Afară era întuneric şi creştea un soi de beznă şi în noi, iar în lume se auzea doar inima lui cum bătea, gata să spargă zidul gros, dintre mine şi el. Aş fi vrut atunci, în noaptea cea neagră, în care i-am ţinut pentru nu-mai-ştiu-a-câta-oară inima în palme, să-i spun mai mult în cuvinte, decât prin gesturi, că îl iubesc. A închis ochii, şi-a aşezat într-un timp mâna peste palma mea, şi mi-am dorit atunci, pentru prima dată, să fim împreună până la capătul existenţei.
Pe fundul sorbului
Aşa începe povestea mea. Ne ştiam de mulţi ani, ne ghiceam toate mecanismele, şi numai atunci când eram împreună, singurătatea nu mai avea nicio putere asupra mea. Reuşea cumva, fără prea mare efort, să facă totul posibil, până la cele mai mici amănunte. Şi ştia cum să atingă.
Îi ţineam mâna pe piept şi mă gândeam la noi, la noi doi. El îşi căra rămăşiţele unor relaţii, cu femei care nu îl cunoscuseră niciodată cu adevărat, iar eu nu mai ştiam în ce să mai cred, pentru că o făcusem deja de prea multe ori şi în multe direcţii. Din cauza răcelii, din pragmatism şi din frică, relaţiile noastre cu alţi oameni se terminaseră de cele mai multe ori prost, obligându-ne să fim martori unul în viaţa celuilalt. Îi ştiam viaţa pe de rost, fiindcă îl ştiam şi pe el pe de rost, iar el îmi cunoştea fiecare mişcare, pentru că fusese prezent, şi la bine, şi la rău, în viaţa mea, şi nu exista gând de-al meu, oricât de mascat, pe care să nu-l vadă.
Ne-am învârtit aşa mulţi ani, unul pe lângă celălalt, fabricând motive să ne tot găsim, până când a fost mai mult decât evident că nu mai aveam aer în prezenţa lui. De la un punct încolo, am trăit îndrăgosteala cu el şi prin el, am sorbit-o, am studiat-o şi am simţit-o, fără să mă opun. Ne vedeam aproape zilnic, câteodată şi de mai multe ori pe zi, şi de fiecare dată era la fel. Ne cunoşteam prea bine, ca să-i mărturisesc ceva, iar el mă ştia prea bine, ca să mai fie nevoie de vreo confirmare. Eram îndrăgostită şi îl protejam de tot răul din lume, fără să-i spun.
Plecarea
Mai întâi mi-a zis că se duce în Franţa. Cunoscuse pe cineva, o franţuzoaică venită pentru scurt timp în România, care plecase după câteva săptămâni de vacanţă, luând cu ea şi gândurile lui. L-am condus la aeroport, l-am îmbrăţişat, în stilul omului care e obligat să renunţe, pentru că aşa e mai bine, că aşa e indicat, că aşa trebuie, încurajându-l să facă ce simte. "Fă ce simţi, numai ce simţi, şi va fi bine", îi spuneam, în timp ce el mă ţinea strâns de mână. L-am privit de dincolo de poarta de îmbarcare, fără să ştiu dacă ne vom mai vedea prea curând, şi am mai reuşit să respir cu adevărat numai după ce l-am văzut dispărut în mulţime.
S-a întors în ţară după câteva luni, dezamăgit de experienţa plecării şi întristat de răceala oamenilor din occident. Ce părea o frumoasă poveste de dragoste la început, se transformase repede într-un chin pentru el, din lipsă de afecţiune. Ardea pe dinăuntru şi nu avea cu cine să-şi împărtăşească trăirile. Marie, franţuzoaica minionă, pentru care era gata să lase totul în urmă, voia de la el o iubire formală. Fără atingeri prea multe, fără îmbrăţişări dese în public, nu punea preţ pe cuvinte şi era mai mult interesată de viaţa socială şi mondenă, decât de relaţia lor. Când îi era mai greu, când se simţea strivit de singurătate, mă suna din Franţa şi îmi spunea de fiecare dată acelaşi lucru: că îi e dor de căldura mea, care îl făcea să fie viu.
