Magia mângâierilor

Redactia
Ancheta merge mai departe...

Ușor cu pianul pe scări

Atingerea este muzica pielii. Naște emoții precum un cântec. O mângâiere fugară poate stârni vi­bra­ții pro­fun­de, ca o melodie auzită întâmplător. În orice relație - de prietenie sau de iubire - atingerile au un rol im­portant. Cuvintele capătă mai multă putere dacă sunt în­soțite de o îmbrățișare, de-o mângâiere, de-o mână așezată pe umăr.
Toți suntem dornici de a atinge și de a fi atinși. Poate pentru că este o formă de comunicare mai sinceră, care nu se poate truca. Sau poate pentru că toți avem nevoie de reconfirmarea unor sentimente. Însă atingerile nu sunt bine primite oricând și oricum. Dincolo de spațiile și momentele protocolare, chiar și în intimitate, și mai ales acolo, ai nevoie de o știință sau de un instinct al atingerilor. Abuzul de mângâieri, oricât de straniu ar suna, dăunează unei iubiri. Avalanșa de sărutări și îm­brățișări nu crește intensitatea sen­timentelor, ci o scade. Ca să ardă, iu­birea are nevoie de spațiu, de oxi­gen.
Sigur că sunt clipe în care atin­gerile au farmecul și rostul lor. Dar este absolut necesar și un timp al in­tervalului, al așteptării, al încăr­cării pa­sionale, care trebuie folosit ca atare, și nu eliminat. Cum sen­ti­men­talismul care întrece măsura trans­formă o poezie într-o dulcegărie ief­tină și respingătoare, așa și ex­cesul de mângâieri duce la sațiu, dacă nu cumva provoacă iritare. Lipsa unui timp de respiro între îm­brățișări omoa­ră dorința. Prin repe­tare exa­gerată, gestul se golește de conținut, de sens, de emoție, și nu mai este decât o mișcare mecanică.
Când îndrăznești să-i așezi, pentru prima oară, iu­bitei tale, o buclă de păr rebelă după ureche, trăiești un moment de magică înfiorare. Dacă vei face asta de cincizeci de ori pe zi, zile în șir, oricât de mult ți-ar plă­cea fiorul și estetica gestului, acesta va sfârși prin a deveni sec, inutil și enervant.
La fel cum o declarație de natură divină, ca "te iu­besc", se va transforma într-o biată lozincă, prin rostirea prea deasă, adresată oricui și indiferent de context, tot astfel și îmbrățișarea se devalorizează și nu va mai spu­ne nimic, dacă nu o cultivi cu înțelepciune.
Nu, nu pledez pentru o programare a îmbrățișărilor, a tandreței, a exprimării sentimentelor prin atingeri. Cred însă că emoția crește precum o floare, când ai grijă de ea, când îi dai ce are nevoie, și se sufocă, dacă o uzi prea tare, sau o ții prea expusă la soare.
Primejdia golirii de emoție a magiei atingerilor poate veni nu numai de la cel care își oferă gesturile în exces, ci și de la cel care nu e capabil să obțină mângâierile în mod firesc, de la sine, prin emoția pe care o transmite, și le cere în mod explicit. Relația își pierde dimen­siu­nea tainică a iubirii, atunci când pretinzi, cu subiect și cu pre­dicat, să fii mângâiat, îm­brățișat, iubit. Iar dacă soli­ci­tarea devine cotidiană, pa­siunea va dispărea pentru tot­deauna.
Reversul problemei este la fel de adevărat: iubirea su­feră și atunci când atin­gerile sunt prea rare. Iar când îm­brățișarea este res­pin­să bru­tal, emoția riscă să-și schim­be polul, din po­zitiv în ne­ga­tiv.
CLAUDIU TÂRZIU

