Doi maeştri ai acordeonului

RICHARD GALLIANO - "Am o mare admiraţie pentru acordeoniştii români, însă aş trişa dacă aş încerca să cânt ca ei"

Într-una din după-amiezile însorite ale acestei primăveri, am zărit pe Calea Victoriei un băr­bat îm­bră­cat în negru, care se plimba agale, cât se poate de li­niştit, contemplând, din mers, vechile clădiri din Bucureşti. Nu avea gesturile grăbite ale bucureştenilor, nici căutătura turiştilor străini, dornici să bifeze cât mai multe obiective turistice. Apoi mi-am amintit că tocmai îl văzuerăm pe un afiş: "Stai puţin, îl ştiu pe tipul ăsta. E Richard Galliano, unul dintre marii acordeonişti ai lumii!" Faptul că se plim­ba în centrul ora­şului nu-i de mi­rare, pentru că în ultimii ani, a de­ve­nit o prezenţă constan­tă pe sce­nele româneşti. In­vitat să con­cer­teze la Sala Ra­dio, mereu plină când Gallia­no apare pe afiş, acor­deo­nis­tul a interpretat aici jazz, tan­go, Bach, Vivaldi şi, la sfârşit de aprilie, Mozart.

Mozart la acordeon

S-a născut în decembrie 1950 la Cannes, în Franţa, din părinţi italieni. Tatăl său era profesor de acordeon, instru­ment la care Richard a în­ceput să cânte de la patru ani. A studiat muzica clasică, la 14 ani a descoperit jazzul, iar la 23, s-a mu­tat la Paris, unde a fost instrumentist, aran­jor şi compozitor într-o trupă de jazz şi, în pa­ra­lel, i-a acompaniat pe marii cân­­tăreţi de muzică fran­ceză ai vremii. În 1985, îi apare primul album so­lo. Întâlnirea cu Astor Piazzolla, genialul com­po­zi­tor de tango, i-a mar­cat cariera. A revo­luţionat, la rândul său, traiectoria acordeonului spre jazz şi în muzica cla­sică. În 2010, a devenit primul acordeonist care im­pri­mă un disc la celebra casă de discuri ger­mană "Deutche Grammophon", iar albumul în care interpre­tează muzica lui Bach devine cel mai vândut disc de muzică clasică al anului. Continuă să con­certeze frecvent în lume, trecând cu uşurinţă de la jazz la tango şi la muzică clasică. "Mi-ar plăcea să ştiu cu adevărat ce simte publicul când ascultă Bach, apoi Piazzolla, apoi din nou Bach. E ca şi cum ai avea trei orchestre într-una singură: spiritul lui Piazzolla e foar­te deosebit, muzica mea e diferită, se simte influ­enţa europeană, Parisul, iar Bach sau Mozart oferă muzica perfectă, magnifică, pe care încerci să o cânţi cât poţi mai bine", declara el într-un interviu. Cel mai recent concert al său din Bucureşti, de pe 29 aprilie, susţinut alături de Orchestra de Cameră Radio, s-a bucurat de un mare succes, exigentul public de la Sala Radio rechemându-l de patru ori pe scenă.

- De data aceasta a venit rândul lui Mozart. Ce vă leagă de acest compozitor, cum îl simţiţi faţă de ceilalţi cărora le-aţi dedicat recitaluri?

- Când eram mic, ascultam multă muzică clasică şi eram pasionat de biografiile marilor com­po­zitori. Dintre cele compuse de Mozart, as­cultam "Nunta lui Figaro", "Răpirea din Se­rai". Apoi am desco­perit jazzul şi multă vreme nu am mai fost interesat de muzica lui, până de curând, când am ascultat o lucrare scrisă de el pentru un clarinet, care suna pre­cum un acordeon. Asta mi-a dat ideea. Ca ascul­tător de muzică clasică, prefer Debussy, Chopin sau Bach. Mozart pare simplu la prima ascultare, dă senzaţia de uşurătate, însă este o capcană, pentru că odată ce începi să-i descifrezi muzica, vezi ce deli­cateţe, ce tensiune se găsesc acolo. Nu mi-a fost deloc uşor să pregătesc concertul de la Bucureşti, unde am cântat pentru prima oară o lucrare de-a lui Mozart. Îmi place swing-ul muzicii lui Mozart, ritmul său. În orice cânt, caut aspectul dansant al acelei muzici. Bineîn­ţeles, la tango este evident, dar, surprinzător, îl găseşti în multe alte muzici.

- Treceţi cu mare le­jeritate de la un stil mu­zical la altul, de la ri­goarea muzicii clasice la improvizaţia jazzului...

- Asta, deoarece pen­tru mine nu există decât o singură mare muzică, nu există stiluri muzicale. Jazzul mă ajută să cânt mai bine muzică clasică şi invers, se hrănesc una din cealaltă. Dacă te can­tonezi în­tr-un singur gen, oricare ar fi acesta, rişti să pierzi subtili­tăţile altor tipuri de mu­zică. Le cer mu­zi­cienilor din sfera cla­sică să cânte mai relaxaţi, să caute swingul, rit­mul, şi le cer celor din jazz să urmeze sunetul na­tu­ral, a­cus­tic, al ins­tru­mentului. Cu câ­te­va zile în urmă, am avut un concert la Lisa­bona, şi su­ne­tul pe scenă era atât de pu­ternic, fiecare voia să se audă pe sine cum cântă, aşa că am decis să scoatem toată amplificarea, şi a ieşit un con­cert minunat.

- Călătoriţi în continuare foarte mult. Încă vă mai face plăcere?

- Nu. Nu-mi place să călătoresc cu avionul, să pierd timpul prin aeroporturi, călătoriile în sine mă obosesc. Dar mă bucur în continuare foarte mult să des­copăr noi oameni, noi colegi, noi scene, noi mu­zici. Când sunt acasă, stau liniştit o zi, două, apoi în­cep să mă plictisesc, să devin nerăbdător, să aştept o nouă plecare. Revenirea din turneu înseamnă de multe ori şi o uşoară depresie, tristeţe, pentru că eşti obiş­nu­it, hrănit cu energia publicului, în care fiecare seară în­seamnă un nou examen. Ca în studenţie. În fiecare seară încerc să dau ce am mai bun şi, uneori, aşa cum a fost acum, când am cântat pentru prima oară pe sce­nă o lucrare a lui Mozart, simt presiunea examenului. Iar când acesta se încheie, simt eliberare şi tristeţe.

"Ador muzica românească"

- Aţi cântat cu muzicieni români din zona cla­si­că. De ce nu încercaţi şi cu acordeonişti, cu lăutari? - Ador muzica românească, ştiu că aveţi mulţi acordeonişti de mare valoare, pe care îi apreciez. Cu unii mă cunosc, pe alţii îi descopăr întâmplător, chiar şi în restaurante. Există o formaţie românească ce a în­registrat un album întreg numai cu compoziţiile me­le. Sunt prieten cu cei din Taraful Haiducilor. Am co­laborat foarte bine şi în România, şi în Franţa, cu ins­tru­mentişti români din muzica clasică, însă, în ceea ce pri­veşte muzica tradiţională, prefer să rămân un as­cultător. Pot aduce un omagiu muzicii balcanice, dar nu voi cânta niciodată ca aceşti muzicieni. Nu vreau să trişez, să păcălesc. E ca şi cum acum, că am venit de mai multe ori aici, aş încerca să vorbesc cu tine în limba română, m-aş preface că ştiu. La fel şi cu fla­menco, sau cu muzica Africii de nord, pe care le apre­ciez foarte mult. Ar fi ca şi cum aş învăţa să vorbesc o limbă nouă.

- Care este povestea acordeonului pe care îl pur­taţi peste tot cu dumneavoastră şi a ursuleţului de pluş care atârnă de el?

- Gisette, soţia mea, mi-a dat jucăria, ca să-mi amintesc mereu de ea. Acordeonul l-am primit acum 50 de ani, când am împlinit 14 ani, de la bunica mea. Este firul conducător al muzicii mele. Cunosc chita­rişti care au zeci de instrumente, la fiecare piesă folo­sesc unul diferit. Am şi eu acordeoane acasă, însă a­ces­­ta este singurul cu care cânt în concert. Indiferent ce cânt, tango, clasic, jazz, prefer să păstrez un singur sunet, cel dat de acest acordeon.

- Sunteţi foarte ataşat de rădăcinile familiei.

- Desigur. Am învăţat să cânt de la tatăl meu şi el continuă şi acum să cânte la acordeon. Are 89 de ani. Am regretul acesta, că nu am imprimat un disc îm­pre­ună, iar acum este târziu, pentru că el ar resimţi pre­siunea. Însă am pus împreună la punct o metodă edu­cativă pentru învăţarea tainelor acordeonului. Prefer să îl filmez în situaţii în care este mai relaxat, şi aceste filmuleţe ştiu că vor avea mare audienţă pe internet.

- În afară de acordeon, care este cea mai impor­tantă lecţie învăţată de la el?

- Să fiu calm, liniştit. Aşa sunt cei din nordul Italiei, nu au sângele fierbinte, precum cei din sud, de unde vine mama. Ei sunt mai spontani, au reacţii ra­pide, sunt mai agresivi, mai capricioşi. Aşa că eu re­prezint un echilibru între mama şi tata, sudul şi nordul Italiei, am câte ceva de la fiecare, iar de la tata am, sigur, calmul său marţial.

IONICĂ MINUNE, în sfârşit la rampă - "M-am întors de la Bruxelles, unde am cântat folclor românesc"

La o zi după concertul lui Galliano, chiar de Ziua Internaţională a Jazz-ului, s-a lansat un album ce-l are în prim-plan pe marele nostru acordeonist Ionică Minune. Întors după 15 ani petrecuţi la Paris, unde a cântat stiluri diferite, dar şi jazz, în compania celor mai buni muzicieni francezi, Ionică Minune a preferat să rămână retras, să cânte la eve­ni­mente particulare sau să facă dese călătorii pentru concerte în străi­nă­tate. Albumul "Good Friends " înseamnă, în sfârşit, mo­mentul în care muzica lui Ionică Minune de­vine accesibilă publicului larg din Ro­mânia. Şi nu oricum, ci prin­­tr-un CD ce se înscrie deja pe lista celor mai bune al­bume de jazz ale anului. Casa de discuri "Soft Re­cords" merită toate apre­cie­rile pen­tru felul în care, în­tr-un mo­ment în care piaţa mu­­zi­cală este sufocată de pro­ducţii submediocre, jigni­toa­re pentru bu­nul gust, con­tinuă să promo­veze valorile ro­mâneşti din jazz, rock şi mu­zică clasică. Albumul este semnat Ionică Minune şi Petrică Andrei, însă în­treaga echipă ce a colaborat la imprimări, formată din muzicieni cu mare experienţă în jazz, a contribuit la atmosfera în­cântătoare a albu­mului: Costel Niţescu - vioară, Jean Stoian - chitară, Răzvan Cojanu - con­trabas, Lau­ren­ţiu Ştefan - tobe. Albumul conţine pie­se clasice ale repertoriului inter­na­ţional de jazz şi trei compoziţii Ionică Minune, în care subtila tentă lăută­rească aduce un farmec incon­fun­dabil. Interesant este faptul că cei doi, Ionică Mi­nune şi Petrică Andrei, au cântat, în formule şi în ani diferiţi, alături de Richard Galliano. Pianistul Petrică Andrei s-a născut la Piteşti, în 1975, a studiat muzica la liceu şi la Universitatea Naţională de Muzică. La 18 ani, a luat premiul întâi la Festivalul de Jazz de la Sibiu, iar în anii ce au urmat, premiile s-au ţinut lanţ, la fel cu invitaţiile de a cânta în stră­inătate. Ionică Mi­nu­ne s-a născut în 1959 la Costeşti - Buzău, într-o fa­mi­lie de lăutari, în care bunicul cânta la ţambal şi tata la vioară. La patru ani, Ionică a pus mâna pe acor­deon şi s-a dovedit a fi cu adevărat un copil minune, mai în­tâi, uluindu-i pe cei din zonă cu virtuozitatea sa, apoi, încă din adolescenţă, ajungând să cânte ală­turi de cei mai buni lăutari din ţară. A făcut o echipă gro­zavă cu Toni Iordache şi a cântat jazz, café-concert, folclor, pe mai multe continente, în companii onorante.

- Pe unde aţi mai umblat, de când nu am mai vorbit, în urmă cu un an şi jumătate?

- Germania, Italia, Franţa...am cântat jazz ma­nouche. Ieri m-am întors de la Bruxelles, unde am cântat folclor românesc la un mare festival balcanic, şi am fost primiţi cu multă căldură. Şi aici mă cu­noaş­te lumea, dar nu ştiu dacă sunt atât de apreciat ca afară... Acolo am un public care mă apreciază şi mă iu­beşte, însă, uşor, uşor, mă gân­desc să-mi schimb modul de a face muzică. De ce nu aş urca şi în Ro­mânia pe scenă să cânt jazz? Am deja mai mul­te idei.

- Mă bucur că a ieşit acest disc şi puteţi fi, în sfârşit, as­cul­tat.

- Şi eu sunt fericit. Vor­beam cu Petrică, un colos al pia­nului şi al jazz-ului, "hai, mă, să facem un disc". Am in­trat noi în studio, dar nu ne-am luat foar­te în serios, "hai să tragem două-trei piese, să vedem ce-o ieşi". Şi atât de bine ne-am simţit îm­preună, că discul a fost gata. L-am tras într-o zi, vreo zece ore, dar mai mult am vorbit în timpul ăsta. "Ce-ar fi să în­cercăm şi asta, dar să facem aşa?"

- Ar fi interesant de aflat cum aţi ales repertoriul pentru album.

- Sunt multe, foarte multe piese, compoziţii, inter­pre­tări de acordeon, cum să alegi? Am făcut aşa. Mă ui­tam la fiecare din băieţii din studio, "Mă, ce-l re­prezintă pe ăsta?". Lui Costel, vioristului, îi place Django Reinhardt, am băgat două piese de ale lui; lui Petrică îi plac americanii, am băgat Sonny Rollins şi Dizzy Gillespie. Şi tot aşa.

- Se simte că-i un album făcut între prieteni, cum arată şi titlul, "Buni prieteni"...

- Pe Petrică îl ştiu de când era copil, un băiat cu­minte, la locul lui, ştie ce vorbeşte, îl apreciez foarte mult. Pe ceilalţi îi ştiu de 25-30 de ani, suntem buni prieteni, iar eu pun mare bază pe prietenie. Suntem prieteni atunci când tu nu poţi să faci ceva şi eu vin să te ajut, sau invers. Nu contează în ce domeniu sun­tem, tu poţi să fi zidar şi eu acordeonist, dacă ai şapte ani de acasă, eşti sincer, ne înţelegem bine, suntem prieteni, prieteni. Şi mai sunt şi ceilalţi prieteni, câinii şi pisicile, alea de mă aşteaptă acasă, animalele mele. Cu alea îmi fac eu triumful, ăia sunt cei mai buni prieteni ai mei. În afară de Petrică şi de băieţi...

NOUTĂŢI DE LA CLEJANI

Taraful Hai­du­cilor conti­nuă să stră­bată Eu­­ro­pa în lung şi în lat, de data aceasta, în turneu de pro­movare a noului lor album. "Of Lovers, Gamblers and Parachute Skirts", o întoar­cere la rădăcini, care a primit re­cen­zii elogioase de la cele mai respectate reviste mu­zicale occidentale. În acest timp, în satul lor, Cle­jani, talentele noi continuă să iasă la iveală, pentru că pe Strada Lăutarilor muzica este un mod de viaţă ce se transmite din generaţie în generaţie. Cel mai nou taraf din Clejani se numeşte Bahto Delo Delo şi tocmai şi-a lansat primul CD, ce are în prim-plan tot un acordeonist. "Ţagoi", po­re­cla lui Marin Sandu, este totodată titlul albumului de debut al tarafului. Fiu al vestitului viorist Niculae Neacşu, unul dintre fondatorii Tarafului Haiducilor, Ţagoi are alături excelenţi instrumentişti tineri. Al­bumul i se datorează lui Eshan Goreishi, un mu­zi­cian iranian ce trăieşte în Statele Unite, care a dorit să locuiască o vreme la Clejani, alături de lăutari, şi să înveţe cât mai multe de la aceştia. Impresionat de ce a găsit acolo, Eshan a adunat trupa şi le-a produs acest CD, care nu ar trebui să lipsească din colecţia iubi­torilor muzicii lău­tă­reşti. El con­ţine 9 piese de joc, de jale, de dra­goste, ce te cu­ce­resc imediat prin spi­ritul lor viu, li­ber. "Ţa­goi" adu­ce un sunet sălba­tic, neci­ze­lat, pri­mi­tiv aproape, ca­re te poartă ca într-un ca­rusel, în vite­ză, prin lumea pli­nă de rit­muri a lău­tarilor de la ţară.