Cât timp fusese plecat, mă lovisem şi eu de aceeaşi răceală: două-trei relaţii pasagere, terminate mai devreme decât era prevăzut, de fiecare dată la iniţiativa mea. Mi se părea că toţi bărbaţii, până la ultimul, sunt lipsiţi de afecţiune. Nu mă mulţumeam deloc doar cu vorbe, cadouri la comandă şi ieşiri în oraş. Eram altfel şi vedeam iubirea altfel, exact aşa cum o vedea şi el, de-acolo, din Franţa, şi mi se părea incredibil de dureros că suntem atât de departe unul de altul, când ar fi trebuit, de fapt, să fim împreună. Mai târziu, s-a îndrăgostit din nou, iar eu am tăcut iar. O chema Monica şi credea că a întâlnit, în sfârşit, femeia vieţii lui. "Fă ce simţi, numai ce simţi, şi va fi bine", i-am spus din nou, retrăgându-mă, încă o dată, din calea lui. M-am mobilizat să ascund sub masca prieteniei noastre, durerea şi ciuda pe care-o simţeam, că uneori, lucrurile nu stau aşa cum ar trebui. S-a terminat la fel de prost şi relaţia lui cu Monica şi ne-am trezit iar faţă în faţă, spunându-mi că ea nu-l înţelege aşa cum o fac eu, că nu îl atinge aşa cum îl îmbrăţişez eu, că nu-l ascultă aşa cum fac eu.
Mângâieri împotriva singurătăţii
Într-o seară, când mă aşteptam mai puţin, mi-a pus mâna în dreptul inimii şi am tăcut amândoi. Devenise totul mult prea evident, ca să mai jucăm vreun rol. Ne-am lăsat purtaţi de val, fără să ne mai punem în calea iubirii. Îi simţeam degetele cum se plimbă pe buzele mele, cum îmi mângâie obrajii, cum coboară până la umeri. Îmi strângea mâna în mâinile lui, ca-ntr-o regăsire, şi mă săruta apăsat pe frunte, pe obraji, pe mâini, până a ajuns să mă sărute pe buze. Mă iubea cu mâinile şi mă dezbrăca cu privirea şi i-am simţit toată căldura trupului, ţinută ascunsă în el, atâţia ani. Am dărâmat amândoi, în noaptea aceea, toate zidurile pe care le ridicasem între noi, fiindcă aşa trebuia, şi am fost un singur suflet şi un singur trup. Dispăruseră toţi, bărbaţi şi femei, dezamăgiri şi relaţii eşuate, şi ne-am învăţat unul pe altul, când i-am simţit prima sărutare, aşteptată atâţia ani, că dacă faci ce simţi, totul va fi bine. I-am descoperit şi i-am atins fiecare părticică ascunsă din corp şi l-am sărutat pe suflet.
Afecţiunea, atingerile, mângâierile şi nimic altceva ne-au întors, de fiecare dată, şi ne-au lipit unul de altul, ne-au obligat să fim noi, fără scenarii, fără roluri, fără falsităţi, lăsându-ne doar iubire şi atât. Ne iubeam unul pe altul de atâta timp, deşi nu pusesem în cuvinte niciodată iubirea noastră. O lăsasem să crească liberă, neforţată, o lăsasem să plece şi să vină, fără bariere de niciun fel. Ne-am construit împreună prin afecţiune şi umor, ne-am ocrotit cu atingeri, chiar şi atunci când fiecare dintre noi se prefăcea prins în alte poveşti de dragoste. Am ştiut să învăţăm unul de la celălalt simţirea, să ne uităm unul înspre celălalt şi să ne vedem, şi nu ne-a fost frică să ne întoarcem privirea, când ne era greu. Ne-am dat seama târziu că, dacă există afecţiune, vine şi vindecarea, că mângâierea, atunci când e din suflet, şterge orice dezamăgire, şi că o iubire care nu e îmbrăcată în atingeri, se usucă până la urmă.
Nu am nicio certitudine cu privire la viitor. Nu am disecat niciodată de-atunci relaţia noastră, nu am dezbătut nimic şi nu ne-am făcut niciun plan. Am înlocuit cuvintele cu atingeri, am lăsat deoparte toate lucrurile lumeşti şi mărunte, trăind simplu, unul lângă altul, simţind şi bucurându-ne că undeva, cineva, acum mulţi ani, ne-a făcut să ne întâlnim.
Îl cheamă Mihai, şi când suntem împreună, singurătatea nu mai are nicio putere.
MARIA - Cluj-Napoca
Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