Sfințișorul mângâierilor

Am fost un adolescent visător și noros. Părea că trăiesc în­tr-o lumină no­rocoasă și intensă, fă­ră de mar­gini. Zi de zi, ceas de ceas, viața îmi era îmbibată de o tărie a purității, a îndrăgostirii și a gândirii, cu care nu m-am mai reîntâlnit apoi, oricâte alte clipe frumoase mi-au ieșit în cale. Iar timpul trăit atunci mi-a format decisiv, pentru toată viața, felul de a iubi.
Totul a durat patru-cinci ani. Dar anii aceia mi se par, și azi, dilatați la infinit. Poate și pentru că atunci tră­iam doar pe scutul sau sub scutul esențelor. Așa era și în dragoste. Că­u­tam doar esența, care pentru mine însemna tandrețe și comuni­ca­re intensă. Dragostea fizică mi se părea secundară, ușor de dobândit și repede de uitat. Cel mai important era să-i pot mângâia și pătrunde sufletul iubitei mele. Nu trupul. Cu toate că eram în cunoștință de cauză. Apucasem să gust din fructul oprit. Nu eram virtuos din lipsa ocaziei de a fi nevirtuos. Dar apoi, ceva s-a schimbat. Cine știe, poate poezia, bat-o vina, mă trăsese mai spre înalturi... Căci pe atunci, împărțeam fetele din jurul meu în două: cele de care te poți îndrăgosti și cele cu care poți face doar dragoste. Iar eu eram mai tot timpul îndrăgostit!... Și eram înzăuat în curăție, ca într-un vis frumos de vară. Îmi plăcea enorm să mă plimb prin parcuri cu câte o iubită. Îi recitam versuri, pe care le făceam chiar atunci, stând cu capul în poala ei, pe o bancă. Și vorbeam amândoi, pătimaș. Eu îi povesteam visările, cărțile, ba chiar și ideile mele matematice, deși matematica, la fel ca și poezia, nu se poate povesti. Dar atunci, puteam să mă fac înțeles mult dincolo de cuvinte, cum pluteam așa, halucinat și noros, cu iubita de mână. Pentru că, dincolo de cuvinte, co­municam abisal, prin mângâierile și sărutările noastre furate pe băncile parcului. Erau niște atingeri ale tan­dreței, de o gingășie greu de descris, prelungite într-o stare de vis, pline de o can­doare in­tensă, de sub care senzua­lita­tea se între­ză­rea în surdină. O surdină ca­re o făcea și mai pa­sio­nală. Ca muzica stră­lu­ci­toa­re a unei balade abia auzită, adusă de vânt, de departe...
Treptat, felul ăsta al meu de a mă îndrăgosti, nă­valnic și cumva virginal, de parcă aș fi căutat mereu ab­soluturi, în plimbări par­fu­mate cu să­ruturi și cu mân­gâieri, a fă­cut să mi se ducă buhul. Mai în glumă, mai în serios, fe­tele începuseră să-mi spună "sfințișorul mân­­gâierilor". Până când, una dintre ele, s-a apropiat de mine altfel. O văd și acum. Înaltă, în­drăz­neață și re­la­xată, cu pletele roșii ca o amazoană de foc. Paulina. La în­ceput, s-a lăsat și ea prinsă în magia comunicării cu­rate și totale cu mi­ne, prin cuvinte și mângâieri liliale, în farmecul învă­luitor, ca o morișcă braziliană, în care eram expert. Ne plimbam sfioși și febrili, pe sub castanii în­floriți de la Șosea. Era, de acum, sfârșitul liceului. Paulina voia să urmeze altă facultate decât mine, iar asta dădea un plus de dra­matism legăturii noastre. Trăiam amândoi o Apo­calipsă amânată, care ne-a făcut să ne îndrăgostim până peste cap. Am început să evadăm din oraș. Ne duceam de­parte, cât mai departe, prin păduri și pe margini de lac. În iarba verde a verii, o sărutam și o mângâiam mai cu dor. De parcă s-ar fi pregătit să plece cu un vapor, la capătul lumii. Până când, într-o zi, cum stăteam așa tolăniți pe iarbă, în soarele de mai, Paulina mi-a spus cu ochii închiși: "Tu nu știi că atunci când o femeie te sărută, îți dă cheile Paradisului?". Atunci, zalele mele de visător au căzut ca într-o ilu­mi­nare. Și ne-am iubit chiar acolo, în iarba înaltă, sub cerul care nu mai conta. Și-am auzit amândoi cum muzica acelei balade, abia mur­murată de vânt, în care trăisem, se duce. Mân­gâie­rile mele curate își căutau alt stăpân.
VALENTIN IACOB

Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE