Însemnările de jurnal ale soţiei lui Nae Ionescu (născută Fotino şi descendentă pe linie maternă a unei vechi familii boiereşti, Gorovei) stârnesc din titlu curiozitatea cititorului de azi, care se aşteaptă să găsească detalii biografice inedite despre mentorul generaţiei '27, căruia discipolii i-au perpetuat o aură legendară. Fiindcă aceşti discipoli străluciţi, asupra cărora Nae Ionescu a avut o influenţă majoră, se numesc Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Mihail Sebastian - personalităţi despre care s-a vorbit şi scris enorm în ultimii 25 de ani, figura controversată a profesorului lor de logică şi metafizică a fost şi ea insistent evocată în legătură cu opţiunile lor existenţiale şi politice din tinereţe. Personajul fascinant care le-a stimulat gândirea individuală, dându-le impresia că descoperă în faţa lor, prin efort intelectual, răspunsuri la marile întrebări, a fost perceput ca un director de conştiinţe, le-a dat sentimentul apartenenţei la o grupare generaţionistă. Grupare din care pe urmele lui Nae Ionescu - antidemocrat şi naţionalist conservator, critic incisiv al parlamentarismului - unii au înclinat către legionarism, cauţionându-l în scris. Paginile de jurnal ale Elenei-Margareta Ionescu, e drept că scrise doar pentru sine, sunt dezamăgitoare ca document de epocă, scopul lor fiind doar de descărcare a frustrărilor intime, autoconsolare şi alimentare a unui complex de superioritate morală, intelectuală şi socială. Nicio deschidere spre evenimente din exterior, nici măcar spre cele - publice sau particulare - din existenţa soţului iubit. Autocentrată pe dragostea pentru Nae şi nefericirea de a nu fi iubită, diarista suferă din pricina rivalelor notorii, precum Maruca Cantacuzino sau Cella Delavrancea (la care nu face referiri explicite), şi se obstinează în a-şi menţine intactă iubirea vieţii, deşi trăieşte despărţită de soţ din 1930 şi până la moartea lui, în 1940. Elena-Margareta Fotino, care studiase Litere şi Filosofie, era melomană, cânta ea însăşi la pian, citea în franceză şi germană, era o "doamnă culturală". Se căsătorise cu Nae în 1915, îl însoţise la doctorat în Germania, unde li se născuseră cei doi băieţi, Radu-Mircea şi Răzvan şi, odată întorşi în ţară în 1919, asistase la ascensiunea lui universitară, la succesul fulminant al cursurilor şi conferinţelor lui. Carisma, noutatea ideilor, stilul ironic şi paradoxal, seducător, al discursului i-au adus nu doar discipoli ci şi admiraţia pasională a unor femei din elită, care n-au pregetat să-i devină amante. După 15 ani de căsnicie, soţii Ionescu se despart, fără să divorţeze, el continuând să întreţină familia. Notaţiile răzleţe, cu mari pauze, pot interesa ca studiu de caz al unei femei jignite de bărbatul idealizat, care nu mai e atras fizic de ea. Cochetă, consemnează înduioşător toate semnele de atenţie din partea unor bărbaţi, căutând să se autoconvingă că e încă dezirabilă. Îşi notează şi dorinţa de lux, de confort, de haine, obiecte, bijuterii şi interioare elegante, camuflată sub necesităţi "estetice", dar şi cea de statut social înalt (cumpără cu bacşişuri respectul personalului din hoteluri şi restaurante) şi suferă când nu e invitată la reuniuni mondene. Elena-Margareta are mândria rănită, se consideră o ghinionistă, se lamentează, dar e interesantă prin intensitatea la care-şi menţine, şi în absenţă, iubirea: "Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea (...). E ceva impalpabil dar este, şi va muri probabil odată cu mine". Soţia lui Nae Ionescu i-a supravieţuit 31 de ani (a murit în 1971, la 82 de ani), după ce a trebuit să îndure şi pierderea primului ei născut, Radu-Mircea, ucis în 1941 pe frontul de răsărit. Cel de al doilea fiu, Răzvan Ionescu, a ajuns un medic reputat (un pavilion de la Spitalul "Victor Babeş" îi poartă azi numele), iar nepoata ei din partea lui Răzvan, Anca-Irina Ionescu, e chiar îngrijitoarea ediţiei pe care vi-o recomand (deşi câteva din ideile misogine expuse în prefaţă de Sorin Lavric mi s-au părut enervante, dacă nu chiar prosteşti).
