Scrisoare pentru un adresant plecat

Scrisori de dragoste

Mă numesc Mircea şi am renunţat la aproape tot în viaţă, ca să văd cu ce pot să mai rămân. Am iubit mult, câ­teodată orbeşte, alteori fără margini. Am iubit fe­mei care m-au adorat, la rândul lor, până la epui­zare, am iubit greşit uneori, fără să ştiu când şi cum să mă opresc, am iubit frumos câ­teodată şi am ars de dorinţă, trans­formând adesea nopţile în zile şi zi­lele în teren de luptă. Am căzut atunci când am ajuns la capăt, cre­zând că viaţa mi se termină brusc, fără scăpare, după câte o despărţire dureroasă, şi am trăit mai apoi doar cu aer şi cu muzică atunci când mă îndrăgosteam din nou. Am înţeles târziu, după ce n-am mai avut nimic, că în iubire nu e vorba de a câştiga şi de a de­monstra ceva, nici ţie, nici altora, fiindcă nu ai nevoie de mai mult, decât de un simplu moment de conexiune cu persoana dragă. De multe ori, atunci când mă aş­teptam mai puţin, mi s-au pră­bu­şit toate zidurile, îngropându-mă şi strivin­du-mă sub toată greutatea unor deza­mă­giri, însă cumva, nici eu nu ştiu cum, mi-am găsit de fiecare dată puterea să ies la suprafaţă. Aşa am învăţat să-mi doresc să iubesc fără a aştepta ceva la schimb, fără cerinţe absurde şi fără graniţe de niciun fel. Şi acum, fiindcă nu mai am pretenţii ca do­rinţele să-mi fie împlinite cu orice preţ şi nu mă mai doare aşa tare, după ce am renunţat la aproape tot în viaţă, am ajuns să ştiu exact ce vreau. M-am încăpăţânat să trăiesc frumos şi să nu renunţ să cred în iubire, în potriveală şi în destin şi de cu­rând, când credeam că nu se mai poate, omeneşte posibil, când aveam impresia că mi s-au terminat toate resursele, şi inimă, şi sim­ţire, şi putere, m-am îndrăgostit din nou. Am ajuns să cred iar în iubire, dincolo de toate lucrurile lumeşti. M-am îndrăgostit de fe­meia care mi-a fost alături multă vreme, pe care o cunosc la fel de bine cum mă ştiu pe mine, pe care am me­mo­rat-o pe de rost, ca şi cum m-aş fi uitat în oglindă. Când am întâlnit-o, acum mulţi ani, vieţile noastre se intersectau prea puţin ca să con­te­ze, fiindcă trăia fiecare în lumea lui, aranjată ca un decor colo­rat din­tr-o piesă de teatru. Doar pri­virea, pri­vi­rea era a­ceeaşi de fiecare dată între mine şi ea, de parcă ochii noş­tri, nu­mai ochii şi nimic alt­­ceva, sin­gurii, ştiau că un­deva, departe, în viitor, peste ani, totul în jur se va schimba, lu­mea toată se va răsuci, şi ne va aduce pe amândoi faţă în faţă. Am fostmult timp prie­teni buni, ne-am în­vârtit unul în jurul celuilalt, cău­­tân­du-ne, şi a fost nevoie să tre­cem amândoi prin multe, să în­văţăm mai întâi ce nu ne mai doream, ca să pu­tem realiza, mai apoi, ce vrem unul de la celă­lalt. Am fost lân­gă ea când s-a căsătorit, ocro­tind-o din priviri şi bucurându-mă pentru ea, la fel cum am fost lângă ea, peste nişte ani, la des­tră­marea căsniciei, când viaţa ei s-a schim­bat to­tal. La rân­dul meu, am plâns pe umă­rul ei, la fie­care deza­măgire su­ferită în dra­goste şi am căutat ali­nare în pre­zenţa şi ges­turile ei. Am îm­păr­ţit cumva amân­doi a­ceeaşi viaţă, ani în şir, legân­du-ne unul de ce­lălalt doar prin pri­viri.
Nu am vorbit nicio­da­tă despre noi în cu­vinte, nu am numit şi denumit rela­ţia noastră, nu ne-am jucat cu de­finiţiile, pentru că nu avem nevoie, fiindcă de multe ori, vorbim din pri­viri şi ne e de ajuns.
