Într-una din după-amiezile însorite ale acestei primăveri, am zărit pe Calea Victoriei un bărbat îmbrăcat în negru, care se plimba agale, cât se poate de liniștit, contemplând, din mers, vechile clădiri din București. Nu avea gesturile grăbite ale bucureștenilor, nici căutătura turiștilor străini, dornici să bifeze cât mai multe obiective turistice. Apoi mi-am amintit că tocmai îl văzuerăm pe un afiș: "Stai puțin, îl știu pe tipul ăsta. E Richard Galliano, unul dintre marii acordeoniști ai lumii!" Faptul că se plimba în centrul orașului nu-i de mirare, pentru că în ultimii ani, a devenit o prezență constantă pe scenele românești. Invitat să concerteze la Sala Radio, mereu plină când Galliano apare pe afiș, acordeonistul a interpretat aici jazz, tango, Bach, Vivaldi și, la sfârșit de aprilie, Mozart.
Mozart la acordeon
S-a născut în decembrie 1950 la Cannes, în Franța, din părinți italieni. Tatăl său era profesor de acordeon, instrument la care Richard a început să cânte de la patru ani. A studiat muzica clasică, la 14 ani a descoperit jazzul, iar la 23, s-a mutat la Paris, unde a fost instrumentist, aranjor și compozitor într-o trupă de jazz și, în paralel, i-a acompaniat pe marii cântăreți de muzică franceză ai vremii. În 1985, îi apare primul album solo. Întâlnirea cu Astor Piazzolla, genialul compozitor de tango, i-a marcat cariera. A revoluționat, la rândul său, traiectoria acordeonului spre jazz și în muzica clasică. În 2010, a devenit primul acordeonist care imprimă un disc la celebra casă de discuri germană "Deutche Grammophon", iar albumul în care interpretează muzica lui Bach devine cel mai vândut disc de muzică clasică al anului. Continuă să concerteze frecvent în lume, trecând cu ușurință de la jazz la tango și la muzică clasică. "Mi-ar plăcea să știu cu adevărat ce simte publicul când ascultă Bach, apoi Piazzolla, apoi din nou Bach. E ca și cum ai avea trei orchestre într-una singură: spiritul lui Piazzolla e foarte deosebit, muzica mea e diferită, se simte influența europeană, Parisul, iar Bach sau Mozart oferă muzica perfectă, magnifică, pe care încerci să o cânți cât poți mai bine", declara el într-un interviu. Cel mai recent concert al său din București, de pe 29 aprilie, susținut alături de Orchestra de Cameră Radio, s-a bucurat de un mare succes, exigentul public de la Sala Radio rechemându-l de patru ori pe scenă.
- De data aceasta a venit rândul lui Mozart. Ce vă leagă de acest compozitor, cum îl simțiți față de ceilalți cărora le-ați dedicat recitaluri?
- Când eram mic, ascultam multă muzică clasică și eram pasionat de biografiile marilor compozitori. Dintre cele compuse de Mozart, ascultam "Nunta lui Figaro", "Răpirea din Serai". Apoi am descoperit jazzul și multă vreme nu am mai fost interesat de muzica lui, până de curând, când am ascultat o lucrare scrisă de el pentru un clarinet, care suna precum un acordeon. Asta mi-a dat ideea. Ca ascultător de muzică clasică, prefer Debussy, Chopin sau Bach. Mozart pare simplu la prima ascultare, dă senzația de ușurătate, însă este o capcană, pentru că odată ce începi să-i descifrezi muzica, vezi ce delicatețe, ce tensiune se găsesc acolo. Nu mi-a fost deloc ușor să pregătesc concertul de la București, unde am cântat pentru prima oară o lucrare de-a lui Mozart. Îmi place swing-ul muzicii lui Mozart, ritmul său. În orice cânt, caut aspectul dansant al acelei muzici. Bineînțeles, la tango este evident, dar, surprinzător, îl găsești în multe alte muzici.
- Treceți cu mare lejeritate de la un stil muzical la altul, de la rigoarea muzicii clasice la improvizația jazzului...
- Asta, deoarece pentru mine nu există decât o singură mare muzică, nu există stiluri muzicale. Jazzul mă ajută să cânt mai bine muzică clasică și invers, se hrănesc una din cealaltă. Dacă te cantonezi într-un singur gen, oricare ar fi acesta, riști să pierzi subtilitățile altor tipuri de muzică. Le cer muzicienilor din sfera clasică să cânte mai relaxați, să caute swingul, ritmul, și le cer celor din jazz să urmeze sunetul natural, acustic, al instrumentului. Cu câteva zile în urmă, am avut un concert la Lisabona, și sunetul pe scenă era atât de puternic, fiecare voia să se audă pe sine cum cântă, așa că am decis să scoatem toată amplificarea, și a ieșit un concert minunat.
- Călătoriți în continuare foarte mult. Încă vă mai face plăcere?
- Nu. Nu-mi place să călătoresc cu avionul, să pierd timpul prin aeroporturi, călătoriile în sine mă obosesc. Dar mă bucur în continuare foarte mult să descopăr noi oameni, noi colegi, noi scene, noi muzici. Când sunt acasă, stau liniștit o zi, două, apoi încep să mă plictisesc, să devin nerăbdător, să aștept o nouă plecare. Revenirea din turneu înseamnă de multe ori și o ușoară depresie, tristețe, pentru că ești obișnuit, hrănit cu energia publicului, în care fiecare seară înseamnă un nou examen. Ca în studenție. În fiecare seară încerc să dau ce am mai bun și, uneori, așa cum a fost acum, când am cântat pentru prima oară pe scenă o lucrare a lui Mozart, simt presiunea examenului. Iar când acesta se încheie, simt eliberare și tristețe.
"Ador muzica românească"
- Ați cântat cu muzicieni români din zona clasică. De ce nu încercați și cu acordeoniști, cu lăutari? - Ador muzica românească, știu că aveți mulți acordeoniști de mare valoare, pe care îi apreciez. Cu unii mă cunosc, pe alții îi descopăr întâmplător, chiar și în restaurante. Există o formație românească ce a înregistrat un album întreg numai cu compozițiile mele. Sunt prieten cu cei din Taraful Haiducilor. Am colaborat foarte bine și în România, și în Franța, cu instrumentiști români din muzica clasică, însă, în ceea ce privește muzica tradițională, prefer să rămân un ascultător. Pot aduce un omagiu muzicii balcanice, dar nu voi cânta niciodată ca acești muzicieni. Nu vreau să trișez, să păcălesc. E ca și cum acum, că am venit de mai multe ori aici, aș încerca să vorbesc cu tine în limba română, m-aș preface că știu. La fel și cu flamenco, sau cu muzica Africii de nord, pe care le apreciez foarte mult. Ar fi ca și cum aș învăța să vorbesc o limbă nouă.
- Care este povestea acordeonului pe care îl purtați peste tot cu dumneavoastră și a ursulețului de pluș care atârnă de el?
- Gisette, soția mea, mi-a dat jucăria, ca să-mi amintesc mereu de ea. Acordeonul l-am primit acum 50 de ani, când am împlinit 14 ani, de la bunica mea. Este firul conducător al muzicii mele. Cunosc chitariști care au zeci de instrumente, la fiecare piesă folosesc unul diferit. Am și eu acordeoane acasă, însă acesta este singurul cu care cânt în concert. Indiferent ce cânt, tango, clasic, jazz, prefer să păstrez un singur sunet, cel dat de acest acordeon.
- Sunteți foarte atașat de rădăcinile familiei.
- Desigur. Am învățat să cânt de la tatăl meu și el continuă și acum să cânte la acordeon. Are 89 de ani. Am regretul acesta, că nu am imprimat un disc împreună, iar acum este târziu, pentru că el ar resimți presiunea. Însă am pus împreună la punct o metodă educativă pentru învățarea tainelor acordeonului. Prefer să îl filmez în situații în care este mai relaxat, și aceste filmulețe știu că vor avea mare audiență pe internet.
- În afară de acordeon, care este cea mai importantă lecție învățată de la el?
- Să fiu calm, liniștit. Așa sunt cei din nordul Italiei, nu au sângele fierbinte, precum cei din sud, de unde vine mama. Ei sunt mai spontani, au reacții rapide, sunt mai agresivi, mai capricioși. Așa că eu reprezint un echilibru între mama și tata, sudul și nordul Italiei, am câte ceva de la fiecare, iar de la tata am, sigur, calmul său marțial.
IONICĂ MINUNE, în sfârșit la rampă - "M-am întors de la Bruxelles, unde am cântat folclor românesc"
La o zi după concertul lui Galliano, chiar de Ziua Internațională a Jazz-ului, s-a lansat un album ce-l are în prim-plan pe marele nostru acordeonist Ionică Minune. Întors după 15 ani petrecuți la Paris, unde a cântat stiluri diferite, dar și jazz, în compania celor mai buni muzicieni francezi, Ionică Minune a preferat să rămână retras, să cânte la evenimente particulare sau să facă dese călătorii pentru concerte în străinătate. Albumul "Good Friends " înseamnă, în sfârșit, momentul în care muzica lui Ionică Minune devine accesibilă publicului larg din România. Și nu oricum, ci printr-un CD ce se înscrie deja pe lista celor mai bune albume de jazz ale anului. Casa de discuri "Soft Records" merită toate aprecierile pentru felul în care, într-un moment în care piața muzicală este sufocată de producții submediocre, jignitoare pentru bunul gust, continuă să promoveze valorile românești din jazz, rock și muzică clasică. Albumul este semnat Ionică Minune și Petrică Andrei, însă întreaga echipă ce a colaborat la imprimări, formată din muzicieni cu mare experiență în jazz, a contribuit la atmosfera încântătoare a albumului: Costel Nițescu - vioară, Jean Stoian - chitară, Răzvan Cojanu - contrabas, Laurențiu Ștefan - tobe. Albumul conține piese clasice ale repertoriului internațional de jazz și trei compoziții Ionică Minune, în care subtila tentă lăutărească aduce un farmec inconfundabil. Interesant este faptul că cei doi, Ionică Minune și Petrică Andrei, au cântat, în formule și în ani diferiți, alături de Richard Galliano. Pianistul Petrică Andrei s-a născut la Pitești, în 1975, a studiat muzica la liceu și la Universitatea Națională de Muzică. La 18 ani, a luat premiul întâi la Festivalul de Jazz de la Sibiu, iar în anii ce au urmat, premiile s-au ținut lanț, la fel cu invitațiile de a cânta în străinătate. Ionică Minune s-a născut în 1959 la Costești - Buzău, într-o familie de lăutari, în care bunicul cânta la țambal și tata la vioară. La patru ani, Ionică a pus mâna pe acordeon și s-a dovedit a fi cu adevărat un copil minune, mai întâi, uluindu-i pe cei din zonă cu virtuozitatea sa, apoi, încă din adolescență, ajungând să cânte alături de cei mai buni lăutari din țară. A făcut o echipă grozavă cu Toni Iordache și a cântat jazz, café-concert, folclor, pe mai multe continente, în companii onorante.
- Pe unde ați mai umblat, de când nu am mai vorbit, în urmă cu un an și jumătate?
- Germania, Italia, Franța...am cântat jazz manouche. Ieri m-am întors de la Bruxelles, unde am cântat folclor românesc la un mare festival balcanic, și am fost primiți cu multă căldură. Și aici mă cunoaște lumea, dar nu știu dacă sunt atât de apreciat ca afară... Acolo am un public care mă apreciază și mă iubește, însă, ușor, ușor, mă gândesc să-mi schimb modul de a face muzică. De ce nu aș urca și în România pe scenă să cânt jazz? Am deja mai multe idei.
- Mă bucur că a ieșit acest disc și puteți fi, în sfârșit, ascultat.
- Și eu sunt fericit. Vorbeam cu Petrică, un colos al pianului și al jazz-ului, "hai, mă, să facem un disc". Am intrat noi în studio, dar nu ne-am luat foarte în serios, "hai să tragem două-trei piese, să vedem ce-o ieși". Și atât de bine ne-am simțit împreună, că discul a fost gata. L-am tras într-o zi, vreo zece ore, dar mai mult am vorbit în timpul ăsta. "Ce-ar fi să încercăm și asta, dar să facem așa?"
- Ar fi interesant de aflat cum ați ales repertoriul pentru album.
- Sunt multe, foarte multe piese, compoziții, interpretări de acordeon, cum să alegi? Am făcut așa. Mă uitam la fiecare din băieții din studio, "Mă, ce-l reprezintă pe ăsta?". Lui Costel, vioristului, îi place Django Reinhardt, am băgat două piese de ale lui; lui Petrică îi plac americanii, am băgat Sonny Rollins și Dizzy Gillespie. Și tot așa.
- Se simte că-i un album făcut între prieteni, cum arată și titlul, "Buni prieteni"...
- Pe Petrică îl știu de când era copil, un băiat cuminte, la locul lui, știe ce vorbește, îl apreciez foarte mult. Pe ceilalți îi știu de 25-30 de ani, suntem buni prieteni, iar eu pun mare bază pe prietenie. Suntem prieteni atunci când tu nu poți să faci ceva și eu vin să te ajut, sau invers. Nu contează în ce domeniu suntem, tu poți să fi zidar și eu acordeonist, dacă ai șapte ani de acasă, ești sincer, ne înțelegem bine, suntem prieteni, prieteni. Și mai sunt și ceilalți prieteni, câinii și pisicile, alea de mă așteaptă acasă, animalele mele. Cu alea îmi fac eu triumful, ăia sunt cei mai buni prieteni ai mei. În afară de Petrică și de băieți...
NOUTĂȚI DE LA CLEJANI
Taraful Haiducilor continuă să străbată Europa în lung și în lat, de data aceasta, în turneu de promovare a noului lor album. "Of Lovers, Gamblers and Parachute Skirts", o întoarcere la rădăcini, care a primit recenzii elogioase de la cele mai respectate reviste muzicale occidentale. În acest timp, în satul lor, Clejani, talentele noi continuă să iasă la iveală, pentru că pe Strada Lăutarilor muzica este un mod de viață ce se transmite din generație în generație. Cel mai nou taraf din Clejani se numește Bahto Delo Delo și tocmai și-a lansat primul CD, ce are în prim-plan tot un acordeonist. "Țagoi", porecla lui Marin Sandu, este totodată titlul albumului de debut al tarafului. Fiu al vestitului viorist Niculae Neacșu, unul dintre fondatorii Tarafului Haiducilor, Țagoi are alături excelenți instrumentiști tineri. Albumul i se datorează lui Eshan Goreishi, un muzician iranian ce trăiește în Statele Unite, care a dorit să locuiască o vreme la Clejani, alături de lăutari, și să învețe cât mai multe de la aceștia. Impresionat de ce a găsit acolo, Eshan a adunat trupa și le-a produs acest CD, care nu ar trebui să lipsească din colecția iubitorilor muzicii lăutărești. El conține 9 piese de joc, de jale, de dragoste, ce te cuceresc imediat prin spiritul lor viu, liber. "Țagoi" aduce un sunet sălbatic, necizelat, primitiv aproape, care te poartă ca într-un carusel, în viteză, prin lumea plină de ritmuri a lăutarilor de la țară.