Selecţia "Formula AS"
* Elena-Margareta Ionescu, "Jurnal cu şi fără Nae Ionescu", ediţie îngrijită de Anca-Irina Ionescu, prefaţă de Sorin Lavric, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 148 p.
Însemnările de jurnal ale soţiei lui Nae Ionescu (născută Fotino şi descendentă pe linie maternă a unei vechi familii boiereşti, Gorovei) stârnesc din titlu curiozitatea cititorului de azi, care se aşteaptă să găsească detalii biografice inedite despre mentorul generaţiei '27, căruia discipolii i-au perpetuat o aură legendară. Fiindcă aceşti discipoli străluciţi, asupra cărora Nae Ionescu a avut o influenţă majoră, se numesc Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Mihail Sebastian - personalităţi despre care s-a vorbit şi scris enorm în ultimii 25 de ani, figura controversată a profesorului lor de logică şi metafizică a fost şi ea insistent evocată în legătură cu opţiunile lor existenţiale şi politice din tinereţe. Personajul fascinant care le-a stimulat gândirea individuală, dându-le impresia că descoperă în faţa lor, prin efort intelectual, răspunsuri la marile întrebări, a fost perceput ca un director de conştiinţe, le-a dat sentimentul apartenenţei la o grupare generaţionistă. Grupare din care pe urmele lui Nae Ionescu - antidemocrat şi naţionalist conservator, critic incisiv al parlamentarismului - unii au înclinat către legionarism, cauţionându-l în scris. Paginile de jurnal ale Elenei-Margareta Ionescu, e drept că scrise doar pentru sine, sunt dezamăgitoare ca document de epocă, scopul lor fiind doar de descărcare a frustrărilor intime, autoconsolare şi alimentare a unui complex de superioritate morală, intelectuală şi socială. Nicio deschidere spre evenimente din exterior, nici măcar spre cele - publice sau particulare - din existenţa soţului iubit. Autocentrată pe dragostea pentru Nae şi nefericirea de a nu fi iubită, diarista suferă din pricina rivalelor notorii, precum Maruca Cantacuzino sau Cella Delavrancea (la care nu face referiri explicite), şi se obstinează în a-şi menţine intactă iubirea vieţii, deşi trăieşte despărţită de soţ din 1930 şi până la moartea lui, în 1940. Elena-Margareta Fotino, care studiase Litere şi Filosofie, era melomană, cânta ea însăşi la pian, citea în franceză şi germană, era o "doamnă culturală". Se căsătorise cu Nae în 1915, îl însoţise la doctorat în Germania, unde li se născuseră cei doi băieţi, Radu-Mircea şi Răzvan şi, odată întorşi în ţară în 1919, asistase la ascensiunea lui universitară, la succesul fulminant al cursurilor şi conferinţelor lui. Carisma, noutatea ideilor, stilul ironic şi paradoxal, seducător, al discursului i-au adus nu doar discipoli ci şi admiraţia pasională a unor femei din elită, care n-au pregetat să-i devină amante. După 15 ani de căsnicie, soţii Ionescu se despart, fără să divorţeze, el continuând să întreţină familia. Notaţiile răzleţe, cu mari pauze, pot interesa ca studiu de caz al unei femei jignite de bărbatul idealizat, care nu mai e atras fizic de ea. Cochetă, consemnează înduioşător toate semnele de atenţie din partea unor bărbaţi, căutând să se autoconvingă că e încă dezirabilă. Îşi notează şi dorinţa de lux, de confort, de haine, obiecte, bijuterii şi interioare elegante, camuflată sub necesităţi "estetice", dar şi cea de statut social înalt (cumpără cu bacşişuri respectul personalului din hoteluri şi restaurante) şi suferă când nu e invitată la reuniuni mondene. Elena-Margareta are mândria rănită, se consideră o ghinionistă, se lamentează, dar e interesantă prin intensitatea la care-şi menţine, şi în absenţă, iubirea: "Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea (...). E ceva impalpabil dar este, şi va muri probabil odată cu mine". Soţia lui Nae Ionescu i-a supravieţuit 31 de ani (a murit în 1971, la 82 de ani), după ce a trebuit să îndure şi pierderea primului ei născut, Radu-Mircea, ucis în 1941 pe frontul de răsărit. Cel de al doilea fiu, Răzvan Ionescu, a ajuns un medic reputat (un pavilion de la Spitalul "Victor Babeş" îi poartă azi numele), iar nepoata ei din partea lui Răzvan, Anca-Irina Ionescu, e chiar îngrijitoarea ediţiei pe care vi-o recomand (deşi câteva din ideile misogine expuse în prefaţă de Sorin Lavric mi s-au părut enervante, dacă nu chiar prosteşti).
Însemnările de jurnal ale soţiei lui Nae Ionescu (născută Fotino şi descendentă pe linie maternă a unei vechi familii boiereşti, Gorovei) stârnesc din titlu curiozitatea cititorului de azi, care se aşteaptă să găsească detalii biografice inedite despre mentorul generaţiei '27, căruia discipolii i-au perpetuat o aură legendară. Fiindcă aceşti discipoli străluciţi, asupra cărora Nae Ionescu a avut o influenţă majoră, se numesc Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Mihail Sebastian - personalităţi despre care s-a vorbit şi scris enorm în ultimii 25 de ani, figura controversată a profesorului lor de logică şi metafizică a fost şi ea insistent evocată în legătură cu opţiunile lor existenţiale şi politice din tinereţe. Personajul fascinant care le-a stimulat gândirea individuală, dându-le impresia că descoperă în faţa lor, prin efort intelectual, răspunsuri la marile întrebări, a fost perceput ca un director de conştiinţe, le-a dat sentimentul apartenenţei la o grupare generaţionistă. Grupare din care pe urmele lui Nae Ionescu - antidemocrat şi naţionalist conservator, critic incisiv al parlamentarismului - unii au înclinat către legionarism, cauţionându-l în scris. Paginile de jurnal ale Elenei-Margareta Ionescu, e drept că scrise doar pentru sine, sunt dezamăgitoare ca document de epocă, scopul lor fiind doar de descărcare a frustrărilor intime, autoconsolare şi alimentare a unui complex de superioritate morală, intelectuală şi socială. Nicio deschidere spre evenimente din exterior, nici măcar spre cele - publice sau particulare - din existenţa soţului iubit. Autocentrată pe dragostea pentru Nae şi nefericirea de a nu fi iubită, diarista suferă din pricina rivalelor notorii, precum Maruca Cantacuzino sau Cella Delavrancea (la care nu face referiri explicite), şi se obstinează în a-şi menţine intactă iubirea vieţii, deşi trăieşte despărţită de soţ din 1930 şi până la moartea lui, în 1940. Elena-Margareta Fotino, care studiase Litere şi Filosofie, era melomană, cânta ea însăşi la pian, citea în franceză şi germană, era o "doamnă culturală". Se căsătorise cu Nae în 1915, îl însoţise la doctorat în Germania, unde li se născuseră cei doi băieţi, Radu-Mircea şi Răzvan şi, odată întorşi în ţară în 1919, asistase la ascensiunea lui universitară, la succesul fulminant al cursurilor şi conferinţelor lui. Carisma, noutatea ideilor, stilul ironic şi paradoxal, seducător, al discursului i-au adus nu doar discipoli ci şi admiraţia pasională a unor femei din elită, care n-au pregetat să-i devină amante. După 15 ani de căsnicie, soţii Ionescu se despart, fără să divorţeze, el continuând să întreţină familia. Notaţiile răzleţe, cu mari pauze, pot interesa ca studiu de caz al unei femei jignite de bărbatul idealizat, care nu mai e atras fizic de ea. Cochetă, consemnează înduioşător toate semnele de atenţie din partea unor bărbaţi, căutând să se autoconvingă că e încă dezirabilă. Îşi notează şi dorinţa de lux, de confort, de haine, obiecte, bijuterii şi interioare elegante, camuflată sub necesităţi "estetice", dar şi cea de statut social înalt (cumpără cu bacşişuri respectul personalului din hoteluri şi restaurante) şi suferă când nu e invitată la reuniuni mondene. Elena-Margareta are mândria rănită, se consideră o ghinionistă, se lamentează, dar e interesantă prin intensitatea la care-şi menţine, şi în absenţă, iubirea: "Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea (...). E ceva impalpabil dar este, şi va muri probabil odată cu mine". Soţia lui Nae Ionescu i-a supravieţuit 31 de ani (a murit în 1971, la 82 de ani), după ce a trebuit să îndure şi pierderea primului ei născut, Radu-Mircea, ucis în 1941 pe frontul de răsărit. Cel de al doilea fiu, Răzvan Ionescu, a ajuns un medic reputat (un pavilion de la Spitalul "Victor Babeş" îi poartă azi numele), iar nepoata ei din partea lui Răzvan, Anca-Irina Ionescu, e chiar îngrijitoarea ediţiei pe care vi-o recomand (deşi câteva din ideile misogine expuse în prefaţă de Sorin Lavric mi s-au părut enervante, dacă nu chiar prosteşti).
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