O cheamă Olga şi mă face să vreau să merg după ea până la capătul lumii. Nu i-am spus nicio­dată că m-am îndrăgostit de ea, dar cred că ştie. O cheamă Olga şi m-a făcut să-i scriu acum, după mulţi ani în care o cunosc, aceste rânduri:
Draga mea,
Îţi scriu cu inima, îţi scriu cu sângele, cu mâi­nile, îţi scriu apăsat, acoperind foaia din faţa mea cu imagini şi cuvinte pe care nu am apucat nicio­dată să ţi le spun. Îţi scriu ţie, acum, la fel de mult cum îmi scriu, de fapt, şi mie, şi te chem. Şi poate dacă am să strig tare, cu mintea şi cu toată fiinţa mea, ai să vii. Ai să vii de-adevăratelea, târând după tine dezamăgirile şi dorinţele şi toate pla­nu­rile pe care ţi le-ai făcut într-o viaţă de om. Ai să vii pentru că te chem. Ai să vii pentru că tu, din­tre toţi oamenii, vei şti să rămâi până la capăt. Şi poate că ai să mai vii, ca să mă înveţi şi pe mine să nu mai fug atunci când trebuie să stau, şi să nu mai stau atunci când ar trebui, de fapt, să plec. Ai să vii pentru că noi doi, tu şi cu mine, ne comple­tăm unul pe celălat. Ai să vii, la un moment dat, pen­tru că ştii şi tu, cum ştiu şi eu, că aparţinem unul altuia, că eşti a mea cu totul, de acum şi din­tot­deauna. Draga mea, mă împart zi de zi între fri­ca de a nu te avea niciodată aşa cum aş vrea, şi fri­ca de a face ceva greşit, care să nu ne mai aducă îm­preună. Când te privesc, cu ochii, cu mintea şi cu inima, te văd aşa cum nu te-a văzut nimeni, te văd total, autentică, simplă şi frumoasă. Te văd car­ne şi suflet, împreunate, te văd tristeţe şi spe­ranţă, te văd viaţă şi lacrimi, te văd pe tine. Draga mea, ai să vii, sper să vii, iar atunci când vei veni, te voi săruta. Îţi voi lua capul în mâini şi te voi să­ruta mai întâi pe frunte, apoi pe gură, aşa cum fac de ceva timp doar în mintea mea. Te voi săruta pe ochi, pe ochii cu care ai ştiut să mă vezi, apoi pe mâinile cu care m-ai ţinut să nu cad şi cu care tot tu m-ai ridicat, atunci când am căzut. Îţi voi săruta apoi fiecare cuvânt pe care mi-l spui şi lobul ure­chii cu care mă auzi din celălalt capăt al lumii, atunci când între mine şi tine, spaţiul nu are nicio valoare.
Draga mea, îţi scriu cu min­tea şi cu trupul, îţi scriu cu gândul, care e mereu, în ultima vreme, înspre tine. Îţi scriu cu buzele şi cu degetele cu care ţi-aş atinge tot trupul atunci când dormi.
Draga mea, îţi scriu cu lacrimi, lacrimile mele văr­sa­te, care poartă cu ele dureri de-ale mele trecute, îţi scriu cu la­crimi de bucurie, lăsate în ur­mă de emoţiile care vin dinspre tine. Îţi scriu cu la­crimi de re­voltă şi de furie, atunci când simt prea tare zidul dintre noi. Sper să vii fiindcă, dintre toate femeile, doar tu ştii să pleci fără să-ţi fie teamă că nu mă vei mai găsi când te vei întoarce. Sper să vii, ca să-ţi vin­dec rănile la care tu nu poţi ajunge, iar tu să-mi vin­deci rănile pe care încă nu ştiu că le am.
Draga mea, te strig acum, aşa cum n-am fă­cut-o niciodată, te strig cu fiecare respiraţie şi cu toate bătăile inimii mele. Şi dacă ai să vii, şi sper să vii, nu-ţi promit nimic din ce nu-ţi poţi da tu ţie singură, nu-ţi promit nimic în afară de mine. Am renunţat la aproape tot în viaţă, ca să văd cu ce pot să mai rămân. Te vreau doar pe tine. Să nu te spe­rii, nici de început, nici de final.
Te aştept şi te chem. Sper să vii...

MIRCEA

Reproduceri după picturi de VAL GHEORGHIU