ION CARAMITRU - "Visez tot timpul, cu ochii deschişi"

- Actor, regizor, fost ministru al Culturii, preşedinte al UNITER, director al Teatrului Naţional... Veşnic neobosit, a moştenit de la înaintaşii lui machidoni încăpăţânarea de a merge până la capăt, în orice-şi propune. Are peste 60 de filme în palmares şi o listă de spectacole de teatru care nu ar încăpea într-o filă. Oricum, condica realizărilor sale este departe de a se fi încheiat. Interviu cu un actor de calibru greu -

Cu puşca pe catedră

- Domnule Caramitru, e vacanţă, e sâmbătă, iar Bucureştiul e gol. Dacă nu ne-am fi întâlnit, aici, la cafenea, unde v-ar fi plăcut să vă aflaţi?

- M-aş fi dus la Moeciu de Sus, unde am o casă de vacanţă. Acum mai mulţi ani, am gă­sit un teren foar­te frumos, chiar în vatra sa­tului şi, fiindcă stilul ca­selor ţărăneşti din zonă e cam indecis, am adus meş­teri din Mara­mureş şi mi-am făcut o căsuţă de lemn. De fiecare dată când am nevoie de linişte şi de concentrare pentru vreun proiect, mă retrag în cer­da­cul meu, de unde se văd munţii. E foarte plăcut aco­lo. Mă simt bine, ca un muntean ce sunt, după familie...

- Ştiu că părinţii dumneavoastră, aro­mâni ade­văraţi, au sosit tocmai din vechea Macedonie. Locuiau în zonele muntoase?

- Bunicul meu din partea mamei fusese învăţător în cel mai înalt sat din Munţii Pin­dului, Gramatikon se numea pe greceşte, Gra­maticova îi ziceau ei, în aromână. Se învăţase să facă orele de română cu puşca pe catedră, pentru că oricând putea intra cineva peste sat, să le dea foc. După căderea Imperiului Oto­man şi după al doilea război balcanic, care s-a în­cheiat cu schimbul de prizonieri între Grecia şi Tur­cia, situaţia românilor s-a înrăutăţit. Au fost vânaţi de mercenari, aşa numiţii antarţi, şi a început o bătaie crâncenă. Odată, plecând din sat călare cu doi fraţi de-ai lui, bunicul meu a fost pândit din pădure şi mer­cenarii au tras asupra lui. Lui i-au rănit doar calul, a sărit, s-a rostogolit şi a reuşit să fugă, să scape, dar pe fraţii lui i-au prins, i-au tăiat bucăţi, i-au pus în desagi şi au dat bice cailor să se întoarcă singuri. Mama îmi po­vestea cum, după pasul cailor pe uliţele pietruite, fe­meile şi-au dat seama că s-a întâmplat o tragedie şi în­cepuseră deja să-şi jelească bărbaţii. Până la urmă, bunicul a făcut parte dintr-o delegaţie oficială a aro­mâ­nilor din Balcani, care a venit la Bucureşti şi a ce­rut oficialităţilor întoarcerea în ţara-mamă. Şi aro­mânii au fost colonizaţi şi împroprietăriţi, începând cu 1925, în Cadrilater, şi au primit, cu ajutorul So­­­­cie­tăţii de Cultură Ma­cedo-Române, cer­ti­­ficate de naţionali­ta­te.

De la capăt, de trei ori

- S-au adaptat uşor de la munte la şes?

- S-au adaptat for­mi­dabil, deşi au sărit din­tr-o lu­me în care mai persistau obice­iu­rile de tip medieval di­rect în societatea bur­gheză dintre cele două răz­boaie mondiale. Sta­tul român a fost foarte generos, a dat pentru fiecare cap de bărbat câte zece hectare de pământ. Bu­nicul meu a avut 9 copii, dintre care 7 băieţi. Şi-a unit familia cu a tatălui meu, care i-a devenit gi­nere, şi au muncit pământurile astea bune îm­pre­ună. Făceau export de cereale în perioada în ca­­re România hrănea întreaga Europă. După ce au pă­răsit Cadrilaterul, în 1940, când a fost cedat Bul­­gariei, prin pactul Ribbentrop-Molotov, casa bu­ni­cului meu, de exemplu, a devenit sediul Po­li­ţiei din localitate. Aşa casă frumoasă ridicase! În doar 50 de ani, însă, familia mea a pierdut tot de trei ori.

