Ușor cu pianul pe scări
Atingerea este muzica pielii. Naște emoții precum un cântec. O mângâiere fugară poate stârni vibrații profunde, ca o melodie auzită întâmplător. În orice relație - de prietenie sau de iubire - atingerile au un rol important. Cuvintele capătă mai multă putere dacă sunt însoțite de o îmbrățișare, de-o mângâiere, de-o mână așezată pe umăr.
Toți suntem dornici de a atinge și de a fi atinși. Poate pentru că este o formă de comunicare mai sinceră, care nu se poate truca. Sau poate pentru că toți avem nevoie de reconfirmarea unor sentimente. Însă atingerile nu sunt bine primite oricând și oricum. Dincolo de spațiile și momentele protocolare, chiar și în intimitate, și mai ales acolo, ai nevoie de o știință sau de un instinct al atingerilor. Abuzul de mângâieri, oricât de straniu ar suna, dăunează unei iubiri. Avalanșa de sărutări și îmbrățișări nu crește intensitatea sentimentelor, ci o scade. Ca să ardă, iubirea are nevoie de spațiu, de oxigen.
Sigur că sunt clipe în care atingerile au farmecul și rostul lor. Dar este absolut necesar și un timp al intervalului, al așteptării, al încărcării pasionale, care trebuie folosit ca atare, și nu eliminat. Cum sentimentalismul care întrece măsura transformă o poezie într-o dulcegărie ieftină și respingătoare, așa și excesul de mângâieri duce la sațiu, dacă nu cumva provoacă iritare. Lipsa unui timp de respiro între îmbrățișări omoară dorința. Prin repetare exagerată, gestul se golește de conținut, de sens, de emoție, și nu mai este decât o mișcare mecanică.
Când îndrăznești să-i așezi, pentru prima oară, iubitei tale, o buclă de păr rebelă după ureche, trăiești un moment de magică înfiorare. Dacă vei face asta de cincizeci de ori pe zi, zile în șir, oricât de mult ți-ar plăcea fiorul și estetica gestului, acesta va sfârși prin a deveni sec, inutil și enervant.
La fel cum o declarație de natură divină, ca "te iubesc", se va transforma într-o biată lozincă, prin rostirea prea deasă, adresată oricui și indiferent de context, tot astfel și îmbrățișarea se devalorizează și nu va mai spune nimic, dacă nu o cultivi cu înțelepciune.
Nu, nu pledez pentru o programare a îmbrățișărilor, a tandreței, a exprimării sentimentelor prin atingeri. Cred însă că emoția crește precum o floare, când ai grijă de ea, când îi dai ce are nevoie, și se sufocă, dacă o uzi prea tare, sau o ții prea expusă la soare.
Primejdia golirii de emoție a magiei atingerilor poate veni nu numai de la cel care își oferă gesturile în exces, ci și de la cel care nu e capabil să obțină mângâierile în mod firesc, de la sine, prin emoția pe care o transmite, și le cere în mod explicit. Relația își pierde dimensiunea tainică a iubirii, atunci când pretinzi, cu subiect și cu predicat, să fii mângâiat, îmbrățișat, iubit. Iar dacă solicitarea devine cotidiană, pasiunea va dispărea pentru totdeauna.
Reversul problemei este la fel de adevărat: iubirea suferă și atunci când atingerile sunt prea rare. Iar când îmbrățișarea este respinsă brutal, emoția riscă să-și schimbe polul, din pozitiv în negativ.
CLAUDIU TÂRZIU
Sfințișorul mângâierilor
Am fost un adolescent visător și noros. Părea că trăiesc într-o lumină norocoasă și intensă, fără de margini. Zi de zi, ceas de ceas, viața îmi era îmbibată de o tărie a purității, a îndrăgostirii și a gândirii, cu care nu m-am mai reîntâlnit apoi, oricâte alte clipe frumoase mi-au ieșit în cale. Iar timpul trăit atunci mi-a format decisiv, pentru toată viața, felul de a iubi.
