi este mai exclusivist sau e, dacă vrei, ca un bătrân, mai pretenţios, mai tipicar, mai greu de scos din ale sale, pe când vinul tânăr este mai flexibil, mai uşor de asociat. Fiecare vin îşi are timpul şi locul său, dar cel mai important este să-l aduci în lumea ta, să-l ţii lângă tine, să îl răsfeţi. Vinul este un personaj important în viaţa mea. M-a ajutat să accept că sunt sensibilă, m-a ajutat să mă apropii de oameni, să mă împrietenesc mai uşor, să recunosc mai uşor când am nevoie de ajutor, să trăiesc mai sănătos, să mă bucur de tot ceea ce înseamnă cultură şi civilizaţie. Cu alte cuvinte, m-a ajutat să mă desco­păr pe mine şi a uşurat comunicarea cu cei din jur. M-am îndrăgostit de vin şi de lumea lui. La asta a con­tri­buit şi pasiunea cu care mi-a fost fă­cut cunoscut de către producătorii stră­ini, care au în sânge patima vi­nu­lui, de generaţii întregi nefăcând altceva decât asta. Cu atâta emoţie şi gingăşie vorbesc unii despre vin, încât e imposibil să rămâi insensibil.

Celebrele văduve ale şampaniei

- Şi, ca şi când vinul n-ar fi fost de ajuns, ţi-ai trecut în palmares şi şampania...

- Lumea şampaniei este o lume aparte, foarte diferită de lumea vi­nului. E o lume în care femeile sunt întotdeauna pe primul loc. În istoria şampaniei, s-a întâmplat ca unele din cele mai mari case producătoare - Veuve Clicquot, Pommery, Lau­rent-Perrier, Roederer, Bollinger, să fie conduse, la un moment dat, de femei rămase singure, văduve, numite de imaginaţia populară "celebrele văduve ale şampaniei". Aveau între douăzeci şi treizeci şi nouă de ani, când au fost obligate să preia conducerea afacerilor începute de soţii lor, erau tinere. Dar cu perseverenţă, imaginaţie şi fler, au ajuns în puţină vreme să controleze întreaga piaţă a şampaniei, fapt cu atât mai surprinzător, cu cât, în acea epocă, puţine femei se ocupau de afaceri, cele mai multe fiind captivele saloanelor şi ale crino­li­nelor de mătase. Dovedind un spirit co­mercial deosebit, folosindu-se de stra­tegii comerciale neobişnuite, făcându-şi publi­citate într-un mod inspirat şi original, ele au cucerit pieţe noi şi au dublat producţia europeană de şampanie, de la acea vreme. E sigur că nu grijile materiale le-au făcut pe aceste femei, ce proveneau din familii înstărite, să ducă mai departe afacerile cu şam­panie, cât mai ales dorinţa de a con­tinua o tradiţie de familie, ce se perpetua de generaţii. Exemplul lor m-a ajutat enorm. Mi-a dat încredere şi m-a împăcat cu gândul că eu, o femeie, o româncă, am reuşit într-o lume care este în mod tra­di­ţional a bărbaţilor. Nu vreau să spun mai multe acum despre ce înseamnă să te im­pui ca român în Italia, cât efort şi câtă muncă sunt necesare ca să răzbeşti. Eu am reuşit pentru că am muncit enorm. Am fost finalistă la concursul "Ambassadeurs du Champagne", la Milano, în 2013, titlu acordat de către CIVC (Comité Interpro­fessionnel du Vin de Champagne), un adevărat "Guvern al Şampaniei în Franţa", şi acum sunt pro­fesoară la Roma, la "Italian Chef Academy". Predau tot ceea ce ţine de şampanie şi de uleiul de măsline.

- Ce ar trebui să preţuim, în mod special, la şam­panie?

- În faţa unei sticle de şampanie începe sărbătoarea şi trebuie să ştii s-o trăieşti la cele mai înalte cote. Mulţi se întreabă ce poţi să spui despre şampanie, că doar e numai un lichid, nu? Eventual, cu miros şi gust de condimente, de "coajă de pâine", de "piersici", de mai ştiu eu ce. Ca să poţi să o de­fineşti, ca somelier, trebuie să ape­lezi la stări, sentimente, senzaţii, la valori ca­re o umanizează. Povestea şampaniei este stră­ve­che, şi în spatele ei stă nevoia omului de excelenţă, de fast, de distincţie. În momentele mele de sărbătoare beau şam­panie, cel mai ade­sea Bollinger, pe care am şi definit-o ca "dorinţa de-a iubi şi de-a te îndrăgosti."