- De ce spuneţi că de trei ori?

- Întâi au plecat din ţara în care locuiseră sute de ani, lăsând acolo tot, case, gospodării, animale. Stră­bunicul avusese 10.000 de oi. Era ceva! După doar 15 ani, au plecat din Cadrilater, lăsând iar tot. Pentru că, deşi statul bul­gar a fost ci­vilizat şi a răscumpărat clădirile, terenurile, chiar şi recol­tele lor statului român, înce­puse războiul şi statul n-a mai apucat să dea banii oa­me­nilor. Iar a treia oară au pierdut, întrucât co­muniştii le-au luat tot. S-au dezis de aro­mâni, considerându-i duşmani de clasă, fiindcă erau oameni liberi şi nesupuşi. Toţi membrii familiei mele, mai puţin eu, au făcut puşcărie. Dintre toţi, tata a stat cel mai mult, vreo şase ani, însumaţi.

- Dumneavoastră cum de-aţi scăpat?

- Am scăpat pentru că eram prea mic. Prima dată tata a intrat la puşcărie în 1949. În miezul nopţii, când toată lumea dormea, am auzit urlete, şi pe cele două uşi ale casei, smulse din ţâţâni, au intrat vreo 20 de indivizi cu lanterne. I-au ridicat pe ai mei de păr din pat, au făcut o percheziţie teribilă, au băgat cuţitul şi-n canapele, să vadă dacă nu e ceva ascuns. Spre di­mineaţă, când au plecat, cu tot cu părinţi şi cu sora mea, cineva a zis: "Ia-l şi pe ăsta!" Adică pe mine. Dar cel care trebuia să mă ia m-a întrebat: "Câţi ani ai, mă?" Şi eu am zis: "Şapte!" Şi el a zis: "Ei, lasă-l nai­bii acasă, are şapte ani!" Soră-mea a venit după câteva ceasuri, mama a venit după două zile şi tata după doi ani, nejudecat, necondamnat.

- Unde locuiaţi atunci?

- Locuiam pe 11 iunie, strada care duce la Parcul Carol. Era o casă de 4 camere, pe care o cumpărase tatăl meu în rate, de la un evreu plecat în Australia, care lăsase un avocat să-i reprezinte interesele. Plătea lunar şi mai avea doar o rată sau două până să încheie actele definitiv. Şi exact atunci a venit naţionalizarea şi casa s-a naţionalizat pe numele proprietarului vechi. N-am putut-o recupera mai târziu. Ai mei au continuat toată viaţa să plătească chirie statului român. După a doua puşcărie a tatălui, ne-au con­fiscat totul din casă, rămăsesem cu două paturi, două mese, şase scaune. Plus că am fost obli­gaţi să punem o ca­meră la dispoziţia garnizoanei, cu ca­re împărţeam şi bucă­tăria, şi toaleta. Era un coşmar.

- Cum lua fa­mi­lia dumneavoastră toate aceste nenoro­ciri care se abăteau asupra ei? Reuşea să-şi mai păstreze speranţa în mai bi­ne?

- Erau destul de îm­păcaţi spiritual, aveau convingerea că ăsta e destinul, că Dumnezeu ştie mai bine ce face. Erau foarte credincioşi şi asta le-a dat putere să ia viaţa în piept de atâtea ori. Financiar, nu şi-au mai revenit niciodată. Când au ajuns la Bucureşti, tata şi bunicul au în­cer­cat să încropească un mic ne­goţ cu tex­tile, deschiseseră un magazin pe Gabro­veni, dar l-au închis comuniştii. Mama, care fusese cas­nică, a găsit un serviciu minor, întreţinea un cen­tru de răcoritoare. Se trezea la 4 dimineaţa, la 5 ve­neau ma­şinile cu gheaţă, pe care o tăia cu fe­răs­trăul. Îmi amintesc că în 1948, când s-a făcut reforma mo­netară, încă mai găseam în casă hârtii de un miliard de lei, care nu mai aveau valoare. Mama aprindea focul cu ele, râdea şi plângea în ace­laşi timp.

90 de metri garduri

- Presupun că toate aceste poveşti v-au marcat puternic copilăria.

- M-au afectat, bineînţeles, pentru că trăiam şi eu suferinţa familiei. Mi-au dat însă şi o conştiinţă pu­ter­nică a românităţii mele. Şi m-au şi încrâncenat, m-au făcut să-mi văd de şcoală. Am avut un noroc mare, unul din fraţii ma­mei era profesor de ro­mână şi, fiindcă a avut drag de mine, m-a luat de mic şi m-a învăţat să scriu şi să citesc. Când am intrat în clasa întâi, citeam deja ziarul. Tot el mi-a pus la dispoziţie, în liceu, una din cele mai negre perioade ale şcolii co­muniste, cărţile mari­lor scriitori interzişi. Mai târziu, am avut şi norocul unui profesor de română extraordinar, domnul Vla­dimir Dogaru, un îm­pă­timit de Eminescu, care îl preda aşa cum trebuie.

- Dar copilărie adevărată, "veselă şi nevino­vată", vorba lui Creangă, aţi mai avut?

- Circula un banc amar pe vremuri: "Domnule, ce bine era pe vremea lui Stalin! De ce era bine, măi? Păi, aveam 20 de ani!" Aşa şi eu, deşi am prins toate formele de comunism, m-am bucurat de adolescenţă în măsura în care am putut. Am citit foarte mult, până când am fost furat de sport. Am făcut atletism, în­cepu­sem cu săritura în înălţime, apoi am trecut la 90 m garduri, probă la care am ajuns vicecampion naţional la juniorii mici.Mai târziu, m-am apu­cat de handbal, de bas­chet şi am eşuat în tenis. La un mo­ment dat, ma­ma s-a şi speriat, o lua­sem cam tare cu spor­turile. Norocul a fost că au venit în gazdă la noi doi studenţi, unul la Arte Plastice, altul la Regie-Film, cel din ur­mă are azi un nume ce­le­bru: Paul Bar­bănea­gră. Paul a simţit ceva bun în mine, m-a luat cu el să văd filme, să în­ţeleg fenomenul artistic. Şi mi-a deschis apetitul. Datorită lui am dat la Teatru şi am intrat.

- A fost o în­tâm­plare fericită sau aveaţi deja certitudinea că teatrul e drumul?

- Eu mi-am dorit, de fapt, să fac regie, dar exact atunci s-au între­rupt cursurile pentru re­gie. Am făcut un calcul şi am dat la Actorie, cu gândul că voi trece mai târziu la Regie. Eram însă pregătit şi pentru Lite­re, în cazul în care n-aş fi trecut de proba de apti­tudini. Când s-au des­chis cursurile de regie, eram deja în anul III, studiam "Hamlet", eram prea impli­cat ca să mă mai transfer. Dar am făcut cursuri de regie, post-universitar. Şi azi, când pot şi am ocazia, fac şi regie.

"Eminescu a fost un bărbat autentic!"

- Din pasiunea dvs. pentru literatură s-au năs­cut nu doar recitalurile de muzică şi poezie "Emi­nes­cu", care au ridicat săli în picioare, ci şi proiec­tul pe care l-aţi dus la împlinire, în perioada în care aţi fost ministru al Culturii, de a pune la dispoziţia românilor manuscrisele marelui poet. După atâtea mii de ore petrecute pe scrierile lui, ce mai înseam­nă pentru dumneavoastră Eminescu?

- Notaţiile lui Eminescu din caietele lui sunt ale unui veşnic student împătimit de cunoaştere. Poate să zică cine ce-o vrea, Eminescu e poetul cel mai mo­dern al acestor vremuri. Şi-a depăşit cu mult propria epocă, prin preocupările pe care le-a avut, prin interesul pentru toate temele mari ale umanităţii, prin felul în care a structurat limba, lăsându-ne moştenire o minunată limbă literară. Din păcate, s-a perpetuat imaginea lui de geniu neînţeles, bolnav şi neadaptat, care e falsă. Eminescu a fost un bărbat autentic, departe de a fi parfumat şi romanţios. A fost romantic doar în formă, şi existenţialist în conţinut. Pe mine m-a influenţat enorm.

- Astăzi sunteţi actor, regizor, director al Tea­trului Naţional, preşedinte al UNITER. Cum faceţi să coexiste atâtea preocupări?

- Cred că la mijloc e şi o capacitate de dedublare pe care o moştenesc de la tata. Deşi avea licenţă în Studii Comerciale, la Bucureşti, după ce a ieşit din puşcărie a fost nevoit să se angajeze simplu contabil. Iar sora mea, care intrase la Teatrologie, a fost dată afară din facultate şi a trebuit să se reabiliteze timp de trei ani, măturând pe jos o fabrică. La mine, lucrurile s-au orânduit de la sine. După '89, fiindcă meseria noastră, actoria, era în pericol real, şi interesul pentru teatru scăzuse, am creat UNITER, l-am structurat şi l-am impus. Şi sunt foarte bucuros că funcţionează, că şi-a găsit locul în peisaj. Când am devenit ministru al Culturii, am devenit deoarece uniunile de creatori împreună mi-au susţinut candidatura. Din 2005 în­coace, de când sunt director la TNB, folosesc şi experienţa de la UNITER, şi pe cea de la Minister.

- Cum faceţi să nu fie sufocat actorul sub atâtea îndatoriri organizatorice?
- Omul are timp pentru toate, dacă vrea. Îţi gă­seşti timp, dacă crezi că acel ceva e important pentru tine. Fiinţa ta se organizează, îşi drămuieşte energia, chiar dacă timpul pentru odihnă e mai scurt, trezirea e mai devreme şi aşa mai departe.

- Îmi lăsaţi impresia că, deşi sunteţi artist, nu v-aţi dat niciodată liber la boemie...

- Aşa e. Am fost pe picioarele mele de foarte tâ­năr. Tata a murit foarte devreme, după a treia puş­cărie. A fost un bărbat fragil, pe care puşcăria l-a vulnerabilizat şi mai mult. Obişnuia să spună: "Visez să mor, am fost bătut şi umilit, nu mai pot!" Era distrus sufleteşte după tot ce suferise. Sora mea a reuşit să plece în Elveţia, să se stabilească acolo, iar eu am rămas cu mama, de care am avut grijă până târziu. Începusem să câştig bani încă din facultate, am fost tot timpul bursier, în ultimul an am avut şi bursa republicană cea mai mare, care era de 600 de lei. Împreună cu cealaltă însumau 900 de lei, mai mult decât o leafă de actor din teatru. Munceam foarte mult. În vara de dinaintea examenului de stat, aveam deja premieră la teatru şi tot în vara aia am făcut şi primul film.

- Munca o trăiaţi ca pe-un fel de salvare, ca pe-o valoare sigură?

- În perioada comunistă, la întrebarea: "Ce în­seamnă teatrul pentru dum­nea­voastră?", răspun­deam invariabil: "O şansă de a supravieţui!" Am supra­vie­ţuit în teatru, din toate punc­tele de vedere. Inclusiv mo­ral, fiindcă nimeni nu m-a putut deturna din convin­ge­rile mele, n-am fost mem­bru de partid, n-am colaborat, din contră, teatrul, aşa cum îl făceam atunci, dădea un pu­ternic semnal anti-sistem. Lucrurile astea au avut şi re­versul medaliei, nerăspun­zând deloc la corecţiile regi­mului, nu primeam niciodată premii.

Pariu pe prietenie

- În afară de muncă, ce alte repere de ne­clin­tit mai există în viaţa dumnea­voastră?

- În lumea noastră, a aro­mânilor, se spunea că sen­timentul cel mai important este prietenia, care, la nevoie, poate depăşi ataşamentul faţă de familie. Prietenia era o frăţie de sânge sfântă, născută în vremurile în care oamenii trebuiau să se apere, să se aju­te. Or, lucrul ăsta a dispărut oarecum.

- Ştiu că v-a legat o foarte strânsă prietenie de Toma Caragiu. Era şi ea tot o "frăţie"?

- Da, cu Toma am fost ca nişte fraţi. Era fratele meu mai mare. Ne-a făcut cunoş­tinţă sora lui, Matilda Cara­giu, care m-a văzut la o seară po­etică, m-a plăcut şi, apro­piindu-se de mine, m-a în­trebat: "Tini hi armân?" (Eşti aromân?) Foarte repede am ajuns prieteni la cataramă, şi intimi, şi cu respect reciproc. Moartea lui a însemnat pentru mine o mare pierdere.

- Unde eraţi la cutre­murul din '77?

- Mă pregăteam să intru pe scenă, jucam "Ră­­ceala", de Marin So­rescu. Am fugit imediat la mine acasă, să mă asigur că totul e ok. Apoi m-am întors la teatru unde, din vorbă în vorbă, am de­pistat că Toma nu e ni­căieri şi că nu dăduse ni­ciun semn. Am fugit la el acasă cu nişte băieţi, el stătea la etajul 2 al unui bloc care se prăbuşise până la etajul 3. Etajul 3, de deasupra, era întreg. Am deturnat un troleibuz, ne-am suit pe el şi aşa am reuşit să intrăm în aparta­mentul lui. I-am găsit câinele, un caniche negru, pe masă erau intacte o sticlă de whisky, o sticlă de apă minerală şi patru pahare. În aer se mai simţea miros de ţigară. Am vrut să deschidem uşa spre culoar, dar casa scărilor se prăbuşise cu toţi cei care fugiseră din apartamente. Am rămas acolo, până i-au dezgropat. Toma căzuse pe spa­te, cu regizorul Alexandru Bo­că­neţ (primul soţ al creatoarei Doi­na Levintza n.r.) peste el, îmbră­ţişaţi. Dacă ar fi rămas în apar­ta­ment, ar fi scăpat. Cunosc mulţi oa­meni de calitate, cu care sunt în relaţii excepţionale, dar o prietenie aşa cum am avut cu Toma n-o să mai cunosc.

O zonă "nepreumblată": familia

- Din conştiinţa românităţii şi a pribegiei prin lumea largă, aro­mânii au mai rămas cu o obsesie: nu le place să se amestece cu alţii, mai ales în căsă­torie. Soţia dumneavoastră e şi ea machedoancă?

- E tot machedoancă, după tată, la noi aşa se ia în considerare. Dar regula asta nu mai e aşa strictă în ziua de azi. De când s-au întors în Regat, s-au mai amestecat şi aromânii.

- Aromânii sunt şi foarte familişti, au un ade­vă­rat cult pentru familie...

- Aşa e, dar mie nu prea-mi place să vorbesc de familia mea. E una din zonele omului care trebuie mai puţin preumblate, aşa că o ţin cât pot la discreţie. Dar pot să vă spun că am o familie frumoasă şi puternică. Am trei băieţi mari şi sunt şi Papu, cum se zice la noi, adică bunic. Am un nepot şi e pe drum o nepoţică, lucru care mă bucură.

- V-a urmat în me­serie vreunul dintre copii?

- Niciunul, şi-au ales cu totul alt drum. Au cariere foarte fru­moa­se. Toţi trei au fă­cut studii la Geneva, un­de trăieşte sora mea, care i-a găz­duit şi i-a hră­nit. Cel mare a făcut studii economice şi e director plin la una din ce­le mai importante fir­me de consulting finan­ciar din lume, McKenzie. Toată ziua e între avioane şi în­tâl­niri. Al doilea a făcut drept economic şi a imaginat un proiect in­ternaţional pe internet, la care acum lucrează toţi trei, ca nebunii, încercând să-l impună. Iar cel de-al treilea, îm­pătimit de muzică, a fă­cut studii importante de in­giner de sunet. Se în­ţeleg foarte bine între ei, se iubesc foarte mult.

- Aveţi o viaţă foarte plină. Anii trec, dar vă păstraţi aceeaşi energie vitală. Cum faceţi? De unde atâta vigoare?

- Îmi place să fac doar lucruri despre care sunt convins că me­ri­tă şi pot fi duse la bun sfârşit. Ul­ti­ma a fost reconstrucţia Teatrului Naţional, un periplu care a durat patru ani, cu pericole permanente de a fi oprit, dar care azi e un edi­fi­ciu de talie europeană.Nici în viaţa particulară nu mă livrez în lucruri care nu consider că merită, iar dacă merită, mă duc până-n pânzele albe, în ciuda oricărui atac.

- Cu atâtea lucruri de construit, vă mai daţi voie la melancolii?

- Cum să nu! Melancolia e o stare de bine, pe care o asociez cu visul şi cu surprizele lui. E şi nostalgie, şi încercare a imposibilului, şi spaimă de necunoscut, dar şi o stare de echilibru. A fi melancolic nu înseam­nă a fi bolnav, ci a fi visător. Iar eu visez tot timpul, cu ochii deschişi.