Totul a durat patru-cinci ani. Dar anii aceia mi se par, și azi, dilatați la infinit. Poate și pentru că atunci trăiam doar pe scutul sau sub scutul esențelor. Așa era și în dragoste. Căutam doar esența, care pentru mine însemna tandrețe și comunicare intensă. Dragostea fizică mi se părea secundară, ușor de dobândit și repede de uitat. Cel mai important era să-i pot mângâia și pătrunde sufletul iubitei mele. Nu trupul. Cu toate că eram în cunoștință de cauză. Apucasem să gust din fructul oprit. Nu eram virtuos din lipsa ocaziei de a fi nevirtuos. Dar apoi, ceva s-a schimbat. Cine știe, poate poezia, bat-o vina, mă trăsese mai spre înalturi... Căci pe atunci, împărțeam fetele din jurul meu în două: cele de care te poți îndrăgosti și cele cu care poți face doar dragoste. Iar eu eram mai tot timpul îndrăgostit!... Și eram înzăuat în curăție, ca într-un vis frumos de vară. Îmi plăcea enorm să mă plimb prin parcuri cu câte o iubită. Îi recitam versuri, pe care le făceam chiar atunci, stând cu capul în poala ei, pe o bancă. Și vorbeam amândoi, pătimaș. Eu îi povesteam visările, cărțile, ba chiar și ideile mele matematice, deși matematica, la fel ca și poezia, nu se poate povesti. Dar atunci, puteam să mă fac înțeles mult dincolo de cuvinte, cum pluteam așa, halucinat și noros, cu iubita de mână. Pentru că, dincolo de cuvinte, comunicam abisal, prin mângâierile și sărutările noastre furate pe băncile parcului. Erau niște atingeri ale tandreței, de o gingășie greu de descris, prelungite într-o stare de vis, pline de o candoare intensă, de sub care senzualitatea se întrezărea în surdină. O surdină care o făcea și mai pasională. Ca muzica strălucitoare a unei balade abia auzită, adusă de vânt, de departe...
Treptat, felul ăsta al meu de a mă îndrăgosti, năvalnic și cumva virginal, de parcă aș fi căutat mereu absoluturi, în plimbări parfumate cu săruturi și cu mângâieri, a făcut să mi se ducă buhul. Mai în glumă, mai în serios, fetele începuseră să-mi spună "sfințișorul mângâierilor". Până când, una dintre ele, s-a apropiat de mine altfel. O văd și acum. Înaltă, îndrăzneață și relaxată, cu pletele roșii ca o amazoană de foc. Paulina. La început, s-a lăsat și ea prinsă în magia comunicării curate și totale cu mine, prin cuvinte și mângâieri liliale, în farmecul învăluitor, ca o morișcă braziliană, în care eram expert. Ne plimbam sfioși și febrili, pe sub castanii înfloriți de la Șosea. Era, de acum, sfârșitul liceului. Paulina voia să urmeze altă facultate decât mine, iar asta dădea un plus de dramatism legăturii noastre. Trăiam amândoi o Apocalipsă amânată, care ne-a făcut să ne îndrăgostim până peste cap. Am început să evadăm din oraș. Ne duceam departe, cât mai departe, prin păduri și pe margini de lac. În iarba verde a verii, o sărutam și o mângâiam mai cu dor. De parcă s-ar fi pregătit să plece cu un vapor, la capătul lumii. Până când, într-o zi, cum stăteam așa tolăniți pe iarbă, în soarele de mai, Paulina mi-a spus cu ochii închiși: "Tu nu știi că atunci când o femeie te sărută, îți dă cheile Paradisului?". Atunci, zalele mele de visător au căzut ca într-o iluminare. Și ne-am iubit chiar acolo, în iarba înaltă, sub cerul care nu mai conta. Și-am auzit amândoi cum muzica acelei balade, abia murmurată de vânt, în care trăisem, se duce. Mângâierile mele curate își căutau alt stăpân.
VALENTIN IACOB
Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE