Mă numesc Mircea și am renunțat la aproape tot în viață, ca să văd cu ce pot să mai rămân. Am iubit mult, câteodată orbește, alteori fără margini. Am iubit femei care m-au adorat, la rândul lor, până la epuizare, am iubit greșit uneori, fără să știu când și cum să mă opresc, am iubit frumos câteodată și am ars de dorință, transformând adesea nopțile în zile și zilele în teren de luptă. Am căzut atunci când am ajuns la capăt, crezând că viața mi se termină brusc, fără scăpare, după câte o despărțire dureroasă, și am trăit mai apoi doar cu aer și cu muzică atunci când mă îndrăgosteam din nou. Am înțeles târziu, după ce n-am mai avut nimic, că în iubire nu e vorba de a câștiga și de a demonstra ceva, nici ție, nici altora, fiindcă nu ai nevoie de mai mult, decât de un simplu moment de conexiune cu persoana dragă. De multe ori, atunci când mă așteptam mai puțin, mi s-au prăbușit toate zidurile, îngropându-mă și strivindu-mă sub toată greutatea unor dezamăgiri, însă cumva, nici eu nu știu cum, mi-am găsit de fiecare dată puterea să ies la suprafață. Așa am învățat să-mi doresc să iubesc fără a aștepta ceva la schimb, fără cerințe absurde și fără granițe de niciun fel. Și acum, fiindcă nu mai am pretenții ca dorințele să-mi fie împlinite cu orice preț și nu mă mai doare așa tare, după ce am renunțat la aproape tot în viață, am ajuns să știu exact ce vreau. M-am încăpățânat să trăiesc frumos și să nu renunț să cred în iubire, în potriveală și în destin și de curând, când credeam că nu se mai poate, omenește posibil, când aveam impresia că mi s-au terminat toate resursele, și inimă, și simțire, și putere, m-am îndrăgostit din nou. Am ajuns să cred iar în iubire, dincolo de toate lucrurile lumești. M-am îndrăgostit de femeia care mi-a fost alături multă vreme, pe care o cunosc la fel de bine cum mă știu pe mine, pe care am memorat-o pe de rost, ca și cum m-aș fi uitat în oglindă. Când am întâlnit-o, acum mulți ani, viețile noastre se intersectau prea puțin ca să conteze, fiindcă trăia fiecare în lumea lui, aranjată ca un decor colorat dintr-o piesă de teatru. Doar privirea, privirea era aceeași de fiecare dată între mine și ea, de parcă ochii noștri, numai ochii și nimic altceva, singurii, știau că undeva, departe, în viitor, peste ani, totul în jur se va schimba, lumea toată se va răsuci, și ne va aduce pe amândoi față în față. Am fost mult timp prieteni buni, ne-am învârtit unul în jurul celuilalt, căutându-ne, și a fost nevoie să trecem amândoi prin multe, să învățăm mai întâi ce nu ne mai doream, ca să putem realiza, mai apoi, ce vrem unul de la celălalt. Am fost lângă ea când s-a căsătorit, ocrotind-o din priviri și bucurându-mă pentru ea, la fel cum am fost lângă ea, peste niște ani, la destrămarea căsniciei, când viața ei s-a schimbat total. La rândul meu, am plâns pe umărul ei, la fiecare dezamăgire suferită în dragoste și am căutat alinare în prezența și gesturile ei. Am împărțit cumva amândoi aceeași viață, ani în șir, legându-ne unul de celălalt doar prin priviri.
Nu am vorbit niciodată despre noi în cuvinte, nu am numit și denumit relația noastră, nu ne-am jucat cu definițiile, pentru că nu avem nevoie, fiindcă de multe ori, vorbim din priviri și ne e de ajuns.
O cheamă Olga și mă face să vreau să merg după ea până la capătul lumii. Nu i-am spus niciodată că m-am îndrăgostit de ea, dar cred că știe. O cheamă Olga și m-a făcut să-i scriu acum, după mulți ani în care o cunosc, aceste rânduri:
Draga mea,
Îți scriu cu inima, îți scriu cu sângele, cu mâinile, îți scriu apăsat, acoperind foaia din fața mea cu imagini și cuvinte pe care nu am apucat niciodată să ți le spun. Îți scriu ție, acum, la fel de mult cum îmi scriu, de fapt, și mie, și te chem. Și poate dacă am să strig tare, cu mintea și cu toată ființa mea, ai să vii. Ai să vii de-adevăratelea, târând după tine dezamăgirile și dorințele și toate planurile pe care ți le-ai făcut într-o viață de om. Ai să vii pentru că te chem. Ai să vii pentru că tu, dintre toți oamenii, vei ști să rămâi până la capăt. Și poate că ai să mai vii, ca să mă înveți și pe mine să nu mai fug atunci când trebuie să stau, și să nu mai stau atunci când ar trebui, de fapt, să plec. Ai să vii pentru că noi doi, tu și cu mine, ne completăm unul pe celălat. Ai să vii, la un moment dat, pentru că știi și tu, cum știu și eu, că aparținem unul altuia, că ești a mea cu totul, de acum și dintotdeauna. Draga mea, mă împart zi de zi între frica de a nu te avea niciodată așa cum aș vrea, și frica de a face ceva greșit, care să nu ne mai aducă împreună. Când te privesc, cu ochii, cu mintea și cu inima, te văd așa cum nu te-a văzut nimeni, te văd total, autentică, simplă și frumoasă. Te văd carne și suflet, împreunate, te văd tristețe și speranță, te văd viață și lacrimi, te văd pe tine. Draga mea, ai să vii, sper să vii, iar atunci când vei veni, te voi săruta. Îți voi lua capul în mâini și te voi săruta mai întâi pe frunte, apoi pe gură, așa cum fac de ceva timp doar în mintea mea. Te voi săruta pe ochi, pe ochii cu care ai știut să mă vezi, apoi pe mâinile cu care m-ai ținut să nu cad și cu care tot tu m-ai ridicat, atunci când am căzut. Îți voi săruta apoi fiecare cuvânt pe care mi-l spui și lobul urechii cu care mă auzi din celălalt capăt al lumii, atunci când între mine și tine, spațiul nu are nicio valoare.
Draga mea, îți scriu cu mintea și cu trupul, îți scriu cu gândul, care e mereu, în ultima vreme, înspre tine. Îți scriu cu buzele și cu degetele cu care ți-aș atinge tot trupul atunci când dormi.
Draga mea, îți scriu cu lacrimi, lacrimile mele vărsate, care poartă cu ele dureri de-ale mele trecute, îți scriu cu lacrimi de bucurie, lăsate în urmă de emoțiile care vin dinspre tine. Îți scriu cu lacrimi de revoltă și de furie, atunci când simt prea tare zidul dintre noi. Sper să vii fiindcă, dintre toate femeile, doar tu știi să pleci fără să-ți fie teamă că nu mă vei mai găsi când te vei întoarce. Sper să vii, ca să-ți vindec rănile la care tu nu poți ajunge, iar tu să-mi vindeci rănile pe care încă nu știu că le am.
Draga mea, te strig acum, așa cum n-am făcut-o niciodată, te strig cu fiecare respirație și cu toate bătăile inimii mele. Și dacă ai să vii, și sper să vii, nu-ți promit nimic din ce nu-ți poți da tu ție singură, nu-ți promit nimic în afară de mine. Am renunțat la aproape tot în viață, ca să văd cu ce pot să mai rămân. Te vreau doar pe tine. Să nu te sperii, nici de început, nici de final.
Te aștept și te chem. Sper să vii...
MIRCEA
Reproduceri după picturi de VAL GHEORGHIU