Cu mâna pe inimă

Redactia
Când se aștepta mai puțin, i-am pus mâna în dreptul inimii și apoi am tăcut amândoi.

Afară era întuneric și creștea un soi de beznă și în noi, iar în lume se auzea doar inima lui cum bătea, gata să spargă zi­dul gros, dintre mine și el. Aș fi vrut atunci, în noaptea cea neagră, în care i-am ținut pen­tru nu-mai-știu-a-câta-oară ini­ma în palme, să-i spun mai mult în cuvinte, decât prin gesturi, că îl iubesc. A închis ochii, și-a așezat într-un timp mâna peste palma mea, și mi-am dorit atunci, pentru prima dată, să fim împreună până la capătul existenței.

Pe fundul sorbului

Așa începe povestea mea. Ne ști­am de mulți ani, ne ghiceam toate mecanismele, și nu­mai atunci când eram îm­pre­ună, singurătatea nu mai avea nicio putere asupra mea. Reușea cumva, fă­ră prea mare efort, să fa­că to­tul posibil, până la cele mai mici amă­nunte. Și știa cum să atin­gă.
Îi țineam mâna pe piept și mă gândeam la noi, la noi doi. El își căra ră­mă­­și­țele unor relații, cu femei care nu îl cunoscuseră nicio­dată cu adevărat, iar eu nu mai știam în ce să mai cred, pentru că o făcusem deja de prea multe ori și în multe direcții. Din cauza răcelii, din pragmatism și din frică, relațiile noastre cu alți oameni se ter­mi­naseră de cele mai multe ori prost, obligându-ne să fim martori unul în viața celuilalt. Îi știam viața pe de rost, fiindcă îl știam și pe el pe de rost, iar el îmi cu­noștea fiecare mișcare, pentru că fusese prezent, și la bine, și la rău, în viața mea, și nu exista gând de-al meu, oricât de mascat, pe care să nu-l vadă.
Ne-am învârtit așa mulți ani, unul pe lângă ce­lă­lalt, fabricând motive să ne tot găsim, până când a fost mai mult decât evident că nu mai aveam aer în pre­zența lui. De la un punct încolo, am trăit îndrăgosteala cu el și prin el, am sorbit-o, am studiat-o și am simțit-o, fără să mă opun. Ne vedeam aproape zilnic, câteo­dată și de mai multe ori pe zi, și de fiecare dată era la fel. Ne cunoșteam prea bine, ca să-i mărturisesc ceva, iar el mă știa prea bine, ca să mai fie nevoie de vreo con­fir­mare. Eram îndrăgostită și îl protejam de tot răul din lume, fără să-i spun.

Plecarea

Mai întâi mi-a zis că se duce în Franța. Cunoscuse pe cineva, o franțuzoaică venită pentru scurt timp în România, care plecase după câteva săptămâni de vacanță, luând cu ea și gândurile lui. L-am condus la aeroport, l-am îmbrățișat, în stilul omului care e obligat să renunțe, pentru că așa e mai bine, că așa e indicat, că așa trebuie, încurajându-l să facă ce simte. "Fă ce simți, numai ce simți, și va fi bine", îi spuneam, în timp ce el mă ținea strâns de mână. L-am privit de dincolo de poarta de îmbarcare, fără să știu dacă ne vom mai vedea prea curând, și am mai reușit să respir cu adevărat numai după ce l-am văzut dispărut în mulțime.
S-a întors în țară după câteva luni, deza­măgit de experiența plecării și întristat de răceala oamenilor din occident. Ce părea o frumoasă poveste de dragoste la început, se transformase repede într-un chin pentru el, din lipsă de afecțiune. Ardea pe dinăuntru și nu avea cu cine să-și împărtășească trăirile. Marie, franțuzoaica minionă, pentru care era gata să lase totul în urmă, voia de la el o iubire formală. Fără atingeri prea multe, fără îmbrățișări dese în public, nu punea preț pe cuvinte și era mai mult interesată de viața socială și mondenă, decât de relația lor. Când îi era mai greu, când se simțea strivit de singu­rătate, mă suna din Franța și îmi spunea de fiecare dată același lucru: că îi e dor de căldura mea, care îl făcea să fie viu.
Cât timp fusese plecat, mă lo­visem și eu de aceeași ră­ceală: două-trei relații pasagere, terminate mai devreme decât era prevăzut, de fiecare dată la inițiativa mea. Mi se părea că toți bărbații, până la ultimul, sunt lipsiți de afecțiune. Nu mă mulțumeam deloc doar cu vorbe, cadouri la co­mandă și ieșiri în oraș. Eram altfel și vedeam iubirea altfel, exact așa cum o vedea și el, de-acolo, din Franța, și mi se părea incredibil de dureros că suntem atât de departe unul de altul, când ar fi trebuit, de fapt, să fim împreună. Mai târziu, s-a îndră­gostit din nou, iar eu am tăcut iar. O chema Monica și credea că a întâlnit, în sfârșit, femeia vieții lui. "Fă ce simți, numai ce simți, și va fi bine", i-am spus din nou, retrăgându-mă, încă o dată, din calea lui. M-am mobilizat să ascund sub masca prieteniei noastre, durerea și ciuda pe ca­re-o simțeam, că uneori, lucru­rile nu stau așa cum ar trebui. S-a terminat la fel de prost și relația lui cu Monica și ne-am trezit iar față în față, spunân­du-mi că ea nu-l înțelege așa cum o fac eu, că nu îl atinge așa cum îl îmbrățișez eu, că nu-l ascultă așa cum fac eu.