"Vinul românesc are nevoie de paşaport internaţional"

- Hai să vorbim puţin şi despre vinurile autoh­to­ne, care au progresat foar­te mult şi încep să pă­trun­dă în lume.

- Ca Brand Manager mon­dial pentru compania de vinuri "Foss Marai Spu­manti" din Italia, am ajuns şi în România, pentru a în­cer­ca o strategie de dez­vol­tare. Aşa am cunoscut mul­te dintre vinurile româneşti şi mi-am dat seama că ele sunt prea puţin ştiute în afara ţării şi că ar trebui făcut ceva urgent, pentru a construi un brand naţional pentru vinul românesc. Cu alte cuvinte, e nevoie de a crea un "paşaport inter­na­ţional" pentru vinul ro­mâ­nesc. Cred că vinul nostru es­te unul dintre cele mai importante elemente prin ca­re am putea îmbunătăţi imaginea României în lume. Şi asta, pentru că vinul de calitate nu vorbeşte limba engleză, ori franceză, ori română, vinul vor­beşte, la urma urmei, limba "gustului". Eu cred în vinurile româneşti.

- Vezi nişte paşi concreţi, pentru ca aceasta să se întâmple curând?

- În primul rând, produ­cătorii români ar trebui să fie mai uniţi. Oare nu aici s-a spus cândva: "Unde-s doi, puterea creşte?". Mă uimeşte atâta rezistenţă la a înţelege că este imposibil de acoperit teritoriul ăsta mare, al lumii, altfel decât în comun. Avem un producător aici, unul dincolo, unul cine ştie unde. E nevoie de unirea forţelor, pentru ca mesajul pe care-l transmitem să fie unitar, e nevoie de sinergii com­petente. Noi nu trebuie să-i copiem pe francezi, pe italieni sau pe mai ştiu eu cine, care au cultura vinului de mii de ani. Ne putem permite doar să ne inspirăm de la ei. Noi trebuie să avem capacitatea de-a pro­pune lumii ce avem autentic în ţară. Trebuie să punem în valoare ceea ce este propriu acestui teri­toriu, pentru că degeaba încercăm să fa­cem vinuri ca în Bordeaux, sau ca în Si­cilia, ori ca în Spania. Aşa nu vom avea succes. În schimb, e necesar să învăţăm de la străini să ne organizăm mai bine. În zona Champagne, din Franţa, sunt în jur de 300 de crame mari ("maisons") şi peste 15.000 de mici proprietari de teren. Ei au înţeles că dacă nu colaborează între ei, n-au nicio şansă. Iar primul care a înţeles lucrul acesta a fost guvernul, care s-a implicat pentru ca şampania să de­vină un simbol al Franţei. Unul dintre ce­le mai puternice. Prin ceea ce fac, şi da­torită ex­perienţei pe care o am, in­ten­ţio­nez să con­tribui la recunoaşterea Ro­mâ­niei drept unul dintre jucătorii im­por­tanţi din indus­tria vinului, la nivel mon­dial.

Diplomaţia vinului

- Crezi că vinurile noastre pot sta la aceeaşi masă cu altele, care au cucerit pieţele interna­ţionale de sute de ani?

- Cred, şi voi face tot ce pot pentru pro­movarea vinului românesc în lume. Am început cu Italia, gândindu-mă că dacă vom reuşi să-i cu­cerim pe italieni, care sunt atât de pretenţioşi şi dificili, vom avea, de fapt, o "viză" pentru a putea ajunge oriunde în lume. Avem vinuri bune, unele sunt chiar excep­ţionale, trebuie doar să învăţăm să le prezentăm şi altora, mai ales pe acelea obţinute din soiuri de stru­guri autohtone. În colaborare cu Asociaţia Interna­ţională a Somelierilor şi cu Ambasada României în Italia, am organizat un eveniment, "50 de vinuri fantas­tice din România", la care am prezentat cele 50 de vinuri româneşti prezente în cartea mea, iar cei peste 200 de invitaţi au rămas surprinşi să des­copere calităţile lor certe.

- Vinuri, şampanie, cărţi...

- Da, preocupări care îmi aduc o mare bucurie. Mi-am găsit drumul vieţii! Nu e chiar aşa de uşor. Cartea pe am scris-o, "50 de vinuri româneşti în­tâlnesc 50 de preparate culinare italiene", apărută în ediţie bilingvă, română-italiană, a fost lansată la des­chiderea Festivalului de la Merano (unul dintre cele mai exclusiviste târguri de vin din lume), a avut succes, şi este tot mai cerută în toată lumea, unde sunt comunităţi de români şi italieni. Pentru a câştiga atenţie cât mai mare, m-am gândit să alătur unor preparate din gastronomia ita­lienească cele mai reprezentative vinuri româneşti. A fost o faptă de curaj şi nu-mi pare rău că am îndrăznit. Ca să nu se creeze suspiciuni, am ales singură 50 dintre cele mai reprezentative vinuri româneşti, apoi am ales 18 restaurante din Italia, din care 12 au stele Michelin, care au fost de acord să gătească anu­mite reţete specifice Italiei, ce se potrivesc cu vinurile alese de mine. Am avut emoţii. M-am gândit de multe ori, "Doamne, ce-or zice italienii, dacă vor gusta vinurile pe care le-am ales? Nu cum­va o să li se pară că nu sunt «la înălţime»?". Reacţia lor a fost însă una deosebită. Nu numai că au fost încântaţi să descopere vi­nuri de calitate, dar au devenit intere­saţi pe durată de vinurile ro­mâneşti. La Merano, acolo un­de s-a lansat cartea, au fost prezenţi şi 14 producători români de vinuri, şi după acest eveniment, unul dintre ei mi-a spus că a simţit o creştere substan­ţială a vânzărilor pe teritoriul italian, ceea ce în­seamnă că vinurile româneşti încep să vorbească tot mai mult italiana. Trebuie să recunosc că am fost încurajată de amba­sadorii României şi Italiei, care m-au susţinut în realizarea cărţii mele, ce a fost bine pri­mită de spe­cia­lişti în enogastronomie. Succesul mi-a dat curaj şi acum scriu încă o carte, în care 50 de vi­nuri româneşti vor întâlni 50 de prepa­rate româneşti. Vreau să ajut, în acest fel, cramele din Ro­mânia să-şi promoveze vi­nu­rile. Cartea va apărea şi în ediţie engleză, ceea ce va uşura răs­pândirea informaţiilor des­pre vinurile româneşti şi despre bucă­tăria românească auten­tică, în afara ţării. Dar pentru asta am nevoie de susţinere nu doar din partea instituţiilor, a ministerelor, ci şi a oamenilor, a producătorilor de vin, care trebuie să înţeleagă că, fără o bună şi modernă comunicare a vinurilor lor, nu pot avea rezultate notabile.

- Crezi că vei reuşi în acest rol greu, dar frumos, de promotoare a vinului românesc?

- Am vizitat aproape 60 de ţări. Aş fi putut să mă stabilesc în oricare dintre ele. Mâine m-aş putea muta în California sau în oricare parte a lumii şi s-o duc foarte bine. Cu ceea ce am acumulat în materie de vinuri, economie, finanţe, marketing, aş putea trăi în orice loc. Dar vreau să fac ceva pentru ţara mea şi nu este patriotism de paradă ceea ce vă spun acum. Eu chiar cred că vinurile româneşti merită să stea pe cele mai pretenţioase mese, alături de altele care au o istorie de sute de ani. Am luptat enorm ca să pot depăşi prejudecăţile unora şi neîncrederea altora şi n-am să mă las până când vinurile noastre nu vor fi apre­ciate la adevărata lor valoare. Pentru asta, e ne­voie însă de multă muncă, ambiţie şi curaj. Nu mă dau înapoi! Tot ceea ce am realizat până acum s-a înăl­ţat tocmai pe valorile astea.

Fotografii din arhiva Marinelei Vasilica Ardelean

Carte de vizită
Licenţiată în drept şi economie, cu o diplomă MBA în vinuri, obţinută la Trieste, în Italia, profesor la "Italian Chef Academy", din Roma, Brand Ma­nager worldwide, pentru casa de vinuri Foss Marai Spumanti, finalistă a competiţiei "Ambassadeurs du Champagne", de la Milano, în 2013 şi semi­finalistă a concursului "The best sommelier în the world", de la Londra, Marinela Vasilica Ardelean a fost de­sem­nată drept "Cel mai bun somelier al Ro­mâniei", în 2014. Specialist în şampanii, deţine titlul de Dame Chevalier des Coteaux de Cham­pagne, fiind mereu solicitată pentru a face parte din jurii naţionale şi in­ternaţionale de vinuri.