Mângâieri împotriva singurătății

Au mai trecut de atunci și alți oameni prin viețile noastre și, de fiecare dată, după ce ne învârteam ceva timp, ajungeam iar unul lângă altul. Bărbații pe care îi întâlneam eu erau mult prea inhibați și serioși, pentru felul meu de a fi, iar femeile care-i intrau lui la suflet erau prea reci și lipsite de afecțiune, pentru câte avea el de oferit.
Într-o seară, când mă așteptam mai puțin, mi-a pus mâna în dreptul inimii și am tăcut amândoi. Devenise totul mult prea evident, ca să mai jucăm vreun rol. Ne-am lăsat purtați de val, fără să ne mai punem în calea iubirii. Îi simțeam degetele cum se plimbă pe buzele mele, cum îmi mângâie obrajii, cum coboară până la umeri. Îmi strângea mâna în mâinile lui, ca-ntr-o regă­sire, și mă săruta apăsat pe frunte, pe obraji, pe mâini, până a ajuns să mă sărute pe buze. Mă iubea cu mâinile și mă dezbrăca cu privirea și i-am simțit toată căldura trupului, ținută ascunsă în el, atâția ani. Am dărâmat amândoi, în noaptea aceea, toate zidurile pe care le ridicasem între noi, fiindcă așa trebuia, și am fost un singur suflet și un singur trup. Dispăruseră toți, bărbați și femei, dezamăgiri și relații eșuate, și ne-am învățat unul pe altul, când i-am simțit prima sărutare, așteptată atâția ani, că dacă faci ce simți, totul va fi bine. I-am descoperit și i-am atins fiecare părticică ascunsă din corp și l-am sărutat pe suflet.
Afecțiunea, atingerile, mângâierile și nimic altce­va ne-au întors, de fiecare dată, și ne-au lipit unul de altul, ne-au obligat să fim noi, fără scenarii, fără roluri, fără falsități, lăsându-ne doar iubire și atât. Ne iubeam unul pe altul de atâta timp, deși nu pusesem în cuvinte niciodată iubirea noastră. O lăsasem să crească liberă, neforțată, o lăsasem să plece și să vină, fără bariere de niciun fel. Ne-am construit împreună prin afecțiune și umor, ne-am ocrotit cu atingeri, chiar și atunci când fiecare dintre noi se prefăcea prins în alte povești de dragoste. Am știut să învățăm unul de la celălalt simțirea, să ne uităm unul înspre celălalt și să ne ve­dem, și nu ne-a fost frică să ne întoarcem privirea, când ne era greu. Ne-am dat seama târziu că, dacă există afecțiune, vine și vindecarea, că mângâierea, atunci când e din suflet, șterge orice dezamăgire, și că o iubire care nu e îmbrăcată în atingeri, se usucă până la urmă.
Nu am nicio certitudine cu privire la viitor. Nu am disecat niciodată de-atunci relația noastră, nu am dezbătut nimic și nu ne-am făcut niciun plan. Am în­locuit cuvintele cu atingeri, am lăsat deoparte toate lucrurile lumești și mărunte, trăind simplu, unul lângă altul, simțind și bucurându-ne că undeva, cineva, acum mulți ani, ne-a făcut să ne întâlnim.
Nu știu unde ne va purta viața și ce ne va mai scoa­te în cale peste ani, însă știu un singur lucru, că noi vom rămâne împreună până la capăt, ca să se audă în lume doar dragostea dintre noi.
Îl cheamă Mihai, și când suntem împreună, singu­rătatea nu mai are nicio putere.

MARIA - Cluj-Napoca

Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE